Prescription interruption requirements for contractual late-payment penalties distinct from principal debt in successive lease litigation

Şedinţa publică din data de 9 iunie 2021

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul tribunalului la 28.06.2018 reclamanta SOCIETATEA DE TRANSPORT BUCUREŞTI STB S.A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. A. S.R.L., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 247.804,97 RON majorări (penalităţi) de întârziere datorate pentru nerespectarea obligaţiilor contractuale, calculate de la data de 01.03.2012 până la achitarea integrală a fiecărei facturi de chirie emise pentru perioada octombrie 2010 (parţial) - februarie 2012, la plata sumei de 6.061,10 RON constând în taxă judiciară de timbru, precum şi a oricăror alte sume avansate de reclamantă cu titlu de cheltuieli de judecată pentru soluţionarea litigiului.

Prin sentinţa civilă nr. 1126/24.04.2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a fost respinsă excepţia autorităţii de lucru judecat şi excepţia inadmisibilităţii, ca neîntemeiate, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei şi a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta SOCIETATEA DE TRANSPORT BUCUREŞTI STB S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., ca prescrisă.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel ambele părţi, soluţionat prin decizia civilă nr. 591/23.06.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin care a respins ca nefondate apelurile.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs, solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, curţii de apel.

În motivarea recursului, după prezentarea situaţiei de fapt, recurenta a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit prevederile art. 2.537 C. civ., referitoare la prescripţia extinctivă şi pe cele ale art. 1.266, art. 1.267 şi art. 1.270 C. civ., referitoare la interpretarea contractelor şi efectele acestora.

Sub acest aspect, recurenta a arătat că termenul de prescripţie a fost întrerupt prin recunoaşterea datoriei şi plata de bunăvoie a sumei totale de 40.015,37 RON, la 16.07.2015 şi 27.07.2015, în baza art. 2.537 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Astfel, prin achitarea cu întârziere a sumei de 40.015,37 RON, reprezentând contravaloare chirie, în temeiul art. 5.4 din contract, recurenta a apreciat că intimata datorează suma de 247.304,97 RON, cu titlu de penalităţi de întârziere începând cu 01.03.2012 până la achitarea integrală a fiecărei facturi emise pentru perioada octombrie 2010- februarie 2012.

În continuare, a mai arătat că termenul de prescripţie a fost întrerupt şi prin adresa nr. x/23.12.2016, înscris ce reprezintă un act de recunoaştere a datoriei de către pârâtă, recurenta considerând că esenţială este recunoaşterea datoriei în sine, iar nu a cuantumului ei, sens în care a indicat prevederile art. 2.506 alin. (4) şi art. 2.507 C. civ., apreciind că aceste norme legale au fost încălcate în mod evident de instanţa de apel.

Contrar celor reţinute de instanţele de fond, recurenta a apreciat că în mod evident clauza penală din contractul nr. x/C/01.10.2007 este cea de la art. 10, referitoare la obligaţia pârâtei de a îi achita lunar, cu titlu de sancţiune, o sumă egală cu valoarea chiriei prevăzută la art. 5 din contract.

A mai arătat că obligaţia de a achita penalităţile de întârziere de 0,5% pe zi până la plata efectivă a lipsei de folosinţă reprezintă un accesoriu al clauzei penale, pentru faptul că intimata a împiedicat-o pe recurentă să folosească spaţiul care făcuse obiectul locaţiunii.

Aşadar, a considerat că instanţa de apel a încălcat art. 1.266, art. 1.267 şi art. 1.270 C. civ., referitoare la interpretarea contractelor şi efectele acestora, apreciind eronat că dobânda de 0,5% ar reprezenta clauza penală, fără a se justifica în niciun fel ce ar reprezenta sancţiunea contractuală, clauza cuprinsă în art. 5.

A mai arătat că este important a se reţine faptul că la art. 10 din contract părţile au instituit o sancţiune, nu o obligaţie contractuală stricto sensu, deoarece acestei clauze nu îi corespunde nicio îndatorire a recurentei şi niciun drept al pârâtei izvorât din contract sau din lege.

Astfel, a susţinut că ea conţine o sancţiune pentru neîndeplinirea obligaţiei pârâtei de a evacua spaţiul, iar nu o situaţie care să îi permită să îl păstreze în continuare. În opinia recurentei, excluderea art. 10 din contract din sfera sancţiunilor reprezintă o distorsionare nepermisă şi lipsită de temei legal a prevederilor contractuale,

În final, recurenta a mai arătat că în cauză termenul de prescripţie curge de la 27.11.2015, data achitării totale a debitului principal, dar nu mai devreme de iulie 2015, data plăţilor benevole ale pârâtei.

Intimata a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru lipsa motivelor de recurs, având în vedere că argumentele recurentei vizează netemeinicia, nicidecum nelegalitatea hotărârii atacate. Pe fondul recursului, a solicitat respingerea lui.

Potrivit dispoziţiilor art. 493 C. proc. civ., în cauză s-a întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport comunicat părţilor, iar prin încheierea din 07.04.2021, după respingerea excepţiei nulităţii recursului, acesta a fost declarat admisibil în principiu, fiind stabilit termen pentru dezbateri.

Examinând motivele de casare, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acestea sunt nefondate, pentru considerentele care urmează.

Un prim motiv de casare a vizat aplicarea greşită, în apel, a dispoziţiilor art. 2537 şi urm. C. civ., referitoare la întreruperea cursului prescripţiei extinctive.

Un prim argument în recurs a plecat, în expunerea recurentei SOCIETATEA DE TRANSPORT BUCUREŞTI STB S.A., de la împrejurarea că pretenţiile formulate în cauză se fondează pe dispoziţiile art. 10 din contractul de închiriere al părţilor, considerat ca fiind o clauză penală, astfel încât suma de bani solicitată în acţiune nu poate fi caracterizată ca reprezentând accesorii ale clauzei penale în discuţie.

În acest sens, recurenta susţine că prin promovarea acţiunii care a făcut obiectul dosarului nr. x/2011 a fost întrerupt cursul prescripţiei pentru pretenţia solicitată în prezenta cauză, respectiv, majorările eferente perioadei octombrie 2010 (parţial) - februarie 2012, soluţionat irevocabil prin decizia nr. 523/29.06.2015, însă instanţa de apel a statuat greşit, în privinţa acestui fapt, că între cele două cauze succesive nu există identitate de obiect. Identitatea este însă evidentă, devenind astfel incidente dispoziţiile art. 2537 alin. (1) pct. 1 C. civ. şi, implicit, dispoziţiile art. 2541 alin. (1) - (2) referitoare la efectele întreruperii prescripţiei. Mai mult, pârâta a efectuat două plăţi succesive, la 16.07.2015 şi 27.07.2015, acte de executare a pretenţiei afirmate, ceea ce conduce la concluzia întreruperii prescripţiei extinctive pentru debitul solicitat în acest dosar.

Examinând aceste susţineri, Înalta Curte reţine primordial că obiectul acestui litigiu vizează pretenţiile reclamantei SOCIETATEA DE TRANSPORT BUCUREŞTI STB S.A. determinate de penalităţile de întârziere corespunzătoare debitului intitulat "chirie" aferent perioadei octombrie 2010 (parţial) - februarie 2012, penalităţi calculate pentru perioada care începe cu 01.03.2012 şi până la zi.

De asemenea, reţine că între părţi au purtat succesiv mai multe litigii, unul dintre acestea fiind cel care a făcut obiect al dosarului nr. x/2015, soluţionat prin decizia civilă nr. 2189/15.06.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, decizie prin care a fost schimbată sentinţa primei instanţe, nr. 22925/2015.

Prin această decizie s-a statuat - şi a intrat în puterea lucrului judecat, în mod necontrazis de instanţele de fond din litigiul pendinte - că art. 10 din contractul de închiriere al părţilor nr. x/01.10.2007 instituie o clauză penală, conform căreia, dacă la încetarea contractului de locaţiune pârâta nu eliberează spaţiul închiriat, rămâne activă clauza din art. 10 ca modalitate de cuantificare a prejudiciului, până la predarea efectivă a imobilului.

Totodată, prin aceeaşi decizie, îndreptată prin încheierea din 16.05.2018, s-a dispus obligarea S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 50.673,9 RON reprezentând contravaloarea "chiriei" stabilită în puterea art. 10 din contractul părţilor, aferentă perioadei martie 2012 - noiembrie 2013, precum şi penalităţi corespondente acestui debit, calculate până la data de 05.02.2016.

Ulterior, între aceleaşi părţi a fost demarată o noua acţiune - ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2011 - prin care reclamanta SOCIETATEA DE TRANSPORT BUCUREŞTI STB S.A. a solicitat obligarea S.C. A. S.R.L. la plata debitului "chirie", aferent perioadei octombrie 2010 (parţial) - februarie 2012 şi a penalităţilor calculate până la 29.02.2012.

Aceste pretenţii au fost admise reclamantei, aşa cum au fost formulate, prin sentinţa civilă nr. 16775/08.10.2014, irevocabilă prin decizia civilă nr. 523/29.06.2015.

Litigiul pendinte, înregistrat sub nr. de dosar x/2018, astfel cum s-a arătat în debutul considerentelor Înaltei Curte de Casaţie şi Justiţie vizează însă exclusiv penalităţile calculate pentru debitul reprezentând "chirie" pentru perioada octombrie 2010 (parţial) - februarie 2012, penalităţi calculate începând cu 01.03.2012 şi până la plata integrală a datoriei.

Astfel, nu este reală susţinerea recurentei care arată că între ultimele două cereri succesiv formulate există identitate, iar instanţa de apel a reţinut corect că nu există similitudine de obiect între acest litigiu şi cel soluţionat prin sentinţa civilă nr. 16775/08.10.2014, deoarece penalităţile au fost solicitate succesiv în cele două dosare pentru perioade de timp diferite, chiar dacă ele sunt raportate la acelaşi debit principal.

De aceea, este lipsit de relevanţă că pretenţiile acordate reclamantei prin sentinţa civilă nr. 16775/08.10.2014 au fost în parte achitate la 16.07.2015 şi la 27.07.2015, deoarece aceste plăţi se interpun ca acte de întrerupere a prescripţiei dreptului la executare al creanţelor statuate prin această hotărâre şi nu au niciun efect cu privire la alte datorii.

Aşa cum a statuat şi instanţa de apel, aceste plăţi nu pot reprezenta acte de recunoaştere a datoriei afirmate în acest litigiu, deoarece au vizat plata altor creanţe decât cele care fac obiectul prezentei judecăţi.

De altfel, dispoziţiile art. 2537 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. impun, la rândul lor, dincolo de orice altă interpretare ca actele de plată ori de recunoaştere să vizeze chiar dreptul de creanţă a cărui acţiune se prescrie, în cauza de faţă, penalităţile calculate începând cu 01.03.2012 şi până la plata totală a datoriei. Or, pretinsele acte de recunoaşte nu pot fi în acest fel valorificare atâta vreme cât ele au vizat un alt drept, mai precis "chiria" aferentă perioadei octombrie 2010 (parţial) - februarie 2012 şi a penalităţile aferente acesteia calculate, până la 29.02.2012.

Prin urmare, acest prim motiv de casare este nefondat şi va fi înlăturat.

Un alt motiv de recurs a vizat, de asemenea, nevalorificarea efectului întreruptiv al prescripţiei cu privire la un alt act de recunoaştere a datoriei, adresa cu nr. x/23.12.2016 emanată de la pârâtă, în legătură cu care s-a pretins că în mod greşit instanţa de apel a statuat că nu are semnificaţia dată de reclamantă, reţinând acest act a survenit ulterior împlinirii prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile care fac obiect al acestei judecăţi, recurenta pretinzând a fi fost încălcate dispoziţiile art. 2506 alin. (4) şi art. 2507 C. civ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată, într-un prim considerent, că nu este corectă reproducerea raţionamentului instanţei de apel cu privire la semnificaţia dată adresei în discuţie.

Instanţa de apel nu a stabilit, cu titlu de argument principal, că această adresă a emanat după împlinirea termenului de prescripţie şi de aceea nu are semnificaţia propusă de reclamantă.

Considerentele instanţei de apel au vizat, ca temei primordial şi necontestat al soluţiei, împrejurarea că adresa nr. x/23.12.2016 s-a raportat la sumele de bani stabilite printr-un alt titlu executoriu. Mai exact, instanţa de apel a arătat că prin această adresă pârâta a solicitat o eşalonare a datoriilor stabilite prin decizia civilă nr. 2189/15.06.2016, iar în măsura în care solicitarea a vizat alte creanţe, aceasta nu semnifică act de recunoaştere a pretenţiilor litigioase din acest dosar, având în vedere cerinţele art. 2537 alin. (1) C. civ.

Numai subsidiar instanţa de apel a arătat că această adresă a fost întocmită după împlinirea termenului de prescripţie extinctivă pentru acţiunea din cauza pendinte, prescripţie împlinită deja la 04.11.2016 şi astfel nu se mai poate recunoaşte efectul de întrerupere a prescripţiei, efect care, de altfel, nu poate fi asociat decât unui termen în curs. A mai arătat instanţa de apel, tot cu caracter subsidiar însă, că acestei pretinse recunoaşteri nu i se poate stabili un caracter clar şi neechivoc, atâta vreme cât în cuprinsul adresei se face referite numai la un cuantum al sumei, fără o altă caracterizare, ceea ce face imposibil de identificat dreptul recunoscut în condiţiile în care între părţi au existat mai multe litigii care au vizat pretenţii de aceeaşi natură pentru perioade distincte.

În aceste condiţii, Înalta Curte arată că motivul de casare invocat nu are fundament şi va fi înlăturat. În măsura în care recurenta nu a criticat prin recurs considerentul decisiv care a justificat lipsirea de efectele date de reclamantă adresei în discuţie - cel referitor la recunoaşterea, în fapt, a altor pretenţii - iar menţinerea acestuia lipseşte de greutate motivarea subsidiară, este lipsită de eficienţă în planul soluţiei examinarea criticii din recurs.

De altfel, critica în discuţie supune examinării, nu întreruperea prescripţiei opusă în apel, ci un aspect nou, legat de renunţarea la prescripţie reglementată prin art. 2506 alin. final şi art. 2507 C. civ., chestiuni opuse în recurs pentru prima dată, astfel cum a sesizat în dezbateri şi intimata, aşa încât aceasta nu va fi luată în examinare pe fond, potrivit art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

În fine, un ultim motiv de recurs a vizat interpretarea greşită a prevederilor contractuale, prevederi care statuau, în puterea art. 10, că după încetarea raportului de locaţiune dintre părţi, se datorează o despăgubire echivalentă chiriei şi penalităţilor de întârziere contractuale de către locatar până la predarea efectivă a spaţiului către locator. Ignorarea acestor prevederi, precum şi a relaţiei dintre accesoriu şi principal a determinat soluţionarea greşită, în opinia recurentei, a excepţiei de prescripţie de către instanţa de apel. A mai arătat recurenta că suma solicitată în acest litigiu o reprezintă penalitatea de 0,5%, privită ca daune moratorii pentru lipsirea creditorului de dreptul de folosinţă al spaţiului şi sunt distincte de contravaloarea lipsei folosinţei înseşi care se identifică cu clauza penală. Or prejudiciul determinat de clauza penală a fost reparat, ca urmare a unei executări silite, la 27.11.2015, ceea ce înseamnă, potrivit prevederilor contractuale, că pentru perioada februarie 2012 - noiembrie 2015, pârâta datorează penalităţi pentru care prescripţia începe să curgă la 27.11.2015 (data achitării totale a debitului) sau, cel mai devreme în luna iulie 2015, data unor plăţi benevole ale debitoarei. Mai mult, recurenta afirmă o încălcare în apel a dispoziţiilor art. 1509 C. civ., arătând că plăţile voluntare din luna iulie 2015 trebuia imputate primordial asupra penalităţilor, chestiune care are semnificaţie în planul întreruperii prescripţiei.

Examinând această critică, instanţa de recurs arată cu nu se poate imputa instanţei de apel interpretarea greşită a clauzelor contractuale, operaţiune juridică nerealizată în apel. Sub aspectul naturii juridice, izvorului pretenţiilor formulate, precum şi a modului de configurare a acestora ori a relaţiei dintre "chirie şi penalităţi" instanţa de apel s-a limitat la valorificarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat statuat prin decizia civilă nr. 2189/15.06.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosar nr. x/2019, prin care s-a statuat că "prin clauza 10 din contractul de închiriere părţile au înţeles să cuantifice prejudiciul potrivit condiţiilor contractuale, respectiv contravaloare chirie şi penalităţi de întârziere aferente, astfel încât penalităţile de întârziere sunt însăşi clauze penale, iar nu accesorii ale clauzei penale (…)".

Prin urmare este lipsită de fundament această parte a susţinerilor recurentei, iar instanţa de recurs arată cu nu este necesară examinarea lor pe fond, întrucât instanţa de apel nu a realizat şi nici nu trebuia să facă un examen al clauzelor contractului, în măsura în care aceste aspecte au fost statuate prin hotărârea judecătorească anterioară şi se opun în noul proces pro veritate accipitur, potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte criticile care deduc instanţei de casare examinarea începutului prescripţiei prin raportare la data de 27.11.2017, la care s-a executat silit hotărârea pronunţată în dosarul nr. x/2011, precum şi cele legate de ordinea de imputaţie a plăţilor, Înalta Curte arată că ele deduc examinării o chestiune nouă, neinvocată în faţa instanţei de apel, care nu va fi analizată, în considerarea dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Deopotrivă, instanţa de recurs subliniază ca raportarea recurentei, alternativ, a începutului cursului prescripţiei la luna iulie 2015, lună în cursul căreia recurenta pretinde realizarea unor plăţi voluntare ale datoriei afirmate, reprezintă un aspect deja examinat, al cărui răspuns se regăseşte in considerentele anterioare, care nu vor fi reluate.

Astfel, pentru toate considerentele arătate prin prezenta decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că recursul este nefondat şi, în conformitate cu dispoziţiile art. 496 C. proc. civ., îl va respinge.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă Societatea de Transport Bucureşti S.T.B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 591/23.06.2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 iunie 2021.