Guarantor’s appeal rejected; ordered to pay bank RON 1.75m under guarantee plus default penalties.

Şedinţa publică din data de 28 ianuarie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 1 septembrie 2017 sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERI MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN a solicitat instanţei să dispună:

1. Obligarea pârâtului la plata sumei de 1.750.864,54 RON, cu titlu de garanţie, obligaţie stabilită prin Convenţia pentru Garanţii Exprese, Irevocabile şi Necondiţionate nr. 85/30.09.2008, aşa cum a fost modificată şi completată prin Actul adiţional nr. x din 17.02.2010, Actul adiţional nr. x din 06.01.2012, Actul adiţional nr. x din 17.07.2012 şi Actul adiţional nr. x din 16.04.2013, încheiate între reclamantă şi FNGCIMM şi prin Scrisoarea de Garantare nr. 70/29.08.2013 emisă de FNGCIMM;

2. Obligarea pârâtului la plata sumei de 816.778,31 RON, reprezentând penalităţi de întârziere calculate începând cu data de 21 octombrie 2016 şi până la data formulării prezentei cererii de chemare în judecată, prin raportarea la debitul principal datorat de pârât, menţionat la pct. l, precum şi a penalităţilor viitoare calculate până la data plăţii efective; Obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1270 alin. (1), art. 1350 alin. (1) şi (2) C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 2005/2018 din 21 iunie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017 s-a admis cererea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu intimatul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii - IFN şi s-a dispus obligarea pârâtei să plătească reclamantei suma de 1.750.864,54 RON, cu titlu de garanţie, precum şi plata penalităţilor de întârziere de 0,15 % pentru fiecare zi de întârziere, calculate asupra sumei sus-menţionate, de la data de 21 octombrie 2016 şi până la data plăţii efective; s-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 32.887 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii.

Prin decizia civilă nr. 1704A/2019 din 23 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost respins ca nefondat apelul formulat de pârâtul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii - IFN împotriva sentinţei civile nr. 2005/2018 din 21 iunie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii - IFN.

Prin memoriul de recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate si, pe cale de consecinţă rejudecarea procesului în fond, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa judiciară de timbru.

În argumentarea memoriului de recurs, recurentul arată că instanţa de apel, cu încălcarea prevederilor art. 1266, art. 1270 şi art. 1268 alin. (3) din C. civ., a statuat netemeinic atunci când a reţinut că din conţinutul Convenţiei dintre părţile în litigiu nu rezultă că intimata ar fi avut obligaţia de a depune cererea de executare silită împotriva garanţilor debitorului creditat.

Astfel cum s-a arătat privind mecanismul de acordare a garanţiilor, din interpretarea sistematică şi coroborată a prevederilor art. 5.8, art. 7.1.-7.3. din Convenţie rezultă fără putinţă de tăgadă că pentru plata garanţiei, una dintre condiţii este ca cererea de plată să fie însoţită de cererea de executare silită înregistrată la executorul judecătoresc şi/sau după caz, cererea de declanşare a procedurii de insolvenţă/declaraţia de creanţă, înregistrată la instanţa judecătorească competentă şi/sau documentul care atestă preluarea în posesie, în mod paşnic, a bunului afectat garanţiei, în copie certificată de finanţator.

De asemenea, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 631 C. proc. civ., potrivit cărora "executarea silită poate fi pornită împotriva oricărei persoane fizice sau juridice, de drept public sau de drept privat, cu excepţia acelora care beneficiază, în condiţiile legii, de imunitate de executare". Evident, sintagma "împotriva oricărei persoane" are în vedere acele persoane care au obligaţia, fie direct, fie indirect de a îndeplini obligaţia a cărei executare silită se cere.

Având în vedere textul legal, nu era necesară o prevedere expresă în Convenţia de garantare care să stipuleze în mod direct depunerea unei cereri de executare silită împotriva garanţilor împrumutatului, ci era de la sine înţeles că cererea de executare silită viza toate garanţiile constituite, în scopul maximizării şanselor de recuperare a creanţei, deci inclusiv a contractelor de cesiune de creanţă constituite cu scop de garantare.

Prin urmare, dacă raţionamentul instanţei de apel ar fi fost corect s-ar fi putut ajunge la situaţia în care Banca finanţatoare să ceară efectuarea plăţii garanţiei fără a mai depune nicio cerere de executare silită, întrucât, oricum în Convenţie nu se prevedea, în mod expres, împotriva cărei persoane ar fi trebuit aceasta îndreptată.

Mai susţine recurentul, că instanţa de apel, în mod netemeinic şi nelegal a considerat că înţelegerile referitoare la creanţele cesionate nu reprezintă titluri executorii în sensul legii, din ele nerezultând o creanţă lichidă şi exigibilă împotriva debitorilor cedaţi, astfel că reclamanta nu avea cum să depună o cerere de executare silită împotriva acestora din urmă.

Astfel, recurentul consideră soluţia instanţei de apel greşită sub cel puţin două aspecte. Primul se referă la analiza şi interpretarea dispoziţiilor Convenţiei şi al doilea la caracterul de titlu executoriu al contractelor de cesiune de creanţă constituite cu titlu de garanţie.

Potrivit prevederilor art. 7.2. "cererea de plată este însoţită de cererea de executare silită înregistrată la executorul judecătoresc [,..] în copie certificată".

Din aceste prevederi rezultă cu claritate că Banca nu avea vreo obligaţie legată de efectuarea unei analize sau evaluare a şanselor de admitere/respingere a cererii de executare silită, întrucât ar fi lipsit titlul executoriu, ci Banca avea o obligaţie pură şi simplă de a efectua demersurile pentru recuperarea creanţei prin executare silită a garanţiilor sau înscrierea la masa credală în cazul insolventei debitorului, după caz. Prin urmare, plata garanţiei nu era legată de obţinerea încuviinţării cererii de executare silită, ci doar de depunerea acesteia la executorul judecătoresc.

În acest context, recurentul consideră că obligaţia de diligenţă asumată de Bancă, conform dispoziţiilor art. 1480 C. civ. nu are în vedere doar obligaţia de a acţiona cu prudenţa cerută unui proprietar, ci implica şi o obligaţie de onestitate şi loialitate în vederea realizării optime şi a intereselor pârâtului şi nu doar ale Băncii.

Cu privire la caracterul de titlu executoriu al contractelor de cesiune de creanţa încheiate cu titlu de garanţie, recurentul susţine următoarele:

Instanţa de apel, în mod greşit a reţinut că Banca nu avea nicio posibilitate legală de a formula în mod direct cerere de executare silită împotriva debitorilor cedaţi B. S.A. şi C. S.R.L., întrucât nu deţinea titluri executorii împotriva acestora, ci doar împotriva constitutorului garanţiei mobiliare asupra creanţei.

În primul rând, solicită instanţei de recurs să observe că, potrivit prevederilor din contractele de cesiune de creanţă, acestea au fost constituite cu acest scop, respectiv al garantării rambursării creditului. Având în vedere scopul urmărit de părţi, precum şi prevederile art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006, potrivit cărora, contractele de credit, precum şi contractele de garanţie reală sau personală încheiate de bănci, constituie titluri executorii, rezultă că cele două contracte de cesiune de creanţa reprezentau titluri executorii şi puteau fi aduse la îndeplinire şi pe calea executării silite.

În al doilea rând, chiar intimata precizează în cererea de chemare în judecată că cele două contracte de cesiune de creanţă nr. x D si 22 E au fost încheiate în scop de garanţie, regimul acestora fiind guvernat de prevederile art. 2347 alin. (2) C. civ., potrivit cărora "sunt asimilate ipotecilor şi contractele de cesiune de creanţă încheiate cu scop de garantare".

Or, dacă intimata admite că celor două contracte de cesiune de creanţa li se aplică prevederile art. 2347 alin. (2) C. civ., consecinţa firească şi logică a acestor dispoziţii ar fi aceea de a admite caracterul de titlu executoriu în baza căruia să se depună cererea de creanţă, de vreme ce art. 2431 C. civ. statuează "contractele de ipotecă valabil încheiate sunt, în condiţiile legii, titluri executorii".

In al treilea rând, pornind de la prevederile C. civ. evocate, jurisprudenţa este în sensul admiterii caracterului de titlu executoriu al cesiunilor de creanţa arătând că "se poate cere executarea silită a unei creanţe garantate printr-un contract de ipotecă valabil încheiat, chiar dacă dreptul de creanţă nu este constatat printr-un înscris care să reprezinte potrivit legii, titlu executoriii", concluzii care se aplică, întocmai situaţiei celor două contracte de cesiune de creanţă care au fost întocmite cu titlu de garantare şi sunt guvernate de dispoziţiile art. 2347 coroborat cu 2341 C. civ., după cum admite însăşi intimata.

In al patrulea rând, chiar şi dacă s-ar admite, prin absurd, punctul de vedere al Băncii Finanţatoare, potrivit căruia, contractele de cesiune de creanţă nu puteau fi puse în executare decât în urma promovării unei acţiuni de drept comun în vederea obţinerii titlului, recurentul apreciază că este de esenţa Convenţiei şi a obligaţiei de diligenţă ca Banca să acţioneze astfel încât cererile de executare silită pe care trebuia să le promoveze ca o condiţie prealabilă înaintării cu succes a unei cereri de plată, să aibă şi o finalitate şi nu să rămână doar în stadiul unei simple formalităţi. Aceasta ar fi însemnat să îndeplinească şi toate actele materiale şi juridice prealabile unei cereri de executare silită.

Instanţa de apel a considerat în mod nelegal şi neîntemeiat că împotriva debitorilor cedaţi nu exista o creanţă certă, lichidă şi exigibilă raportat la faptul că celor două contracte de cesiune le lipseşte caracterul de titlu executoriu.

Dacă cele două contracte, în temeiul cărora s-a efectuat cesiunea sunt contracte-cadru, fără valoare, recurentul apreciază în cauză, prezenţa culpei Băncii Finanţatoare care nu a efectuat toate demersurile pentru verificarea existenţei creanţelor şi a titlurilor care le constata şi nici nu a urmărit desfăşurarea acestor contracte pe parcursul derulării împrumutului, neexercitându-şi drepturile stabilite în contractul de credit la art. XVIII lit. e) potrivit cărora "are dreptul să verifice respectarea condiţiilor puse la semnarea prezentului contract, să verifice existenţa faptică şi permanentă, precum şi integritatea garanţiilor materiale constituite pe toata durata de creditare, până la stingerea obligaţiilor împrumutatului".

Un alt aspect netemeinic verificat de către instanţa de apel se referă la constatarea, potrivit căreia, lipsa notificărilor debitorilor cedaţi nu duce la pierderea de către reclamantă a unor eventuale sume provenite din derularea contractelor cu debitorii cedaţi, deoarece atâta timp cât debitorul plătea, nu puteau fi valorificate garanţiile constând în creanţele cedate.

Pe cale de consecinţă, recurentul consideră că este evident faptul că omisiunea notificării debitorilor cedaţi nu ar fi fost lipsită de efecte câtă vreme debitorul este ţinut să plătească cesionarului din momentul în care primeşte o comunicare scrisă a cesiunii. Aşa cum s-a arătat în jurisprudenţă, cesiunea de creanţă este bilaterală la momentul constituirii, dar triunghiulară prin efecte, ceea ce presupune atragerea debitorului cedat în raportul juridic cu cesionarul prin mecanismul notificării, astfel că, deşi debitorul cedat nu este parte a contractului de cesiune suportă efectele acesteia şi devine debitorul direct al cesionarului".

Prin urmare, recurentul apreciază necesar a arăta şi faptul că Banca nu doar a omis să procedeze la notificarea debitorilor cedaţi, dar să şi analizeze prevederile contractelor în baza cărora s-au încheiat contractele de cesiune de creanţă. Astfel, art. 9 din contractul cu C. S.R.L. prevede că "cesionarea drepturilor vânzătorului [D.] împotriva cumpărătorului [C.] către terţi rezultând din relaţia contractuală dintre părţi nu este permisă decât cu consimţământul prealabil al cumpărătorului".

Sub acest aspect este corectă afirmaţia Băncii finanţatoare, în sensul că "nu puteau fi valorificate creanţele decurgând din contractele cesionate", însă aceasta înseamnă a accepta propria culpa a Băncii în ceea ce priveşte imposibilitatea legală de a solicita executarea silită a unei obligaţii de plată care nu a putut lua naştere în mod legal, având în vedere prevederile din condiţiile generale de achiziţie parte din contractul de achiziţii mărfuri încheiat cu C. S.R.L..

În concluzie, recurentul consideră că, instanţa de apel a stabilit în mod nelegal că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1350 C. civ. pentru angajarea răspunderii civile contractuale a pârâtei, făcând o aplicare greşită a dispoziţiilor privind forţa obligatorie a contractului, clauzele contractuale stabilite de părţii fiind clare, sens în care trebuiau aplicate ca atare, ca reprezentând voinţa comună a părţilor.

Mai mult decât atât, chiar dacă instanţele au considerat că se impune aplicarea regulilor privind interpretarea contractului, instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că art. 7.2. din convenţie trebuie interpretat în sensul producerii de efecte, după voinţa concordantă a părţilor, urmând a se ţine cont de scopul contractului, natura acestuia, precum şi de exigenţele bunei-credinţe.

Faptul că această clauza a fost distorsionată de către instanţă (aceasta bazându-se pe susţinerile intimatei şi aplicând în mod greşit prevederile legale), reprezintă în opinia recurentului o încălcare a dispoziţiilor legale privind interpretarea clauzelor după voinţa concordantă a părţilor şi în sensul producerii de efecte juridice, inclusiv cele privind executarea cu bună credinţă a contractului şi a forţei obligatorii a acestuia.

Prin întâmpinarea depusă, la 17 martie 2020, intimata-reclamantă A. S.A. a solicitat, pe cale de excepţie constatarea nulităţii recursului, întrucât motivele invocate de recurentă nu se încadrează în niciunul din motivele prevăzute la art. 488 C. proc. civ., precum şi respingerea recursului ca inadmisibil având în vedere că recurentul a achiesat tacit la hotărârea recurată, întrucât a executat din proprie iniţiativă hotărârea primei instanţe.

Pe fondul cauzei, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind temeinică şi legală.

Prin răspunsul la întâmpinarea intimatei, depus la 8 aprilie 2020, recurenta a solicitat înlăturarea criticilor ca fiind nefondate.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 7 mai 2020, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 15 mai 2020, recurenta depunând punct de vedere.

Prin încheierea pronunţată la 24 septembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii S.A. împotriva deciziei civile nr. 1704A/2019 din 23 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a acordat termen la data de 21 ianuarie 2021.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenta-reclamantă E. S.A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurentul arată că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1266, art. 1270 şi art. 1268 alin. (3) din C. civ. când a reţinut, în mod greşit, că din conţinutul Convenţiei dintre părţile în litigiu nu rezultă că intimata ar fi avut obligaţia de a depune cererea de executare silită împotriva garanţilor debitorului creditat.

Această critică este nefondată, având în vedere că art. 7.2 lit. a) din Convenţia nr. 85 din 30 septembrie 2008, astfel cum a fost modificat prin actul adiţional nr. x din 16 aprilie 2013, prevedea documentele ce însoţeau cererea de plată.

Astfel, cererea de plată nr. x din 1 iulie 2016 formulată de reclamant A. S.A. către pârâta FNGCIMM a fost însoţită de cererea de executare silită nr. x din 21 martie 2016, formulată împotriva garanţilor ipotecari şi fideiusori F., G., H., I. şi de cererea de admitere a creanţei nr. 98513 din 19 aprilie 2016, prin care s-a înscris creanţa reclamantei la masa credală a debitorului S.C. D. S.R.L..

Aşadar, reclamanta nu avea obligaţia de a formula şi de a transmite către pârâtă cererii de executare silită asupra debitorilor cedaţi B. S.A. şi C. S.R.L. - debitori cedaţi ai beneficiarului Scrisorii de Garantare nr. 70 din 29 august 2013 - S.C. D. S.R.L..

Totodată, se reţine că banca nu avea posibilitatea legală de a formula în mod direct cerere de executare silită împotriva debitorilor cedaţi B. S.A. şi C. S.R.L., întrucât aceasta nu deţinea titluri executorii împotriva debitorilor creanţei cesionate de către S.C. D. S.R.L. în favoarea Băncii, ci doar împotriva constituitorului garanţiei mobiliare asupra creanţei, respectiv împotriva S.C. D. S.R.L., aspect corect reţinut de instanţa de apel.

În acest sens, recurentul susţine că potrivit prevederilor din contractele de cesiune de creanţă, acestea au fost constituite cu scopul garantării rambursării creditului şi în raport cu prevederile art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006, rezultând că cele două contracte de cesiune de creanţă reprezentau titluri executorii şi puteau fi aduse la îndeplinire şi pe calea executării silite. În continuare, se arată că intimata a precizat în cererea de chemare în judecată că cele două contracte de cesiune de creanţă nr. x D si 22 E au fost încheiate în scop de garanţie, regimul acestora fiind guvernat de prevederile art. 2347 alin. (2) C. civ., potrivit cărora "sunt asimilate ipotecilor şi contractele de cesiune de creanţă încheiate cu scop de garantare".

În acest context, se reţine că, contractele de cesiune de creanţă nr. x din 16 septembrie 2013 şi nr. 22E din 16 septembrie 2013, încheiate între reclamantă şi împrumutatul S.C. D. S.R.L., având ca obiect creanţele debitorilor cedaţi B. S.A. şi C. S.R.L. sunt titluri executorii doar cu privire la împrumutatul S.C. D. S.R.L., raportat la prevederile art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006, iar nu cu privire la debitori cedaţi B. şi C. S.R.L., aşa încât pentru demararea executării silite a acestora ar fi trebuit ca reclamanta să obţină, în prealabil, titluri executorii împotriva acestor debitori, raportat la prevederile art. 2403 C. civ.

Aşadar, o astfel de obligaţie impusă creditoarei nu se justifică în raport cu prevederilor asumate prin Convenţia nr. 85/2008, care o obligă la executarea bunurilor afectate garanţiei, potrivit menţiunilor de la art. 7.2 lit. a) din actul adiţional nr. x din 16 aprilie 2013 din Convenţie, iar nu terţii garanţi de tipul debitorilor creanţei cesionate S.C. B. S.A. şi S.C. C. S.R.L..

De asemenea, se reţine cu privire la contractele de cesiune de creanţă, că acestea au fost menţionate şi anexate de reclamantă la cererea de admitere a creanţei nr. 98513 din 19 aprilie 2016 depusă în dosarul nr. x/2015 aflat pe rolul Tribunalului Brăila, prin care aceasta a fost înscrisă la masa credală a debitorului S.C. D. S.R.L. - beneficiar al garanţiei asumate de pârâtă, acest aspect echivalând cu respectarea de către bancă a prevederilor art. 7.2 lit. a) din Convenţia nr. 85/2008.

Totodată, se reţine că aceste contracte de cesiune de creanţă au fost încheiate în scop de garanţie pentru contractul de credit nr. x din 6 septembrie 2013, iar potrivit art. 2347 alin. (2) C. civ. sunt asimilate ipotecilor, astfel încât executarea acestor garanţii este condiţionată de existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile înregistrată de către împrumutatul S.C. D. S.R.L. faţă de banca creditoare, or, la momentul încheierii contractelor de cesiune nu se punea problema existenţei unei astfel de creanţe pentru a fi puse în executare aceste garanţii.

Referitor la critica recurentului, potrivit căreia, reclamanta nu ar fi respectat prevederile art. 5.8, 6.1, 7.1 - 7.3. din Convenţia nr. 85/2008, se constată că nu poate fi primită, întrucât aceasta a iniţiat demersurile necesare pentru punerea în executare a garanţiilor prevăzute la art. 10 "Garanţii" din contractul de credit nr. x din 6 septembrie 2013, prin depunerea la executorul judecătoresc a cererii de executare silită nr. x din 21 martie 2016 împotriva garanţilor ipotecari şi fideiusori, precum şi prin înscrierea la masa credală a debitorului S.C. D. S.R.L., prin cererea de admitere a creanţei nr. 98513 din 19 aprilie 2016.

În acest context, se constată că banca creditoare a asigurat garantului Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii S.A. condiţiile necesare subrogării în drepturile băncii pentru valorificarea garanţiilor, în cazul în care pârâta plăteşte garanţia asumată prin Scrisoarea de garantare nr. 70 din 29 august 2013.

Aşadar, pentru ca susţinerile dezvoltate de recurentă să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., aceasta trebuia să demonstreze încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situaţia de fapt stabilită.

În cazul de faţă, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuţie probele şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii S.A. împotriva deciziei civile nr. 1704A/2019 din 23 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERI MICI ŞI MIJLOCII S.A. împotriva deciziei civile nr. 1704A/2019 din 23 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 ianuarie 2021.