Exclusion of currency clause from Directive 93/13 scope as transposition of supplementary nominalism principle precluding abusive clause analysis and judicial freezing of exchange rate.

Şedinţa publică din data de 16 iulie 2020

Asupra recursului formulat:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la 13 aprilie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. a solicitat constatarea nulităţii absolute a clauzelor din contractul de credit bancar ipotecar nr. x/22.06.2007 şi din actul adiţional comunicat prin adresa nr. x/2.09.2010 după cum urmează: art. 1.2:"Creditul va fi restituit în aceeaşi valută"; art. 6.1 lit. b) cu privire la comisionul de administrare, art. 6.1 lit. c) cu privire la comisionul de rambursare in avans, art. 6.1 lit. d) cu privire la comisionul de neutilizare, art. 7 cu privire la dobânda revizuibilă, art. 8 cu privire la dobânzile penalizatoare, art. 9.1 referitor la autorizarea băncii de a efectua operaţiuni de schimb valutar.

Reclamanta a mai cerut de asemenea ca instanţa să dispună adaptarea contractului ca urmare a apariţiei unei împrejurări de impreviziune prin stabilizarea/îngheţarea cursului de schimb valutar CHF - RON la cursul BNR valabil la momentul semnării contractului de credit sau prin conversia sumei creditului din CHF în RON la cursul de la data acordării creditului, urmând ca plăţile să se facă în continuare în RON la acest curs, să fie obligată pârâta la restituirea sumelor plătite în plus de la data acordării creditului şi la plata dobânzii legale aferente, să fie obligată pârâta să emită un nou grafic de rambursare care să ia în calcul restituirea creditului în RON.

La termenul din 7 decembrie 2017, reclamanta a precizat că nu mai face obiectul solicitării sale cererea de constatare a caracterului abuziv privind comisionul de rambursare anticipată, deoarece a existat o singura rambursare anticipată, în anul 2010, după ce acest comision a fost eliminat, totodată arătând că banca nu a perceput comisionul de neutilizare.

Prin sentinţa civilă nr. 4891 din 21 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017 a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. împotriva pârâtei B., s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută parţială a clauzei de la art. 7.1 din contractul de credit bancar ipotecar nr. x/22.06.2007, după cum urmează:

"după care va plăti dobânda variabilă a băncii, care este revizuibilă pe 25 martie, 25 iunie, 25 septembrie, 25 decembrie, în funcţie de indicele de referinţă LIBOR/EURIBOR/BUBOR la 3 luni, în funcţie de moneda creditului, conform indicelui de referinţă valabil în data de 15 martie, 15 iunie, 15 septembrie şi 15 decembrie", a fost obligată pârâta la restituirea către reclamantă a sumelor achitate cu titlu de dobândă în baza clauzei declarate abuzive în perioada 22.06.2008-2.09.2010, precum şi la plata dobânzii legale aferente acestei sume de la data introducerii cererii de chemare în judecată (13.04.2017) până la data restituirii efective, a fost respinsă în rest cererea de chemare în judecată.

De asemenea, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, a fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată şi au fost compensate cheltuielile de judecată, instanţa constatând că părţile nu îşi mai datorează vreo sumă de bani cu acest titlu.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta A. şi pârâta B..

Prin decizia civilă nr. 571 din 2 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă au fost respinse ca nefondate apelurile formulate de reclamanta A. şi de pârâta B., împotriva sentinţei civile nr. 4891 din 21 decembrie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. a declarat recurs în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, reţinerea cauzei spre rejudecare, schimbarea în parte a deciziei atacte, cu consecinţa admiterii capetelor de cerere privind constatarea nulităţii absolute a articolului 1 pct. 2 şi a art. 9 pct. 1 din Contract cu privire la îngheţarea cursului de schimb valutar CHF/LEU pentru efectuarea plăţilor în temeiul Contractului de credit la valoarea de la data încheierii acestuia, precum şi constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la articolul 6 cu privire la comisioane, cu cheltuieli de judecată.

În argumentarea memoriului de recurs, recurenta susţine că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În acest sens, arată că Legea nr. 193/2000 transpune în dreptul intern Directiva 93/13/CEE, directivă care face trimitere la principiul, potrivit căruia, persoanele care achiziţionează mărfuri şi servicii ar trebui protejate împotriva abuzului de putere de către cumpărător sau furnizor, mai ales împotriva contractelor standard unilaterale şi împotriva excluderii inechitabile a unor drepturi esenţiale din contracte.

Mai mult, potrivit articolului 4 şi articolului 14 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive sunt nule, administraţia sau sistemul judiciar având atribuţia de a constata, chiar si din oficiu, aceasta nulitate.

Legea restabileşte echilibrul în contract, suprimând sau atenuând voinţa contractuală a profesionistului. Această competenţă de reechilibrare a prestaţiilor părţilor o au instanţele, adaptând contractele sau suplinind în contract clauze care n-ar fi putut fi acceptate de profesionist, dar care îl protejează pe consumator.

Prin Legea nr. 193/2000 s-a stabilit în mod expres competenţa instanţei de judecată de a constata caracterul abuziv al clauzelor din aceste contracte. Interpretând această directivă, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în cauza C - 240/98, C. S.A. versus D. că protecţia conferita consumatorului de acest act normativ permite judecătorului naţional să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractual, în măsura în care este învestit cu formularea unei cereri întemeiate pe ea.

Raţiunea acestui act normativ constă în poziţia de inferioritate economică, juridică şi tehnică a consumatorului în raport cu comerciantul, inferioritate care se manifesta atât în ceea ce priveşte puterea de negociere, cât şi în ceea ce priveşte nivelul de informare. Aceasta situaţie îl pune pe consumator în postura de a adera la condiţiile redactate în prealabil de către comerciant fără a avea puterea de a influenţa conţinutul lor.

Legea interzice profesioniştilor să includă în contractele lor profesionale clauze abuzive. Legislaţia chiar stabileşte o lista de clauze considerate ab initio abuzive. In cazul în care, totuşi, astfel de clauze sunt înscrise în contract, mai ales dacă acesta este un contract preformulat, clauzele respective sunt considerate fără efect faţă de consumator, pe lângă faptul că ele pot fi declarate nule de instanţă, la sesizarea autorităţilor în domeniul protecţiei consumatorului sau chiar a consumatorilor, acţionând individual sau în asociaţii.

Conform articolului 6 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive în contractele comercianţilor cu consumatorii, clauzele abuzive sunt fără efect pentru consumator, iar contractul va continua să fie executat de părţi doar dacă, prin eliminarea acestor clauze abuzive, contractul nu se impune a fi anulat sau reziliat.

Articolul 4 si articolele 13-14 din aceeaşi Lege nr. 193/2000 permit judecătorului să intervină în contract, pentru a-1 revizui sau reconstrui, după ce, în prealabil, a constatat caracterul abuziv al unora dintre clauzele contractului, aplicând sancţiunea nulităţii absolute a acestor clauze. Dacă rezilierea contractului pentru eliminarea clauzelor abuzive nu se impune, contractul putând fi executat în continuare, judecătorul dispune continuarea sa, de data aceasta de pe poziţii echilibrate ale părţilor.

În prezenta cauză, contrar celor reţinute de către instanţa de apel, recurenta reclamantă a arătat ca la momentul contractării creditului in franci elveţieni, instituţia bancară nu i-a adus la cunoştinţă posibilitatea devalorizării monedei creditului, deşi în calitatea sa de profesionist avea aceasta posibilitate cunoscând predicţiile cursului valutar pentru franci elveţieni.

Prin urmare, Banca a ascuns informaţii esenţiale relative la riscul de depreciere a monedei naţionale, ceea ce produce un dezechilibru semnificativ. Prin urmare, în condiţiile în care creditul în franci elveţieni era un produs nou pe piaţă şi în lipsa unor informaţii corespunzătoare cu privire la moneda în care recurenta-reclamantă a contractat împrumutul, respectiv cu privire la istoricul evoluţiei francului elveţian şi riscuri generate de variaţiile cursului de schimb valutar, A. s-a obligat să returneze sumele împrumutate la termenele şi în cuantumurile menţionate în contract, având ca premisă cursul de schimb valutar CHF - LEU din perioada respectivă.

Ulterior însă, având în vedere că francul elveţian s-a apreciat într-un mod galopant în raport cu moneda naţională, precum şi cheltuielile generate de mecanismul de schimb valutar, din RON în euro şi din euro în franci, lipsa francilor elveţieni de la casele de schimb valutar perioada mare de timp, diferenţele dintre cursul practicat de bancă şi casele de schimb valutar şi, respectiv cursul stabilit de BNR, au condus la majorarea continuă a costurilor contractelor, producând un dezechilibru major al prestaţiilor reciproce ale părţilor, în detrimentul împrumutaţilor cu efectul obţinerii unor foloase de către banca împrumutătoare fără contraprestaţie.

Aşadar, s-a produs o schimbare fundamentală a condiţiilor de contractare, astfel că în prezent împrumutaţii sunt obligaţi la prestaţii vădit disproporţionate faţă de cele în considerarea cărora s-a manifestat voinţa de a contracta.

Prin urmare, recurenta consideră că au caracter abuziv clauzele contractuale prin care se stipulează efectuarea oricăror plăţi în moneda creditului cu suportarea de către consumator a diferenţelor de curs valutar.

Clauzele de efectuare a plăţilor în moneda creditului, cu suportarea exclusivă a riscului valutar de către împrumutaţi nu au fost negociate direct cu reclamanta, având în vedere caracterul prestabilit şi impus consumatorilor al contractelor de credit, consumatorii exprimându-şi adeziunea la aceste contracte tipizate, fără a avea posibilitatea de a influenţa natura lor.

Singura posibilitate a consumatorilor era aceea de a alege între creditele existente pe piaţă, însă în toate cazurile contractele erau tipizate, singura opţiune fiind aceea de a semna sau nu contractul pentru tragerea creditului.

Raportând comportamentul recurentei-reclamante la noţiunea de consumator mediu şi normal informat este mai mult decât evident faptul că acesta nu putea să prevadă o modificare radicală a cursului de schimb valutar pentru francul elveţian.

Astfel, Banca avea obligaţia de a explica riscurile clienţilor, de a le pune la dispoziţie informaţiile necesare, astfel încât aceştia să aibă posibilitatea de a evalua consecinţele economice ale contractării creditelor. Mai mult decât atât, împrumutătorul bancar de multe ori nici nu a achiziţionat moneda CHF oferită în cadrul contractului, ci doar s-a raportat la această monedă scriptic, oferind de fapt în materialitatea ei moneda Euro.

În atare situaţie nici nu poate fi vorba de o împărţire a riscului devalorizării monedei CHF, întrucât banca nu este afectată de devalorizarea monedei scriptice, atâta vreme cât nu s-a împrumutat ea însăşi în moneda CHF sau nu a cumpărat moneda CHF la termene diferite de pe piaţa internaţională. Prin urmare, recurenta apreciază că potrivit articolului 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, clauza de acordare a împrumutului în moneda CHF este o clauză instituită în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe. Având în vedere poziţiile de inegalitate de pe care acţionează părţile şi în vederea asigurării unei angajări în deplină cunoştinţă de cauză a consumatorului în contractele de credit, este instituită în sarcina operatorului economic - Banca, care are o poziţie dominantă în raport cu consumatorul, obligaţia informării în mod complet, corect şi precis a celui din urma cu privire la aspectele esenţiale ale produsului/serviciului oferit (articolului 18 din O.G. nr. 21/1992) şi implicit cu privire la implicaţiile îndatorării şi la riscurile reprezentate de volatilitatea cursului valutar, astfel cum reiese din O.U.G. nr. 50/2010.

În lipsa informării în mod complet, corect şi precis a recurentei-reclamante cu privire la aspectele esenţiale ale produsului/serviciului oferit, acesta nu a avut posibilitatea de a determina consecinţele economice ale clauzelor contractuale în baza unor criterii clare şi precise. Omisiunea băncilor de a informa consumatorul asupra riscului de hipervalorizare a CHF, fenomen care era previzibil pentru experţii financiari ce activează în cadrul acestora, dat fiind faptul că CHF- ul este o monedă instabilă, ea nefiind o monedă de circulaţie internaţională, iar la momentul încheierii contractului valoarea acestei monede era la un minim istoric, creşterea valorii faţă de moneda naţională fiind inevitabilă, constituie o încălcare a obligaţiei de consiliere, sever sancţionată în dreptul european şi naţional, întrucât este de natură să angajeze din punct de vedere juridic un consumator plecând de la o imagine deformată a întinderii drepturilor şi obligaţiilor asumate.

Dezechilibrul major care rezultă dintr-un astfel de contract de adeziune constă în imposibilitatea consumatorului de a cunoaşte şi anticipa mărimea obligaţiilor sale.

Aşa cum se prevede la articolul 1 din Legea nr. 193/2000, orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.

În prezenta cauză, având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, în detrimentul consumatorului, recurenta consideră că se impune restabilirea prestaţiilor inerente contractului asumat prin îngheţarea cursului de schimb CHF - LEU la valoarea de la momentul semnării contractului, astfel încât să se asigure o proporţionalitate a prestaţiilor asumate de părţi care să corespundă manifestării de voinţă în sensul angajării în acest raport juridic.

În condiţiile în care noua reglementare consacră pe plan legislativ soluţiile date în jurisprudenţă, în considerarea imperativului de a avea o practică judiciară previzibilă, se poate face aplicarea teoriei impreviziunii şi în cauza de faţă. Având în vedere că schimbarea condiţiilor economice a fost imprevizibilă, iar recurenta-reclamantă nu a avut cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar bancar care să îi permită anticiparea unei devalorizări vădite a leului faţă de francul elveţian, se poate considera că revizuirea efectelor contractelor corespunde acordului de voinţă al părţilor, întrucât hipervalorizarea CHF-ului deturnează contractele de la scopul în vederea cărora au fost încheiate, schimbând natura acestora, astfel că executarea lor în contextul actual nu mai corespunde voinţei concordante a părţilor.

Astfel, pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă si, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C - 92/11, EU:C.2013:180, punctul 26, si Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kusionovâ, C - 34/13, EU:C:20i4:2i89, punctul 79).

Procedând la verificările menţionate necesare, instanţa naţională trebuie să ţină seama de faptul că, având în vedere în special obiectivul directivei respective, mai precis protecţia consumatorilor împotriva clauzelor abuzive inserate în contractele încheiate de profesionişti cu consumatorii, excepţia instituită la articolul 1 alin. (2) din aceeaşi directivă este de strictă interpretare (a se vedea in acest sens hotărârea din io septembrie 2014, Kusionova, C - 34/13, EV-.0:2014:2189, punctul 77).

De aici rezultă concluzia evidentă că o clauză relativă la riscul valutar, chiar dacă reflectă în contract principiul nominalismului monetar poate să fie supusă analizei sub raportul caracterului sau abuziv.

Pe de altă parte, nu s-a dovedit în cursul procesului ca recurentei-reclamante i sa conferit posibilitatea efectivă de a negocia pe marginea acestei clauze, astfel încât doar în aparenţă suntem în prezenţa unei clauze care transpune o normă legală supletivă, care prin atitudinea profesionistului a fost transformată într-o normă imperativă, iar consumatorul a fost transformat în postura unui consumator captiv.

O interpretare a nominalismului aşa cum a reţinut instanţa de apel nu se bazează pe circumstanţele avute în vedere la edictarea normei, fiind străină de scopul în care a fost edictată şi nu exclude abuzul de putere economică.

Prin urmare, recurenta consideră că se impune calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea cursului de schimb valutar de la momentul încheierii contractelor pe întreaga perioada de valabilitate a acestora.

Raportat la momentul încheierii contractului şi la circumstanţele economice din acel moment, creditul în CHF era un produs nou pe piaţă, iar informaţiile corespunzătoare cu privire la istoricul evoluţiei francului elveţian şi riscurile generate de variaţiile cursului de schimb valutar lipseau. În acest context, recurenta şi-a asumat obligaţia de a returna creditul la termenele şi condiţiile din contract pornind de la premisa că valoarea cursului de schimb valutar CHF-LEU este foarte convenabilă, iar potrivit susţinerilor băncii CHF era cea mai sigură monedă.

Totodată, se susţine că recurenta nu avea niciun interes special pentru a solicita un credit în franci elveţieni de vreme ce nu realiza venituri în aceasta moneda, nu utiliza această monedă şi nu cunoştea aproape nimic despre ea, decizia de a contracta un credit în franci elveţieni fiind indusă de bancă şi printr-o promovare insistentă a acestui tip de credit, prin stabilirea unui rating al clienţilor la care recurenta nu s-a calificat şi prin neîndeplinirea obligaţiei de informare completă şi precisă.

Astfel, recurenta a fost singura obligată să suporte riscul valutar fără vreo distincţie şi limitare a întinderii acestei obligaţii, astfel încât între drepturile şi obligaţiile părţilor exista un dezechilibru semnificativ în defavoarea consumatorului, fiind în imposibilitate de a cunoaşte şi anticipa mărimea obligaţiilor sale, pe fondul dublării valorii de schimb a francului elveţian, situaţie faţă de care beneficiile Băncii au crescut în mod nejustificat, în dauna consumatorului.

Pe cale de consecinţă, recurenta solicită instanţei de control judiciar să admită recursul, cu consecinţa constării caracterul abuziv şi, prin urmare, nulitatea absolută a clauzei prevăzute de articolul 1 pct. 2 si 9.1 din Contractul de credit intervenit între părţi privitoare la obligarea la plata ratelor de credit în valuta în care s-a acordat creditul, respectiv franci elveţieni şi să dispună restituirea sumelor de bani rezultate din diferenţa cursului de schimb valutar CHF-RON din momentul semnării contractului şi valoarea cursului efectiv plătită până în prezent peste cel de la data de 20 mai 2007, cu obligarea intimatei la continuarea convenţiei de credit prin raportare la cursul valutar al CHF de la data încheierii contractului de credit.

In ceea ce priveşte comisionul de administrare prevăzut de articolul 6 din contract, potrivit acestui text, pentru creditul acordat recurenta trebuie să plătească un comision de administrare de 0,2% aplicat la valoarea soldului creditului.

Acest comision a fost perceput pentru monitorizarea de către bancă a utilizării/rambursării creditului, precum şi a îndeplinirii oricăror alte obligaţii asumate de consumator în baza contractului de credit. Astfel, se apreciază că această clauză privind comisionul de administrare nu a fost negociată cu recurenta-reclamantă.

Contrar celor reţinute de către instanţa de apel, cu privire la acest comision, contractul încheiat nu oferă nici o explicaţie cu privire la motivul pentru care a fost prevăzut, aşa încât nu poate fi reţinut argumentul potrivit căruia, însăşi denumirea acestuia releva raţiunea perceperii comisionului. Stabilirea sferei serviciilor prestate de Bancă pentru a percepe acest comision trebuie să fie altele decât acelea de a pune la dispoziţie suma creditată, pentru care se percepe dobânda. Se constată astfel că pentru acelaşi serviciu se percep două costuri, fără ca distincţia dintre aceste costuri să fie exprimata în mod clar şi inteligibil, potrivit articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13/GEE şi articolului 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Clauza în discuţie nu respectă nici exigentele bunei-credinţe, deoarece inserarea comisionului de administrare, prin generarea de accesorii suplimentare, a vătămat interesele legitime, patrimoniale ale recurentei consumatoare, în condiţiile în care, în acest caz acest cost a fost plătit, iniţial, anticipat, pentru toata perioada de creditare.

Mai mult, se solicită instanţei de recurs să constate că, în mod contradictoriu, instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile O.U.G. nr. 50/2010 nu sunt aplicabile contractului dedus judecăţii, însă le reţine ca temei legal pentru a aprecia caracterul abuziv al unor clauze contractuale, respectiv a clauzei privind comisionul de administrare (pag. 25, paragraf 8 din decizie).

In continuare, recurenta solicită instanţei să reţină aceleaşi argumente şi pentru comisionul de rambursare în avans şi neutilizare.

Totodată, recurenta solicită şi constatarea nulităţii absolute a art. 7 cu privire la dobânda revizuibilă, pentru întreaga perioada contractuală, si nu doar pentru perioada 22.06.2008 - 02.09.2010, precum şi acordarea dobânzii legale aferente sumelor achitate de recurentă de la data achitării acestora (nu de la data introducerii acţiunii întrucât recurenta-reclamantă nu a avut în vedere această ipoteză pentru această clauză) şi până la data plăţii efective.

In mod contrar celor reţinute de către instanţa de apel, efectele clauzei abuzive de la art. 7 din Contract nu au fost înlăturate după data de 02.09.2010, ci au fost menţinute.

De asemenea, prin Actul Adiţional neînsuşit de recurentă şi transmis la data de 02.09.2010, la articolul 2.2.1, Banca a stabilit unilateral rata dobânzii variabile care se aplica la soldul creditului şi ar fi compusă din indicele de referinţă ROBOR/EURIBOR/LIBOR, la 3 luni, potrivit monedei, la care se adaugă marja Băncii de 3,25%.

Banca a stabilit un mecanism de calcul, pe de o parte de neînţeles pentru un consumator şi, pe de altă parte, a creat dreptul Băncii de a modifica rata dobânzii, sens în care se apreciază că în Contract, nu au fost prezentate criterii transparente, iar recurenta s-a aflat în poziţia de a fi obligată la plata unei dobânzi a cărei modalitate de calcul nu îi este cunoscută şi, în mod obiectiv, niciun consumator nu poate să o înţeleagă şi să îşi dea seama dacă dobânda va creşte sau va scade, iar Banca nu a arătat modalitatea de calcul a dobânzii pe întreaga perioada contractuală.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 30.01.2020 a fost încuviinţat raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, fiind dispusă comunicarea acestuia părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 09.04.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins excepţia nulităţii recursului; a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A..

Analizând decizia recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prealabil examinării criticilor dezvoltate prin motivele de recurs, Înalta Curte prezintă consideraţii relevante cu privire la istoricul cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat instanţei să dispună următoarele:

- să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei privind rambursarea creditului în aceeaşi valută, prevăzută de art. 1.2 din contractul de credit;

- să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei privind comisionul de administrare, prevăzută de art. 6.1 lit. b) din contractul de credit;

- să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei privind comisionul de rambursare în avans, prevăzută de art. 6.1 lit. c) din contractul de credit;

- să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei privind comisionul de neutilizare, prevăzută de art. 6.1 lit. d) din contractul de credit;

- să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei privind dobânda revizuibilă, prevăzută de art. 7 din contractul de credit, aşa cum a fost modificată prin actul adiţional la contract, comunicat prin adresa nr. x/02.09.2010;

- să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei privind dobânda penalizatoare, prevăzută de art. 8 din contractul de credit;

- să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei privind autorizarea băncii de a efectua operaţiuni de schimb valutar, prevăzută de art. 9.1 din contractul de credit;

- să dispună adaptarea contractului ca urmare a impreviziunii prin stabilizarea cursului de schimb valutar CHF/RON la cursul BNR de la momentul semnării contractului de credit;

- să oblige banca să restituie sumele plătite în plus de la data acordării creditului, actualizate cu dobânda legală;

- să oblige pârâta să emită un nou grafic de rambursare care să ia în calcul restituirea creditului în moneda RON;

În ceea ce priveşte capătul subsidiar de cerere privind constatarea impreviziunii, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă prin încheierea din 26.10.2017 a admis excepţia netimbrării, astfel încât, în acord cu cele reţinute de instanţa de apel nu se impun a fi analizate motivele de recurs ce vizează impreviziunea.

Tribunalul a admis în parte cererea reclamantei, reţinând în ceea ce priveşte clauza cu privire la dobânda variabilă că aceasta este abuzivă în condiţiile în care nu indică mecanismul de formare, iar după modificarea prin Actul adiţional aceasta este explicită, dispunând şi restituirea sumelor percepute de bancă în perioada 22.06.2008-02.09.2010.

Criticile formulate de reclamantă în apel au vizat capetele de cerere privind rambursarea creditului în aceeaşi valută, prevăzută de art. 1.2 din contractul de credit, privind autorizarea băncii de a efectua operaţiuni de schimb valutar, prevăzută de art. 9.1 din contractul de credit, a clauzei privind comisionul de administrare, prevăzută de art. 6.1 lit. b) din contractul de credit şi a clauzei privind dobânda revizuibilă, prevăzută de art. 7 din contractul de credit, precum şi capătul de cerere privind obligarea pârâtei să emită un nou grafic de rambursare care să ia în calcul restituirea creditului în moneda RON.

Instanţa supremă reţine în ceea ce priveşte argumentarea memoriului de recurs că recurenta-reclamantă a reluat criticile formulate împotriva hotărârii instanţei de fond, referitoare la caracterul nenegociat al contractului, îndeplinirea condiţiei dezechilibrului semnificativ pentru clauza contractuală ce vizează comisionul de administrare, încălcarea obligaţiei de informare în ceea ce priveşte clauza de risc valutar şi reţinerea greşită a faptului că marja fixă stabilită contractual nu ar fi fost modificată de bancă.

În plus, se constată că în recurs, criticile recurentei-reclamantă au vizat reţinerea caracterului abuziv al comisionului de rambursare şi al celui de neutilizare, deşi aceste critici nu au făcut obiectul apelului.

În consecinţă, Înalta Curte, faţă de dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ. nu poate examina omisso medio motive care nu au fost valorificate în apel, considerentele instanţei de fond cu privire la aceste aspecte, intrând în puterea lucrului judecat.

Revenind la criticile de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată legalitatea deciziei pronunţate sub aspectul corectei aplicări a dispoziţiilor materiale incidente în cauză, precum şi a jurispudenţei CJUE.

Prealabil, în ceea ce priveşte caracterul nenegociat al contractului se reţine că instanţa de apel a constatat că motivele de apel care vizează aceste aspecte sunt neavenite, întrucât prima instanţă a reţinut că toate prevederile contractuale contestate de reclamantă nu au fost negociate, în cauză nefiind formulat apel cu privire la aceste considerente.

În consecinţă, motivele de casare nu pot fi primite dacă nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării cauzei în apel, astfel încât criticile subsumate acestui motiv de recurs nu pot fi analizate, fiind lipsite şi de relevanţă juridică în condiţiile în care ambele instanţe au constatat caracterul nenegociat al contractului.

În ceea ce priveşte motivul de casare ce vizează condiţiile de analiză a clauzei de risc valutar, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a susţinut caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 1.2 şi art. 9.1 din contract, din perspectiva nerespectării cerinţei bunei-credinţe şi a obligaţiei de informare.

Reclamanta a contestat aceste clauze în raport cu obligaţia stabilită în sarcina acesteia prin contract de a restitui creditul în moneda CHF, suportând astfel rirscul valutar aferent acestei monede.

Instanţa de apel a analizat în mod corect dacă există o clauză care să reflecte o dispoziţie obligatorie a dreptului naţional sau care se aplică ope legis, situaţie în care verificarea caracterului abuziv este exclusă.

Cu alte cuvinte, instanţa de apel a constatat că, clauza referitoare la rambursarea creditului în aceeaşi valută în care a fost acordată este o expresie a principiului nominalismului monetar instituită de art. 1578 C. civ. şi în mod corect nu a analizat nici cerinţa lipsei de claritate a mecanismului, nici cerinţa lipsei bunei-credinţe şi nici cerinţa dezechilibrului semnificativ.

Instanţa de apel a aplicat limitele analizei unei clauze din perspectiva caracterului său abuziv în raport de considerentele hotărârii pronunţate în cauza nr. C-186/16 Andriciuc şi a reţinut că în lumina jurispudenţei CJUE sunt excluse din domeniul de aplicare la Directivei nr. 93/13 atât normele imperative, cât şi cele supletive care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

În speţa de faţă, prevederile contractuale reprezintă transpunerea în contractul de credit a prevederilor nominalismului monetar, clauzele prevăzute la art. 1 alin. (2), art. 6.3, art. 8.1 şi art. 10.9.3 fiind norme aplicabile ope legis.

Instanţa de apel a reţinut în mod corect că determinările făcute de CJUE în cauza Andriciuc sunt similare cu cele făcute în cauza RWE VERTRIEB AG.

În concluzie, în lumina jurispudenţei CJUE, a art. 13 al Directivei nr. 193/2000 precum şi a Deciziei nr. 62/2017 a Curţii Constitiuţionale, prevederile contestate de către reclamantă sunt excluse din domeniul de aplicare a normelor de protecţie, neputând fi analizat presupusul caracter abuziv al acestora.

În ceea ce priveşte mecanismul de restituire a creditului nu vor fi reţinute criticile privind obligaţia de restituire a creditului în condiţiile stabilite de bancă, întrucât prevederile contractului de credit sunt suficient de clare pentru a stabili modul de restituire a aceleiaşi unităţi monetare.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentei-reclamante privind obligaţia de informare cu privire la riscul valutar potenţial, Înalta Curte reţine că banca şi-a îndeplinit obligaţia de informare care îi revenea la data încheierii contractului.

Întinderea obligaţiei de informare a fost analizată în mod corect de către instanţa de apel cu luarea în considerare a jurispudenţei CJUE, potrivit căreia aceasta trebuie să se raporteze la ceea ce profesionistul avea cunoştinţă la momentul încheierii contractului.

Or, la momentul încheierii contractului, ambele părţi contractante şi-au asumat variaţia cursului valutar pe perioada contractuală, iar reclamanta nu a făcut dovada că pârâta cunoştea variaţia CHF pe parcursul delurării contractului şi nu a adus la cunoştinţa reclamantei aceste aspecte.

În continuare, se constată că în fapt clauza de rambursare a creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat nu creează un dezechilibru juridic în detrimentul consumatorului, nici la momentul încheierii contractului şi nici pe parcursul executării acestuia.

Astfel cum s-a arătat clauza de rambursare a creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat reprezintă o transpunere a principiului nominalismului prevăzut de C. civ.

Relevante sunt în acest sens interpretarea CJUE în cauza Andriciuc, potrivit cărora analiza dezechilibrului care se manifestă în cursul executării contractului trebuie să se raporteze tot la momentul încheierii contractului de credit, creşterea ulterioră momentului încheierii contractului fiind consecinţa evoluţiei unor factori economici extrinseci raportului juridic dintre părţi.

În ceea ce priveşte criticile aduse deciziei atacate cu privire la consecinţele nulităţii absolute a clauzelor considerate abuzive se reţine că sunt nefondate.

Îngheţarea cursului de schimb valutar şi denominarea, ca sancţiune ce afectează întregul contract, ca efect al constatării clauzei ca fiind abuzivă, reprezintă în realitate modificarea şi completarea unui contract, retroactiv, ceea ce este în contradicţie cu dispoziţiile Directivei nr. 93/13 art. 6 alin. (1) şi art. 1 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Remediul legal al constatării caracterului abuziv al unei clauze este excluderea acesteia, pentru ca aceasta să nu mai producă efecte obligatorii privind consumatorul, fără a avea posibilitatea de a fi modificat conţinutul acesteia, astfel cum s-a reţinut în jurispudenţa CJUE.

Astfel, salvgardarea contractului prin susbstituirea clauzei contractuale cu norma de drept supletiv, prezumată ca echilibrând interesele părţilor contractante a fost exprimată de CJUE în cauza C 618/10, Banca Espanol de Credito S.A..

Norma de drept supletiv prevede obligaţia restituirii aceleiaşi monede, ca atare instituie, în absenţa convenţiei diferite, riscul valutar în sarcina debitorului obligaţiei de rambursare a împrumutului.

Această chestiune a fost pe deplin lămurită în recenta decizie a CJUE dată în cauza C 81/19 cauza Şerban.

Astfel, procedând la clarificarea tipului de norme care sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanţa europeană a reţinut ca relevant al treisprezecelea considerent al Directivei, în care se precizează că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", care figurează la articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Curtea a arătat că această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13 justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte, prin urmare, împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Cu referire la caracterul normei prevăzute la art. 1578 C. civ., prin paragrafele 28-31 din decizia menţionată, Curtea a arătat că pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

În acest sens, Curtea a reţinut că din decizia de trimitere reiese că instanţa a calificat art. 1578 din C. civ. ca fiind o dispoziţie legală de natură supletivă, cu alte cuvinte o dispoziţie care se aplică contractelor de credit atunci când părţile nu au convenit altfel.

Prin urmare, a concluzionat Curtea, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Raportat la aceste consideraţii rezultă că nu se face distincţia între norme dispozitive şi norme imperative deoarece dacă dispoziţiile imperative sunt obligatorii independent de voinţa părţilor, dispoziţiile supletive devin, şi ele, obligatorii după alegerea efectuată de părţile contractante de a nu deroga de la ele, aşadar distincţia nu prezintă importanţă sub aspectul excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

În lumina acestor consideraţii se impune concluzia că excluderea vizează acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii, iar când normele cu putere de lege au caracter supletiv vor fi excluse doar dacă părţile nu au încheiat un acord diferit.

Înalta Curte constată că susţinerea recurentei-reclamantă că instanţa de apel a aplicat în mod greşit Legea nr. 193/2000, atunci când a făcut analiza comisionului de administrare este nefondată.

Potrivit conţinutului clauzei prevăzute la art. 5 alin. (1) lit. b) din contractul de credit, banca şi-a îndeplinit obligaţia de informare, în sensul art. 3 lit. b) şi art. 18-20 din O.G. nr. 21/1992, art. 8 din Legea nr. 190/1999 şi art. 27 lit. b) din Legea nr. 296/2004 şi a furnizat consumatorului caracteristicile esenţiale ale comisionului şi modalitatea de calcul, data scadenţei, putând fi evaluate consecinţele patrimoniale prin aplicarea comisionului cunoscând serviciile prestate de bancă independent de împrumutul acordat.

Verificarea cerinţei de transparenţă se raportează la nivelul de atenţie al unui consumator mediu, suficient de atent şi avizat, astfel cum rezultă din jurispudenţa CJUE exprimată în cauza Matei C 143/12 şi cauza Kaesler C 26/13.

În aceste condiţii nu se poate reţine că banca a încălcat obligaţia de informare şi nici că reclamanta nu ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte condiţiile perceperii comisionului de administrare.

Potrivit dispoziţiilor art. 1 lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000 nu se poate aprecia că această clauză este abuzivă, întrucât nu există şi cerinţa dezechilibrului semnificativ, iar la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziţie care să interzică perceperea comisionului de administrare.

În consecinţă, perceperea comisionului a fost în acord cu contraprestaţia băncii, criticile intrând în categoria de excludere prevăzută de art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/2013.

Sub un ultim aspect, Înalata Curte va analiza motivul de recurs privind greşita respingere a caracterului abuziv al clauzei referitoare la dobânda variabilă.

Critica a fost întemeiată pe încălcarea dispoziţiilor de drept material prevăzute de art. 1 din Anexa nr. 1 la Legea nr. 193/2000, pentru a demonstra că banca a modificat unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat precizat în contract.

Se mai susţine de către recurenta-reclamantă că banca a încălcat dispoziţiile art. 37 lit. a) din O.U.G. nr. 50/2010.

Se reţine că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale incidente, când a apreciat că actul adiţional a produs efecte ca urmare a nedenunţării sale de către recurenta-reclamantă urmare comunicării acestuia.

În lumina dispoziţiilor O.U.G. nr. 50/2010 nesemnarea de către consumator a actelor adiţionale de implementare a dispoziţiilor acesteia este considerată acceptare tacită. De asemenea, nedenunţarea actului adiţional comunicat în termen de 30 de zile este considerată acceptare tacită.

În consecinţă, prin Actul adiţional s-a prevăzut un indice public şi verificabil în funcţie de care poate varia dobânda, această clauză fiind clară şi inteligibilă.

Din acest punct de vedere, susţinerile recurentei-reclamante potrivit cărora obiectul contractului de credit sub aspectul dobânzii nu este determinabil şi că reclamanta nu a cunoscut formula matematică de calcul a dobânzii nu pot fi reţinute. În consecinţă, banca nu a majorat dobânda aplicabilă creditului în mod arbitrar, ci în mod legitim, în funcţie de un indicator care ţine de evoluţia pieţei financiare.

Astfel, în mod corect instanţa de apel a apreciat că în cauză nu sunt îndeplinite dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

În raport de aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 571 din 02 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 571 din 02 aprilie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 16 iulie 2020.