Currency mismatch clauses in consumer credits: exclusion from unfair terms review via suppletive nominalism norms

Şedinţa publică din data de 28 ianuarie 2021

Asupra recursului de faţă;

Prin cererea înregistrată la data de 17 aprilie 2014, sub nr. x/2014, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, un număr de 66 de reclamanţi, între care şi domnul A. au chemat în judecată pe pârâtele B. ROMÂNIA S.A., B. UNGARIA prin B. ROMÂNIA S.A., C. prin B. ROMÂNIA S.A., solicitând să se constate nulitatea absolută a clauzelor indicate în Anexa 1 coloana K a cererii de chemare în judecată din contractele de credit încheiate de către fiecare dintre reclamanţi şi obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia urmând a se face în funcţie de cursul CHF - LEU existent la data contractării fiecărui contract de credit, cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 6 iunie 2014, reclamanţii au depus o cerere, prin care au precizat cadrul procesual, reclamantul A. urmând să se judece cu pârâta B. ROMÂNIA S.A.

La data de 15 iulie 2014 pârâtele au depus întâmpinare, prin care au invocat excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată pentru neîndeplinirea obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru şi excepţia prescripţiei extinctive.

La termenul de judecată din 30 septembrie 2014, reclamanţii au formulat cerere de îndreptare a erorilor materiale din cuprinsul acţiunii şi cerere modificatoare, fiind invocate dispoziţiile art. 204 din C. proc. civ., anexând un nou tabel, prin care au fost indicate erorile materiale ale cererii de chemare în judecată şi o serie de clauze cuprinse în actele adiţionale încheiate de către respectivii reclamanţi şi care, astfel, au fost atacate (în aceasta constând modificarea acţiunii).

La data de 19 ianuarie 2015 reclamanţii au depus la dosar cerere precizatoare, prin care a fost indicată, pentru fiecare reclamant, valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, iar la data de 16 februarie 2015 reclamanţii au înaintat la dosar anexa privind valoarea obiectului cererii de chemare în judecată.

În funcţie de această precizare, Tribunalul a apreciat că este competent material să soluţioneze cererea reclamantului A., valoarea obiectului cererii acestuia fiind de 303.450,32 RON.

Prin încheierea de şedinţă din 24 februarie 2015 tribunalul a dispus disjungerea cererilor formulate de reclamanţi şi formarea de dosare distincte pentru fiecare.

În urma disjungerii, s-a format şi dosarul nr. x/2015 privind pe reclamantul A. şi pârâta B. România S.A. (potrivit cererii precizatoare din 06.06.2014).

Prin încheierea de şedinţă din 14 aprilie 2015 tribunalul a respins excepţia netimbrării, invocată prin întâmpinare, ca neîntemeiată, apreciind că sunt incidente dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013, iar la termenul de judecată din 26 mai 2015 tribunalul a unit cu fondul excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a luat act de faptul că excepţia inadmisibilităţii este invocată de pârâtă ca o apărare de fond.

Prin sentinţa civilă nr. 4125/2015 din 7 iulie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a respins, ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune; s-a respins cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. ROMÂNIA S.A., ca neîntemeiată.

În argumentarea acestei soluţii, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:

Tribunalul a constatat că la data de 18 mai 2007 între reclamantul A. şi pârâta B. ROMÂNIA S.A. s-a încheiat contractul de credit ipotecar pentru persoane fizice nr. x, prin care banca a acordat clientului un împrumut ipotecar în sumă de 81.199 CHF pentru finanţarea achiziţionării unui apartament compus din două camere, situat în sectorul 2, Bucureşti, durata creditului fiind de 409 de luni de la data tragerii creditului.

Potrivit art. 9.1 din contract, «rambursarea creditului se va face în rate lunare egale (formate din rata de capital şi dobânda) conform graficului de rambursare cuprins în Anexa 1 la prezentul contract, Anexă care face parte integrantă din acesta».

Art. 9.4 al contractului de credit stabileşte că «rambursarea ratelor lunare se va efectua direct în moneda creditului, prin debitarea contului curent nr. x Clientul poate opta şi pentru depunerea sumelor datorate în orice altă monedă pentru care Clientul în calitate de împrumutat are deschis un cont curent, Banca având dreptul să realizeze conversia valutară începând cu ora 00:00 a datei scadente, folosind cursurile de schimb valutar practicate de Bancă la acea dată, cu respectarea normelor legale în vigoare. Banca are dreptul la libera alegere a ordinii în care va utiliza disponibilităţile din conturile în diferite valute, iar utilizarea disponibilităţilor respective se va face până la limita rambursării complete a sumelor datorate».

Prin art. 10.2 din contract «Dacă clientul nu-şi îndeplineşte la scadenţă obligaţiile de plată în conformitate cu prezentul Contract, iar în contul curent corespondent contului de credit, nu există suficiente fonduri, atunci Banca are dreptul, dar nu şi obligaţia, să acopere datoria restantă din oricare alte conturi bancare deschise la bancă, prin debitarea oricăruia dintre acestea, inclusiv prin convertirea valutei necesare depozitate în conturile bancare ale clientului».

Art. 10.3 prevede că «Convertirea se va face la cursul de schimb al Băncii pentru valuta respectivă, cu suportarea de către client a tuturor comisioanelor, spezelor şi taxelor aferente acestor tipuri de operaţiuni».

Art. 13 ce poartă denumirea «declaraţii» conţine lit. b) potrivit căreia «Clientul declară şi garantează, pe proprie răspundere, că a luat la cunoştinţă faptul că există o fluctuaţie permanentă a cursurilor de schimb valutar între monede, fluctuaţie determinată de condiţiile pieţei, banca neavând niciun control asupra acesteia. Prin urmare, clientul acceptă toate riscurile aferente cursului de schimb asociate contractării unui împrumut într-o monedă diferită de cea în care îşi încasează venitul. Clientul exonerează banca de orice pretenţie în legătură cu efectele nefavorabile ale fluctuaţiilor cursului de schimb valutar».

Tribunalul Bucureşti a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, reţinând că reclamantul A., care se prevalează de calitatea de consumator, a solicitat constatarea nulităţii clauzelor inserate în contractul încheiat cu pârâta ce instituie obligaţia de a restitui în CHF suma creditului, respectiv suportarea riscului valutar, afirmându-se că aceste clauze ar fi abuzive.

Astfel, s-a arătat că sancţiunea inserării clauzelor abuzive în contractele încheiate între profesionişti şi consumatori este nulitatea absolută, consecinţa fiind imprescriptibilitatea acţiunii prin care se solicită constatarea caracterului abuziv al clauzelor.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, tribunalul a constatat că prin acţiune se solicită constatarea nulităţii clauzei ce atestă că reclamantul cunoaşte că există o fluctuaţie permanentă a cursului de schimb valutar şi că îşi asumă riscurile contractării unui împrumut într-o monedă diferită de cea în care îşi încasează venitul, invocându-se tocmai faptul că reclamantul nu ar fi fost avertizat de către bancă asupra riscului valutar, precum şi constatarea nulităţii clauzelor din contract ce prevăd obligaţia rambursării ratelor lunare în aceeaşi monedă în care a fost acordat creditul.

Tribunalul a observat faptul că art. 9 din contract nu a fost redactat prin referire la moneda CHF, ci conţine o formulare generică, aplicabilă tuturor contractelor de credit încheiate de banca pârâtă, indiferent de moneda în care acestea au fost acordate:

"rambursarea ratelor lunare se va efectua direct în moneda creditului".

Stipulaţia contractuală referitoare la obligaţia rambursării ratelor lunare în aceeaşi monedă în care a fost acordat creditul reprezintă preluarea în convenţia părţilor a principiului nominalismului monetar, consacrat în art. 1578 din C. civ. de la 1864, în vigoare la data încheierii contractului de credit analizat, precum şi în art. 2164 din C. civ. (2009), ce era adoptat la momentul semnării unora dintre actele adiţionale.

Aceste texte de lege sunt relevante în cauză, deoarece creditul a fost acordat efectiv reclamantului în franci elveţieni, aşa cum rezultă din extrasul de cont depus la dosar, ce atestă tragerea creditului în această monedă, iar contractul prevede rambursarea lui în moneda franc elveţian, potrivit graficelor de rambursare de la dosar, nefiind vorba, ca în cauza Kasler, invocată în acţiune, despre un credit denominat în CHF.

Împrejurarea că moneda contractului de vânzare-cumpărare a imobilului achiziţionat de reclamant a fost EURO nu schimbă această concluzie, din extrasul de cont depus la dosar rezultând că, ulterior tragerii creditului, reclamantul a ordonat efectuarea operaţiunii de schimb valutar în vederea virării preţului imobilului către vânzător în euro.

Cum clauzele contractuale criticate de reclamant, ce stabilesc rambursarea creditului în moneda în care acesta a fost accesat, reprezintă preluarea unor dispoziţii legale, respectiv a art. 1578 din C. civ. de la 1864 (prevederi menţinute şi prin art. 2164 din Noul C. civ.), devin incidente dispozitiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, potrivit cărora "Clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi" consecinţa fiind aceea a respingerii solicitării de constatare a nulităţii acestor clauze contractuale.

Nu au fost primite susţinerile din răspunsul la întâmpinare, conform cărora principiul nominalismului monetar nu ar fi aplicabil în speţă, deoarece ar avea un caracter vetust, ce nu ar putea fi aplicat contractului de credit analizat, care nu ar reprezenta un simplu contract de împrumut, ci un contract distinct, complex, prin care banca se obligă şi la prestarea altor servicii în afară de punerea la dispoziţie a sumei de bani.

Tribunalul a reţinut că prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864 sunt pe deplin aplicabile contractului în litigiu.

S-a mai arătat că în cuprinsul art. 1 denumit "obiectul contractului", se menţionează că prin acesta "Banca acordă clientului un împrumut ipotecar", iar în partea introductivă a contractului se arată că acesta a fost încheiat "în baza Legii nr. 190/1999 pentru creditul imobiliar pentru investiţii imobiliare".

Din analiza Legii nr. 190/1999 rezulta că acest tip de credit reprezintă un împrumut acordat de instituţii financiare autorizate, destinat să finanţeze construirea, cumpărarea, reabilitarea, consolidarea sau extinderea imobilelor cu destinaţie locativă, industrială sau comercială. Ceea ce caracterizează acest contract este scopul acordării împrumutului, respectiv finanţarea construirii, cumpărării, reabilitării, consolidării sau extinderii imobilelor cu destinaţie locativă şi faptul că este garantat prin instituirea unei ipoteci imobiliare.

Cum obiectul principal al contractului îl reprezintă punerea la dispoziţia clientului a unei sume de bani, ce trebuie returnată la datele scadente prevăzute în graficul de rambursare, iar celelalte servicii prestate de bancă în plus faţă de împrumutarea sumei de bani nu reprezintă decât acte inerente administrării respectivului credit, subsidiare şi în strictă legatură cu acesta, a căror existenţă ar fi de neconceput în lipsa împrumutării respectivei sume, a se susţine că norma cu caracter de principiu de la art. 1578 din vechiul C. civ. nu ar fi aplicabilă convenţiei părţilor pe motivul existenţei unei subtile distincţii între contractul de împrumut şi cel de credit, ar echivala cu ignorarea esenţei înseşi a contractului de credit ipotecar.

Chiar dacă motivele anterior expuse sunt suficiente pentru a conduce la respingerea acţiunii, tribunalul a constatat că în cauză ar fi operat oricum şi excluderea prevazută de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 ce stabileşte că "evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

Reclamantul A. a declarat apel împotriva sentinţei primei instanţe, solicitând admiterea căii de atac şi modificarea sentinţei apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, având în vedere toate argumentele de fapt şi de drept invocate prin acţiunea introductivă.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 1066 din 14 mai 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2015, a respins apelul ca nefondat formulat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 4125 din 7 iulie 2015, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimatele-pârâte B. ROMÂNIA S.A. şi C. prin B. ROMÂNIA S.A.; apelantul-reclamant a fost obligat la plata sumei de 2263,67 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat, către intimata-pârâtă.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:

Cu titlu preliminar, Curtea a reţinut că potrivit art. 476 alin. (1) din C. proc. civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, iar conform alin. (2) al aceluiaşi articol, în situaţia apelului nemotivat, instanţa de apel urmează a se pronunţa, în fond, numai pe baza motivelor, a mijloacelor de apărare şi a probelor invocate în faţa primei instanţe.

În ceea ce priveşte însă efectele concrete ale acestui text de lege, Curtea a avut în vedere şi prevederile art. 466 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora obiectul apelului îl constituie hotărârea pronunţată de prima instanţă.

Ca atare, deşi apelul este o cale devolutivă de atac, provocând o nouă judecată asupra fondului, el are două limitări reglementate prin dispoziţiile art. 477 şi art. 478 din C. proc. civ. care dau valoare normativă principiilor "tantum devolutum quantum indicatum" şi "tantum devolutum quantum apellatum".

S-a arătat că instanţa de apel este în drept să-şi însuşească pur şi simplu faptele şi motivele din sentinţa apelată, când înaintea sa nu se produc fapte noi şi nu se invocă mijloace noi de apărare, prin simplul fapt că s-a făcut apel, hotărârea instanţei de fond nu cade, ci îşi produce efectele atât timp cât nu se dovedeşte netemeinicia ei în faţa instanţei de apel.

Curtea a constatat că apelantul-reclamant nu a adus critici de nelegalitate sentinţei apelate, în sensul că nu a arătat argumentele pentru care consideră că hotărârea instanţei de fond este netemeinică şi nelegală şi nici nu a produs probe noi în apel.

În raport de dispoziţiile art. 476 alin. (2) din C. proc. civ., Curtea de Apel Bucureşti şi-a însuşit astfel motivarea în fapt şi în drept a hotărârii instanţei de fond reţinând legalitatea şi temeinicia acesteia.

Curtea a înţeles să puncteze câteva aspecte esenţiale avute în vedere la realizarea controlului judiciar.

Astfel, din verificarea clauzelor contractuale, s-a constatat că prima instanţă a reţinut, în mod corect, că reclamantul a cunoscut că plata ratelor pe întreaga durată a contractului urma a se efectua în moneda creditului, CHF, iar valoarea acestuia putea fi influenţată de cursul valutar.

Posibilitatea modificării cursului unei monede străine în raport cu leul în cursul derulării contractului nu poate fi considerată o situaţie imprevizibilă la nivelul anului 2007.

Fiecare persoană, chiar cu un nivel mediu de cunoştinţe financiare, cunoscând efectele fluctuaţiilor valutare.

Cu prilejul interpretării conduitei reclamantului la momentul încheierii contractului, relevante în analiza pretinsului dezechilibru generat între părţi, instanţa a avut în vedere şi reperul consumatorului mediu definit de art. 2 lit. m) din Legea nr. 363/2007, apreciind că o persoană precaută şi rezonabil informată putea anticipa posibilitatea unor fluctuaţii monetare de natură a influenţa costul în RON al creditului contractat.

Prin urmare, Curtea a reţinut că dispoziţiile art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000 care sancţionează prevederile contractuale care obligă consumatorul să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului nu erau aplicabile în cauză.

Posibilitatea modificării pe viitor a cursului valutar a fost asumată implicit de către reclamant la momentul contractării creditului într-o monedă străină, iar aceasta nu poate fi considerată de plano abuzivă, generatoare de dezechilibru semnificativ în defavoarea uneia dintre părţi, deoarece fluctuaţiile ar fi putut opera în mod variat, în favoarea sau defavoarea oricăreia dintre părţi, într-un grad mai mare sau mai mic.

De altfel, nici reclamantul nu neagă acest lucru, în condiţiile în care invocă doar imposibilitatea anticipării modificării semnificative a cursului de schimb, ceea ce nu i-a permis asumarea obligaţiilor în cunoştinţă de cauză.

Or, dincolo de posibilitatea apariţiei unor fluctuaţii ale cursului CHF-Leu de natură a afecta şi valoarea în RON a ratelor creditului, deja cunoscută consumatorului, partea cocontractantă nu era în măsură să ofere prin clauze suplimentare informaţii precise privitoare la evoluţia efectivă a acestuia pe întreaga durată a contractului, contrar celor afirmate de apelant.

Instanţa de apel a reţinut că alegerea monedei de contractare, ce atrăgea şi condiţii diferite de creditare potrivit ofertelor prezentate de bancă, a aparţinut apelantului-reclamant.

În concret, alegerea reclamantului nu a avut în vedere exclusiv moneda de contractare, ci şi celelalte elemente ale ofertei bancare ce l-au determinat, în final, să accepte creditul acordat pentru satisfacerea unor interese economice concrete.

Curtea a subliniat că obligaţia de informare a profesionistului pentru asigurarea contractării de către consumator în condiţii de transparenţă care să-i permită evaluarea consecinţelor economice ale mecanismului contractual trebuie interpretată în condiţii de responsabilitate calificată pentru profesionist conform exigenţelor europene şi naţionale, dar nu nerezonabilă.

Astfel, nu i s-ar putea impune băncii, în condiţii de rezonabilitate, furnizarea unei estimări precise asupra evoluţiei pe termen lung a cursului CHF - Leu în cadrul obligaţiei generale de informare corectă aparţinând profesionistului, deoarece acest curs nu este rezultatul serviciilor financiare acordate sau a activităţii specifice pe care o desfăşoară.

Instanţa de prim control judiciar a mai reţinut că pe toată durata contractului împrumutatul avea posibilitatea refinanţării creditului într-o altă monedă dacă aprecia că modificările cursului valutar fac prea oneros contractul în raport de ofertele de creditare existente pe piaţă.

De altfel, în condiţiile contractuale enunţate nu se putea vorbi de un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor la data semnării contractului sub aspectul valutei, deoarece acestea erau exprimate, deopotrivă, în aceeaşi valută şi nu se puteau estima cu certitudine efectele evoluţiei cursului valutar asupra întinderii obligaţiilor părţilor.

Prin urmare, în afara situaţiei în care s-ar fi dovedit că banca a ascuns cu intenţie informaţii pe care le-ar fi deţinut cu privire la evoluţia cursului CHF-Leu în perioada de derulare a contractului, afirmată, dar nedovedită în cauză, riscul fluctuaţiilor le-ar fi putut afecta deopotrivă pe ambele părţi, neputându-se susţine că a fost de plano asumat exclusiv de consumator.

Dezechilibrul apărut ulterior semnării contractului din cauza unor factori externi (modificarea cursului CHF-Leu) depăşeşte cadrul regimului nulităţii care priveşte încălcarea cerinţelor legale la data încheierii actului juridic.

Împotriva deciziei civile nr. 1066 din 14 mai 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015, reclamantul A. a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, apreciind că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurentul-reclamant consideră că decizia recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

Din perspectiva acestui motiv de casare, a susţinut faptul că, raportat la exigenţele deciziei pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-186/16, analiza efectuată de instanţa de apel asupra clauzelor deduse judecăţii nu poate fi menţinută, întrucât nu respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de C.J.U.E. în cauza C-186/16, astfel:

Paragrafele 26-31 din decizie obligă instanţa naţională să verifice în ce măsură clauzele atacate reflectă o normă imperativă sau supletivă din dreptul naţional, pentru a stabili dacă este aplicabilă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Dacă instanţa constată că respectiva clauză transpune o normă imperativă din dreptul naţional, clauza respectivă nu poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv, fiind aplicabilă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă 93/13.

Potrivit paragrafelor 32-41 din decizie, dacă însă instanţa constată că respectiva clauză transpune o normă supletivă, îi revine sarcina să analizeze în ce măsură clauza intră în sfera noţiunilor de "obiectul principal al contractului" sau "caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13, articol ce instituie o a doua excludere de la evaluarea caracterului abuziv al clauzelor.

Chiar dacă constată că acele clauze intră în sfera acestor noţiuni, paragrafele 43-51 din decizie obligă instanţa să verifice dacă respectivele clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil, potrivit indicaţiilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

În cazul în care clauzele în discuţie intră în sfera acestor noţiuni şi sunt redactate în mod clar şi inteligibil, operează excluderea de la aplicarea Directivei 93/13, instituită prin art. 6 alin. (4) din Legea nr. 193/2000. Cu alte cuvinte, nu mai poate fi analizat caracterul abuziv.

Dacă însă instanţa constată că respectivele clauze, deşi intră în sfera noţiunilor de "obiectul principal al contractului" sau "caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil, instanţa trebuie să analizeze caracterul abuziv al clauzelor.

Paragrafele 52-58 din decizie obligă instanţa naţională să verifice dacă profesionistul a încălcat cerinţele bunei-credinţe şi dacă respectivele clauze provoacă, în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiilor părţilor.

Curtea a subliniat că o clauză contractuală poate implica şi un dezechilibru între părţi care să nu se manifeste decât în cursul executării contractului.

Recurentul-reclamant consideră că acestea sunt reperele după care trebuia să fie analizat caracterul abuziv al clauzelor contestate în prezentul litigiu, acestea putând fi analizate sub aspectul caracterului abuziv.

Cu privire la principiul nominalismului monetar, s-a arătat că acesta are caracter supletiv, motiv pentru care, clauzele ce îl transpun în contracte pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidentă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, potrivit căreia dispoziţiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi, în special în domeniul transportului.

Recurentul susţine că dispoziţia din Directiva 93/13 nu poate lăsa loc unei interpretări extensive, deoarece excepţia este de strictă interpretare, aşa cum a arătat Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16, la paragraful 31 din decizie. O interpretare extensivă ar determina un nivel mai scăzut de protecţie a consumatorilor, faţă de minimul stabilit prin Directiva 93/13, ceea ce contravine esenţei acestei directive, în preambulul căreia s-a arătat, la alin. (13), teza a II-a că:

"statele membre ar trebui să aibă posibilitatea, respectând în acelaşi timp dispoziţiile tratatului, de a le asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecţie".

Mai mult, Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene indică la art. 169 alin. (4), ce priveşte protecţia consumatorilor, că statele membre pot să menţină sau să stabilească măsuri de protecţie mai stricte, împrejurare faţă de care revenea instanţei de apel obligaţia să aplice excepţia în discuţie, aşa cum a fost reglementată prin Directiva 93/13 şi interpretată de C.J.U.E. în cauza C-186/16, această obligaţie a instanţei de apel rezultând şi din art. 20 alin. (2) din Constituţie.

În opinia recurentului-reclamant, dispoziţiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege obligatorii (ce respectă minimul de protecţie stabilit prin Directivă), însă sunt pe deplin aplicabile clauzelor contractuale ce reflectă norme legale supletive, astfel că, în aplicarea corectă a normelor de drept material, instanţa de apel trebuia să constate, pe de o parte, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, iar, pe de altă parte, că nu operează excepţia instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă.

Recurentul menţionează că excluderea prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directivă presupune îndeplinirea a două condiţii: i) clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă; (ii) actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie.

Or, în cazul de faţă, principiul nominalismului, astfel cum a fost invocat de intimata-pârâtă şi aplicat de către instanţa de apel, nici nu este instituit de norme obligatorii, nici nu respectă minimul de protecţie, ceea ce înseamnă că o clauză contractuală ce îl transpune poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv.

Recurentul-reclamant precizează că instanţa de apel trebuia să procedeze la analiza caracterului abuziv al clauzelor contestate care, deşi intră sub incidenţa noţiunii "obiectul principal al contractului", nu sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

Sub acest aspect, s-a arătat că instanţa europeană (C.J.U.E.) a statuat, în paragraful 32 al deciziei din Cauza Andriciuc, în sensul că:

"în cazul în care instanţa de trimitere ar constata că clauza în discuţie în litigiul principal nu este inclusă în excepţia menţionată, i-ar reveni atunci sarcina de a examina dacă aceasta intră sub incidenţa noţiunii "obiectul principal al contractului" sau în noţiunea "caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13".

Din acest paragraf rezultă o primă consecinţă pentru speţa de faţă şi astfel de litigii, în general.

Prin urmare, chiar dacă instanţa constată că clauzele contestate reflectă principiul nominalismului, dat fiind caracterul supletiv al acestuia, excepţia instituită de art. 1 alin. (2) nu se aplică, ceea ce înseamnă că instanţa are sarcina de a continua analiza din perspectiva Directivei nr. 93/13.

Recurentul-reclamant consideră că aceasta a constituit principala eroare a instanţelor ce au respins acţiuni similare: au oprit analiza în momentul în care au constatat că respectivele clauze reflectau principiul nominalismului.

Or, potrivit Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, un asemenea raţionament este prohibit, instanţei revenindu-i sarcina de a continua analiza.

În Cauza Andriciuc, la paragraful 37 din decizie, C.J.U.E. a arătat că:

"în speţă, mai multe elemente din dosarul pus la dispoziţia Curţii tind să indice că o clauză, precum cea în discuţie în litigiul principal, inserată într-un contract de credit încheiat într-o monedă străină între un profesionist şi un consumator fără să fi făcut obiectul unei negocieri individuale, potrivit căreia creditul trebuie rambursat în aceeaşi monedă, intră sub incidenţa noţiunii " obiectul principal al contractului", în sensul articolului 4 alin. (2) din Directiva 93/13".

În acelaşi sens sunt şi paragrafele 41 şi 43 din decizie, cu menţiunea că C.J.U.E. a accentuat faptul că " ... această clauză nu poate fi considerată ca fiind abuzivă, în măsura în care este exprimată în mod clar şi inteligibil".

Aşadar, revenea instanţei de apel obligaţia de a verifica în ce măsură clauzele atacate, deşi intră sub incidenţa noţiunii de obiect principal al contractului, sunt exprimate în mod clar şi inteligibil.

Recurentul-reclamant a mai susţinut că instanţa de apel a constatat, în mod greşit, că sunt redactate în mod clar şi inteligibil clauzele contestate.

În această privinţă, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a făcut o analiză vastă, în paragrafele 44-51, din ansamblul motivării rezultând că acest caracter clar şi inteligibil trebuie să privească: a) Redactarea clauzei şi b) Informarea privind consecinţele economice ale clauzei, în faza precontractuală, adică anterior semnării contractului.

Recurentul a precizat faptul că instanţa europeană se referă la obligaţia băncii de a avertiza cu privire la posibilele variaţii de curs şi la efectele unor astfel de variaţii, iar capacitatea băncii de a avertiza trebuie să fie analizată raportat la expertiza şi cunoştinţele sale şi, nicidecum, raportat la profan şi la public, în general, aducând, în esenţă, următoarea argumentaţie:

În Cauza Andriciuc, la paragraful 47 din Decizie, C.J.U.E. impune ca banca să comunice consumatorului, în etapa precontractuală, şi nu după semnarea contractului, toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligaţiei sale şi care îi permit acestuia să evalueze, printre altele, costul împrumutului său.

Prin urmare, recurentul apreciază că instanţa trebuia să se raporteze la "expertiza şi cunoştinţele" profesionistului în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină atunci când a evaluat îndeplinirea obligaţiei de informare de către bancă (paragraful 56 din decizia C.J.U.E.).

De asemenea, s-a arătat că banca trebuia să prezinte consumatorilor orice informaţie pertinentă care să le permită să evalueze consecinţele economice ale unei clauze, precum cea în discuţie în litigiul principal, asupra obligaţiilor lor financiare (paragraful 50 din decizie).

Astfel, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat expres că banca trebuia să prezinte orice informaţie pertinentă şi să comunice consumatorului toate elementele care pot avea efecte asupra întinderii obligaţiei sale, inclusiv pe parcursul derulării contractului, întrucât numai după ce îi sunt prezentate toate aceste elemente şi informaţii, consumatorul îşi poate da consimţământul în cunoştinţă de cauză.

Banca pârâtă putea să previzioneze inclusiv cursul valutar, însă un aspect mult mai important este acela că aceasta trebuia să ia în calcul şi să prezinte avertismentele respective consumatorilor, mai ales, în condiţiile în care cele mai mari trei bănci din sistem (D., E. şi F.) nu acordau credite în CHF, cu toate că şi acestea urmăreau profitul. Desigur că, în astfel de condiţii, vânzările de credite în CHF s-ar fi redus simţitor, iar profitabilitatea băncii şi bonusurile angajaţilor din vânzări ar fi scăzut în consecinţă.

Cu privire la obligaţia de avertizare asupra riscurilor valutare, recurenţii-reclamanţi au arătat că în conţinutul obligaţiei de informare trebuie să se regăsească, alături de informaţiile obişnuite necesare formării consimţământului, şi elemente legate de riscurile şi contraindicaţiile actuale ale serviciului sau produsului oferit.

Totodată, recurentul relevă faptul că este stabilită o astfel de obligaţie de avertizare în Codul consumului, pe mai multe paliere, raportându-se la dispoziţiile pe care le consideră relevante şi anume la art. 15 şi art. 45.

Un alt aspect deosebit de important, în opinia recurenţilor-reclamanţi, este acela că, în domeniul financiar, Dreptul Uniunii Europene reglementează expres sau statuează jurisprudenţial obligaţia de avertizare a debitorului cu privire la riscurile contractului.

S-a arătat că această obligaţie de avertizare şi consiliere a consumatorului despre riscul valutar al creditului, departe de a fi o sarcină excesivă impusă creditorului, este o manifestare plenară a caracterului comutativ al contractului de credit.

De asemenea. recurentul-reclamant a susţinut că este contrară legii şi jurisprudenţei C.J.U.E., inclusiv soluţiei pronunţate în Cauza Andriciuc şi alţii contra Băncii Româneşti, ideea că băncile, în perioada 2006-2008, nu ar fi avut obligaţia de informare sau de avertizare asupra riscului valutar, fiind compromiţătoare pentru o unitate bancară afirmaţia că un consumator mediu informat trebuia să prevadă, în lipsa informării profesionistului, toate consecinţele contractării creditului în CHF, chiar şi pe cele imprevizibile, în timp ce pentru bancă această imprevizibilitate a riscurilor ar fi o adevărată cauză de înlăturare a răspunderii.

O astfel de practică incorectă, precum cea descrisă la pct. 4 şi pct. 22 din preambulul Directivei 2014/17, a fost utilizată la vânzarea creditelor în CHF, în perioada indicată, dar şi ulterior, pe parcursul derulării acestor contracte, bulversând comportamentul consumatorilor care nu au putut acţiona în cunoştinţă de cauză nici la contractarea creditelor şi nici pe parcursul derulării lor, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 2 lit. k), art. 3, art. 6 şi art. 7 din Legea nr. 363/2007 pentru a putea fi calificate drept practici înşelătoare.

Faţă de cele anterior expuse, este evident că, în concepţia Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, instituţia bancară care acordă credite în monedă străină are o obligaţie de avertizare asupra riscului valutar, o obligaţie concretă şi detaliată, atât cu privire la posibilele variaţii ale cursului de schimb valutar, cât şi cu privire la potenţialele dificultăţi de plată antrenate în sarcina debitorului de potenţialele hipervalorizări ale monedei de plată faţă de moneda în care debitorul îşi primeşte venitul.

Recurentul consideră că banca şi-a încălcat obligaţia de informare şi de avertizare cu privire la serviciile financiare riscante vândute consumatorilor, arătând că, pe planul dreptului substanţial, pentru nerespectarea obligaţiei precontractuale generale de informare, dar mai ales, pentru încălcarea obligaţiei de avertizare, domeniul de reglementare este reprezentat de norme imperative care ocrotesc un interes public, clauzele din contract afectate de neîndeplinirea acestor obligaţii fiind lovite de nulitate absolută.

În situaţia contractelor de credit acordate în monedă străină, sancţiunea nerespectării obligaţiei de informare se impune a fi nulitatea clauzelor vizând restituirea creditului în moneda străină, la cursul de schimb valutar de la data achitării fiecărei rate.

Ca urmare a aplicării acestei sancţiuni, clauza de risc valutar va deveni inoperabilă, astfel încât recurenţii apreciază că ar trebui să fie antrenată răspunderea civilă delictuală a băncii, materializată în suportarea riscului valutar, cu titlu de reparare în natură a prejudiciului suportat de consumatori ca o consecinţă a nerespectării de către bancă a obligaţiilor precontractuale de informare, consiliere şi avertizare, precum şi în stabilizarea obligaţiei consumatorilor de a restitui creditul la cursul valutar de la momentul acordării.

Sub aspectul caracterului abuziv al clauzelor, recurentul-reclamant A., raportându-se la statuările Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, au menţionat că revine instanţei de judecată sarcina să evalueze, având în vedere ansamblul circumstanţelor cauzei şi ţinând seama în special de expertiza şi de cunoştinţele profesionistului, în speţă ale băncii, în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, în primul rând, posibila nerespectare a cerinţei de bună-credinţă şi, în al doilea rând, existenţa unui eventual dezechilibru semnificativ, în sensul articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13.

Recurentul a făcut trimitere, în cuprinsul cererii de recurs, la studii publicate pe această temă.

În opinia recurentului, dezechilibrul semnificativ este prezumat, dat fiind faptul că toate contractele dintre consumatori şi comercianţi sunt generatoare ale unor raporturi juridice de putere, în care poziţia părţilor este funciarmente inegalitară, sens în care a făcut referire la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în această materie.

Astfel, pentru a asigura protecţia urmărită de Directiva 93/13, Curtea a subliniat, în repetate rânduri, că situaţia de inegalitate care există între consumator şi vânzător sau furnizor nu poate fi compensată decât printr-o intervenţie pozitivă, exterioară părţilor la contract. Intervenţia pozitivă, exterioară, de natură a instaura echilibrul contractual real este în competenţa tribunalului, fiind o intervenţie judiciară.

În decizia de reechilibrare judiciară a contractului, instanţa va avea la dispoziţie prezumţia de dezechilibru al contractului, prezumţie care îl are ca beneficiar pe consumator. Partea adversă, comerciantul, va putea demonstra că echilibrul contractual este real, şi nu formal, însă sarcina probei îi incumbă.

Intimata-pârâtă din prezenta cauză nu numai că nu a făcut proba echilibrului real între părţile contractante, dar nici măcar nu şi-a propus o astfel de teză probatorie.

Recurentul a susţinut că analiza caracterului abuziv al unei clauze se face prin raportare la toate circumstanţele care însoţesc încheierea contractului (art. 4 alin. (1), însă obiectivul Directivei 93/13/CE privind clauzele abuzive şi lipsa oricăror limitări temporale în ceea ce priveşte aprecierea dezechilibrului semnificativ determină concluzia că articolul 3 alin. (1) din aceeaşi directivă vizează şi ipoteza în care dezechilibrul ar surveni ca urmare a unor împrejurări exterioare contractului, în cursul derulării acestuia.

În ceea ce priveşte reaua-credinţă a băncii, autorul căii de atac a arătat că aceasta este dovedită şi de omisiunea informării sau ocultarea informaţiei care confirmă dezechilibrul contractual.

În opinia recurentului, lipsa unei informări înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informaţi despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil şi despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare.

Art. 3 şi art. 5 din Directiva 93/13 impun cerinţe de bună-credinţă, de echilibru şi de transparenţă şi, prin urmare, în contract trebuie indicată, în mod transparent, metoda în conformitate cu care variază respectivele costuri şi motivele acestei variaţii, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri.

S-a mai susţinut că în lipsa informaţiei referitoare la risc sau în cazul în care această informaţie este ascunsă sau disimulată, contractul de credit, care este un contract comutativ, se transformă în mod nepermis, prin voinţa unei singure părţi, în contract aleatoriu. Această transformare este interzisă de legislaţia protecţiei consumatorului, deoarece efectele contractului nu mai depind de înţelegerea iniţială a părţilor, ci de hazard. Recurentul-reclamant apreciază că se accentuează astfel dezechilibrul contractual, câtă vreme consumatorul nu are informaţii şi cunoştinţe suficiente pentru a prevedea devalorizarea monedei CHF, iar banca pârâtă, în calitate de profesionist, dispune de aceste cunoştinţe.

În finalul cererii de recurs, recurentul-reclamant a conchis în sensul că prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a unor clauze ca urmare a nerespectării de către bancă a patru obligaţii printre care şi obligaţia de informare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit. Ca urmare a constatării de către instanţă a neîndeplinirii acestei obligaţii, se va constata şi neîndeplinirea celorlalte obligaţii.

Recurentul-reclamant consideră că aceasta va atrage nulitatea absolută a clauzelor respective şi, eventual, a întregului contract de credit, iar clauzele abuzive vor fi eliminate din convenţie.

Întrucât nulitatea clauzelor contestate nu intervine ca o consecinţă a răspunderii civile delictuale, ci ca urmare a încălcării obligaţiilor legale instituite prin norme speciale de ordine publică, răspunderea civilă delictuală a băncii este o consecinţă a nulităţii absolute a clauzelor relative la riscul valutar.

Prin urmare, răspunderea delictuală a băncii se va putea materializa în obligaţia de a converti creditul în RON, cu emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit încheiat cu reclamanţii.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă B. ROMÂNIA S.A. a depus la dosar note scrise, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, în raport cu art. 483 alin. (2) din C. proc. civ. coroborat cu art. 13 alin. (4) din Legea nr. 193/2000, în susţinerea căreia s-a arătat că litigiul se încadrează în materia exceptată de legiuitor în ceea ce priveşte exercitarea căii de atac a recursului.

Prin cererea înregistrată la data de 16 octombrie 2018, recurentul-reclamant A. a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 24 alin. (1), art. 25 alin. (1), art. 27 şi art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., în interpretarea dată prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) C. proc. civ., în forma în vigoare la dată începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părţilor.

Prin încheierea din 16 mai 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a respins ca inadmisibilă cererea formulată de petentul A. privind sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 24 alin. (1), art. 25 alin. (1), art. 27 şi art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., în interpretarea dată prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Prin încheierea din 7 noiembrie 2019 s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurentul-reclamant A., stabilindu-se termen pentru soluţionarea acestuia la 16 ianuarie 2020, cu citarea părţilor.

La termenul din 16 ianuarie 2020 judecata recursului a fost suspendată, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin rezoluţia din 16 septembrie 2020 s-a dispus repunerea cauzei pe rol şi s-a fixat termen la 28 ianuarie 2021, cu citarea părţilor, când s-a pronunţat prezenta decizie.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate şi a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Prin acţiune reclamantul A. a formulat două capete de cerere:

În cadrul primului capăt de cerere s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a clauzelor inserate la art. 9.1, art. 9.4, art. 10.2, art. 10.3 şi art. 13b din contractul de credit nr. x/18.05.2007 pentru încălcarea de către pârâtă a următoarelor obligaţii:

(i) obligaţiile de informare, consultare şi avertizare a consumatorilor, anterior încheierii contractului de credit;

(ii) obligaţia de a nu pune în vânzare produse/servicii financiare defectuoase (toxice);

(iii) obligaţia de a nu utiliza practici comerciale înşelătoare;

(iv) obligaţia de a nu introduce clauze abuzive în contractul de credit;

Prin cel de-al doilea capăt de cerere, ca o consecinţă firească a admiterii primului capăt, reclamantul a solicitat obligarea băncii pârâte la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit, care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF în RON urmând a se face la data contractării creditului, la cursul CHF-LEU din acea zi.

Cu alte cuvinte, în accepţiunea reclamantului, consecinţa stabilirii caracterului abuziv al clauzelor contestate se materializează în dreptul acestuia de a restitui împrumutul la valoarea în RON a sumei exprimate în CHF la cursul de la data contractării împrumutului.

Critica subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este nefondată întrucât, contrar celor susţinute de recurentul-reclamant, decizia instanţei de apel respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-186/16 Ruxandra Paula Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele care se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein Westfalen eV, Curtea a reţinut că excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă" (paragraful 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte" (paragraful 28).

De asemenea, în Cauza C-34/13 Monika Kušionová împotriva SMART Capital a.s., Curtea a menţionat că o atare excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu (paragraful 78). Totodată, Curtea a reţinut că pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (paragraful 79), iar această sarcină a fost îndeplinită de către instanţa de apel.

Statuări asemănătoare se regăsesc şi într-o cauză mai recentă, care vizează tocmai o situaţie precum cea dedusă judecăţii în prezentul dosar, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii (paragraful 27).

Prin această hotărâre Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, astfel cum au fost acestea evocate mai sus, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

De asemenea, prin Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene nr. 89 din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Aşadar, pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă acea clauză contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C 34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C 186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C 125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

În speţă, a reţinut instanţa europeană, din decizia de trimitere reiese că acea clauză stipulată în secţiunea 4 punctul 1 din condiţiile generale ale contractului de refinanţare al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal prevede că "orice plată efectuată în baza convenţiei se va face în moneda creditului" (aceeaşi clauză cu un conţinut asemănător fiind şi în cauza de faţă).

Prin urmare, reţine Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 (ceea ce confirmă chiar soluţia dată de instanţa de apel criticată de recurent).

De asemenea, mai reţine instanţa europeană, că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive.

În această privinţă, se mai reţine că este lipsită de relevanţă împrejurarea că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive.

Pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Având în vedere aceste considerente, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a răspuns la prima întrebare preliminară că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În considerarea forţei obligatorii a jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, căreia îi corespunde forţa obligatorie a normelor interpretate, dat fiind faptul că principalul scop al procedurii prevăzute la art. 267 din TFUE este aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene, verificările ce trebuie să fie realizate de către instanţă din perspectiva caracterului abuziv al clauzelor contestate trebuie să se raporteze la următoarele repere: 1. în ce măsură clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat); 2. dacă se constată că clauza nu este inclusă în excepţia menţionată la punctul 1, trebuie să se examineze dacă aceasta intră sub incidenţa noţiunii de "obiect principal al contractului"; 3. în măsura în care clauza se circumscrie noţiunii de "obiect principal al contractului", trebuie verificat caracterul ei clar şi inteligibil, demers în cadrul căruia prezintă relevanţă publicitatea şi informaţiile furnizate de împrumutător în cadrul negocierii contractului de împrumut; 4. dacă se ajunge la concluzia că nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului şi, deci, clauza nu are caracter clar şi inteligibil, trebuie analizat dacă există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi dacă este respectată cerinţa bunei-credinţe.

Această verificare a fost corect realizată de instanţa de fond, aceasta statuând, printr-o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, că o astfel de clauză reflectă principiul nominalismului monetar care are caracter supletiv, dispoziţia legală suplinind absenţa unui acord al părţilor în această privinţă.

În cadrul examenului legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, curtea de apel şi-a însuşit motivarea în fapt şi în drept a sentinţei Tribunalului Bucureşti, în cuprinsul căreia s-a reţinut că rambursarea ratelor de credit în valuta în care acesta a fost acordat, CHF, constituie o aplicaţie a principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864, această statuare fiind corectă.

Cu alte cuvinte, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864, conform cărora "obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate din perspectiva conformităţii şi cu Directiva 93/13/CEE a Consiliului şi cu cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în practica sa, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, din următoarele raţiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi". Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea.

Conjuncţia "sau", utilizată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în paragrafele 79, respectiv 29 ale hotărârilor pronunţate în cauzele C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital, respectiv C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., nu are sens adversativ, nefiind destinată a pune în antiteză ipotezele pe care le leagă (a normelor imperative şi a celor supletive), ci sens disjunctiv, ceea ce semnifică faptul că, în oricare dintre cele două ipoteze, este aplicabilă premisa avută în vedere (excluderea clauzei din domeniul de aplicare al directivei).

Este de reţinut faptul că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de faţă argumentele anterior expuse, bazate esenţialmente pe jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile de nelegalitate invocate de către recurent, care susţin teze contrare acestei jurisprudenţe.

De altfel, aşa cum s-a mai arătat, raţiunea excluderii a fost clar expusă de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-Westfalen eV, paragraful 28 şi consolidată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. Banca Transilvania S.A., fiind vorba de o prezumţie legitimă că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor, iar această raţiune se păstrează indiferent dacă norma preluată de clauza contractuală are caracter imperativ ori supletiv.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000, instanţele devolutive statuând în mod judicios asupra acestui aspect.

Cum această primă condiţie nu este îndeplinită, în mod corect, instanţa de prim control judiciar a considerat că este de prisos parcurgerea celorlalte etape de verificare.

Prin prisma acestor considerente, care pot susţine de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurent deciziei atacate, verificarea şi, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe) şi a caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional (în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat).

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 1066 din 14 mai 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 ianuarie 2021.