Judicial recusal: Precedent in similar cases does not establish impartiality doubts under Civil Procedure Code Art. 42(1)(13)

Şedinţa publică din data de 28 iulie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la 27 iunie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei Compania Naţională de Transporturi Aeriene Române Tarom S.A.:

1. să comunice reclamantei documentele întocmite cu privire la raporturile de muncă;

2. să întocmească documentele legale în vederea clarificării situaţiei şi statutului reclamantei în raport cu angajatorul;

3. să ofere reclamantei un loc de muncă în cadrul unităţii;

4. la plata compensaţiei datorată pentru pierderea capacităţii de muncă;

5. să achite drepturile salariale restante;

6. la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 8 alin. (1), art. 19, art. 62, art. 64, art. 65 alin. (1), art. 86 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, art. 53 lit. b) din Legea nr. 223/2007 şi art. 28 alin. (5) din Norma de aplicare a Legii nr. 23/2007.

Prin încheierea din 19 mai 2017, prima instanţă a luat act de renunţarea reclamantei la capetele de cerere nr. x, 2 şi 3 de cerere şi a conexat dosarul x/2016 la prezentul dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 1576 din 25 mai 2017, Tribunalul Ilfov a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Compania Naţională de Transporturi Aeriene Române Tarom S.A.; a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a unei compensaţii băneşti lunare până la pensionare, care să acopere diferenţa dintre media veniturilor realizate pe ultimele 3 luni de activitate, ca personal aeronautic civil navigant profesionist şi venitul lunar obţinut ca urmare a imposibilităţii continuării activităţii de zbor, începând cu 26 ianuarie 2015; a respins celelalte capete de cerere.

Împotriva sentinţei primei instanţe au declarat apel atât A., cât şi Compania Naţională de Transporturi Aeriene Române Tarom S.A.

Prin decizia civilă nr. 3148 din 3 septembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei primei instanţe; s-a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă Compania Naţională de Transporturi Aeriene Române Tarom S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a respins, în tot, cererea, ca neîntemeiată; a păstrat în rest sentinţa atacată; a obligat-o pe apelanta-reclamantă A. să plătească apelantei-pârâte Compania Naţională de Transporturi Aeriene Române Tarom S.A. cheltuielile de judecată în cuantum de 1.431,2 RON.

Împotriva deciziei instanţei de apel, A. a formulat contestaţie în anulare, întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 2 noiembrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a constatat ca rămasă fără obiect cererea de recuzare a doamnei judecător B. şi a respins ca neîntemeiată cererea de recuzare a doamnei judecător C., ambele formulate de petenta A..

Prin încheierea din 27 noiembrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a constatat inadmisibilitatea recuzării judecătorilor înscrişi, prin Hotărârea Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Bucureşti, pe lista de permanenţă a Completului 27 şi a respins cererea de recuzare a doamnei judecător D., formulată de petenta A..

Prin decizia civilă nr. 5326 din 27 noiembrie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins ca inadmisibilă contestaţia în anulare formulată de contestatoarea A. împotriva deciziei instanţei de apel.

Împotriva încheierilor din 2 noiembrie 2018 şi 27 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale în dosarul nr. x/2018, A. a declarat recurs, fără să indice motivele de casare pe care îşi întemeiază recursul.

În motivarea recursului, recurenta a susţinut, în esenţă, că a formulat cerere de recuzare a judecătorilor învestiţi cu soluţionarea contestaţiei în anulare, întemeiată pe dispoziţiile art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., având în vedere că şi-au exprimat anterior părerea în litigii similare.

Autoarea recursului a învederat că practica completelor Curţii de Apel Bucureşti nu este unitară în litigiile cu un obiect similar. În aceste condiţii, aceeaşi parte a subliniat că desemnarea în cauza sa a unor judecători care au pronunţat soluţii nefavorabile în cauze similare îi creează temerea legitimă că dosarul său nu a fost soluţionat cu imparţialitate şi în mod echitabil.

Recurenta a subliniat că încheierile recurate sunt nelegale având în vedere că declaraţia de abţinere a doamnei judecător B. nu a fost reunită cu prima cerere de recuzare.

Aceeaşi parte a învederat că soluţionarea celei de-a doua cereri de recuzare odată cu fondul litigiului denotă că instanţa de retractare nu a analizat temeinicia motivului de recuzare.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei la 14 şi 15 martie 2019 .

Intimata Compania Naţională de Transporturi Aeriene Române Tarom S.A. a depus întâmpinare la 1 aprilie 2019, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare limitativ prevăzute de lege, iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei la 10 aprilie 2019 .

Recurenta nu a depus răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 12 noiembrie 2020 a dispus comunicarea acestuia către părţi.

Recurenta a depus punct de vedere la raport şi menţiune privind acordul ca recursul să fie soluţionat în procedura de filtru, în situaţia în care va fi admis în principiu .

Prin încheierea din 10 martie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia nulităţii recursului, a admis în principiu recursul şi a acordat termen în şedinţă publică.

Prin încheierea din 5 mai 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat suspendarea judecăţii de plin drept, în temeiul art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 la Decretul nr. 240 din 14.04.2020, privind prelungirea stării de urgenţă pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14 aprilie 2020.

Analizând recursul declarat, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte apreciază că este nefondat şi urmează a fi respins, pentru considerentele ce urmează:

Având în vedere că recurenta critică modalitatea în care instanţa a soluţionat cererile de recuzare, analiza căii de atac se va face în raport cu dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea hotărârii se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Potrivit dispoziţiilor art. 44 alin. (1) C. proc. civ., judecătorul aflat într-o situaţie de incompatibilitate poate fi recuzat de oricare dintre părţi înainte de începerea oricărei dezbateri.

În virtutea dispoziţiilor art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., judecătorul este, de asemenea, incompatibil de a judeca când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa.

Cu titlu preliminar, instanţa supremă nu va analiza criticile privind modul de soluţionare a cererii de recuzare privind-o pe doamna judecător B., reţinând că nu a fost învestită prin cererea de recurs a se pronunţa cu privire la soluţia dispusă cu privire la acest magistrat, întrucât recurenta a menţionat expres că formulează recurs împotriva încheierii intermediare din 2 noiembrie 2018, numai cu privire la cererea de recuzare privind-o pe doamna judecător C..

Totodată, instanţa supremă reţine că recurenta şi-a întemeiat ambele cereri de recuzare pe dispoziţiile art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ. şi pe aceleaşi motive de fapt, astfel că va răspunde printr-un considerent comun criticilor privind nerespectarea dispoziţiilor acestei norme de procedură civilă.

Recurenta susţine că doamnele judecător C. şi D. şi-au exprimat anterior părerea cu privire la litigii similare, în cauze care au suspus judecăţii aceleaşi raporturi litigioase, iar faptul că, în dosarul nr. x/2018, s-au desemnat doar judecători care s-au pronunţat negativ, judecând cauzele pe fond, în speţe similare, creează recurentei temerea legitimă că cererea sa nu a fost soluţionată cu imparţialitate şi în mod echitabil.

Motivul de incompatibilitate invocat de recurentă şi reglementat de art. 42 alin. (1) pct. 13 din C. proc. civ. vizează situaţia în care există alte elemente decât cele menţionate la art. 42 alin. (1) pct. 1-12 din acelaşi act normativ, care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea judecătorilor.

În speţă, recurenta invocă drept element care este în măsură să nască în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea magistraţilor recuzaţi, faptul că s-au pronunţat pe fond, în litigii asemănătoare, în care a figurat ca parte pârâtul din dosarul nr. x/2018.

Or, în mod corect s-a reţinut prin încheierea din 2 noiembrie 2018 că obiectul prezentului dosar îl constituie o contestaţie în anulare care se judecă în cadrul strict delimitat al motivelor şi condiţiilor de admisibilitate reglementate de prevederile art. 503-504 C. proc. civ., exclusiv de antamarea, în această fază procesuală, a fondului raportului juridic dintre părţi.

Contestaţia în anulare nu reprezintă un mijloc procedural de natură a determina o veritabilă cenzură judiciară a hotărârii atacate, sub aspect devolutiv, fapt pentru care este inadmisibilă repunerea în discuţie, pe această cale, a unor probleme de fond.

Pe de altă parte, aşa cum rezultă din textul de lege, pentru a se admite o cerere de recuzare pe acest temei, trebuie să existe elemente care să nască în mod întemeiat îndoieli cu privire la lipsa de imparţialitate a judecătorului, textul menţionat neputând fi utilizat pentru schimbarea unui complet de judecată pentru simplul motiv că jurisprudenţa anterioară lasă să se întrevadă o eventuală soluţie care nu convine părţii. Or, în mod corect a reţinut instanţa, în ambele încheieri atacate, că precedentul judiciar nu este izvor de drept în sistemul judiciar român şi, prin urmare, invocarea unei decizii, cu titlu de practică judiciară asupra unei probleme de drept, nu obligă instanţa la adoptarea aceleaiaşi soluţii într-o situaţie dată, astfel că existenţa unei practici judiciare unitare în problema dată nu reprezintă un motiv întemeiat pentru a se reţine incompatibilitatea judecătorului.

În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a decis în sensul că simplul fapt pentru un judecător de a fi adoptat o anumită decizie înaintea procesului nu poate fi considerat întotdeauna că ar justifica în sine o bănuială de imparţialitate în privinţa sa. Ceea ce trebuie avut în vedere este întinderea şi importanţa acestei măsuri, după cum cunoaşterea dosarului de către judecător nu implică nicio prejudecată cu privire la imparţialitatea sa la momentul judecării. În acelaşi sens, aprecierea preliminară a datelor din dosar nu semnifică faptul că ar fi de natură să influenţeze aprecierea finală. Ceea ce interesează este ca această apreciere să se facă la momentul luării hotărârii şi să se bazeze pe elementele dosarului şi pe dezbaterile din şedinţa de judecată (Cauza Morel împotriva Franţei, Cauza Saraiva de Carvalho împotriva Portugaliei).

Înalta Curte constată că nu au fost încălcate garanţiile oferite de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului, preluate de dispoziţiile art. 6 alin. (1) din C. proc. civ., privind dreptul oricărei persoane la judecarea cauzei sale în mod echitabil, de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege, întrucât recurenta nu a dovedit în mod obiectiv că există elemente care să dea naştere temerilor privind imparţialitatea judecătorului a cărui recuzare s-a solicitat.

În ce priveşte criticile privind încălcarea normelor procedurale privitoare la amânarea cauzelor, faţă de obiectul celor două încheieri atacate, instanţa supremă le găseşte străine de natura cauzei.

Înalta Curte constată că, la pronunţarea încheierii din 27.11.2018, au fost respectate dispoziţiile procedurale ale art. 49-51 C. proc. civ., întrucât, aşa cum rezultă din dispozitivul încheierii din şedinţa publică din 27.11.2018, pronunţată de completul de judecată al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2018, cauza a fost suspendată în vederea soluţionării cererii de recuzare şi a fost reluată după soluţionarea acesteia, aşa cum rezultă din practicaua deciziei civile nr. 5326 din 27.11.2018, pronunţată de aceeaşi instanţă.

Totodată, instanţa supremă constată că încheierea din 27.11.2018, ce face obiectul prezentului recurs, a fost pronunţată în camera de consiliu, de un alt complet, fiind asigurate toate garanţiile privind legalitatea actului de justiţie, criticile recurentei fiind astfel nefondate.

Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat recurenta A. împotriva încheierilor din 2 noiembrie 2018 şi 27 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2018.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta A. împotriva încheierilor din 2 noiembrie 2018 şi 27 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în dosarul nr. x/2018, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 iulie 2020.