Civil liability for illicit hotel exploitation: prescription defense and plaintiff's active standing

Şedinţa publică din data de 25 mai 2021

Deliberând asupra recursurilor, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia a II-a civilă la data de 05.01.2015, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtul B. solicitând obligarea acestuia la plata următoarelor sume de bani: a) 366.708,74 RON, reprezentând 50% din valoarea contabilă netă a activului C., stabilită ca diferenţă între valoarea de piaţă (859.000 RON) şi valoarea investiţiilor realizate de pârât (125.582,52 RON), conform raportului de expertiză imobiliară din dosarul penal nr. x/2012; b) 12.259,37 RON, reprezentând 50% din valoarea obiectelor de inventar, în sumă de 15.792,77 RON, adjudecate de pârât la data de 21.04.2005, reprezentând actualizarea cu rata inflaţiei a sumei de 7.896,38 RON; c) 875.252,99 RON, reprezentând 50% din profitul total anual estimat, parte ce i se cuvine reclamantului ca urmare a exploatării, în perioada 2004-2014, a celor 22 de camere ale C., sumă calculată prin actualizarea cu rata inflaţiei a sumei de 696.500 RON; d) 288.810,32 RON, reprezentând 50% din profitul total estimat, parte ce i se cuvine reclamantului ca urmare a exploatării, în perioada 2004-2014, a restaurantului şi a terasei hotelului, sumă calculată prin actualizarea cu rata de inflaţie a sumei de 228.000 RON; e) 481.328,62 RON, reprezentând actualizarea cu rata inflaţiei a sumei rezultate din raportul de expertiză contabilă din dosarul penal nr. x/2012, reprezentând împrumutul acordat de reclamant D. S.R.L. pentru desfăşurarea corespunzătoare a activităţii şi a pierderilor înregistrate la 31.12.2005, în sumă de 197.051,19 RON.

În drept a indicat dispoziţiile art. 998-999 din vechiul C. civ.

Prin întâmpinare pârâtul a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată, invocând, pe cale de excepţie, lipsa calităţii procesuale active a reclamantului.

Prin cererea de intervenţie principală D. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtului la plata următoarelor sume: a) 733.417,48 RON, reprezentând valoarea contabilă netă a activului C., stabilită ca diferenţă între valoarea de piaţă şi valoarea investiţiilor realizate de pârâtul B., conform raportului de expertiză imobiliară din dosarul penal nr. x/2012; b) 24.518,74 RON, reprezentând valoarea obiectelor de inventar adjudecate de pârât la data de 21.04.2005, actualizată cu rata inflaţiei; c) 1.750.505,98 RON, reprezentând profitul total anual estimat ca urmare a exploatării, în perioada 2004-2014, a celor 22 de camere ale C., sumă calculată prin actualizarea cu rata inflaţiei; d) 4.577.620,64 RON, reprezentând profitul total anual estimat ca urmare a exploatării, în perioada 2004-2014, a restaurantului şi a terasei hotelului, sumă calculată prin actualizarea cu rata de inflaţie.

Cererea de intervenţie a fost încuviinţată în principiu în şedinţa publică din data de 5 octombrie 2015.

Prin întâmpinarea formulată împotriva cererii de intervenţie principală, pârâtul a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune al intervenientei, considerând că termenul de 3 ani a început să curgă de la data la care persoana juridică, prin intermediul organelor sale de conducere, a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe autorul ei. Acest moment nu poate fi decât data de 03.08.2005, la care A., administratorul intervenientei, a formulat plângerea penală. Pe fondul cererii de intervenţie, a solicitat respingerea pretenţiilor deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale.

2. Prin sentinţa civilă nr. 1048 din 29.06.2018 Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului A., în ceea ce priveşte capetele 1 şi 2 şi a respins-o în privinţa capetelor 3-5; a respins capetele 1 şi 2 ale cererii formulate de reclamantul A. ca fiind introduse de o persoană fără calitate procesuală activă; a respins excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune al reclamantului ca nefondată; a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul B. şi intervenienta D. S.R.L., obligând pârâtul la plata către reclamant a sumei de 384.166,4672 RON cu titlu de despăgubiri; a respins ca neîntemeiate capetele 3 şi 4 ale acţiunii principale formulate de reclamantul A.; a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune al intervenientei D. S.R.L.; a admis în parte cererea de intervenţie principală, obligând pârâtul B. la plata către intervenienta D. S.R.L. a sumei de 779.004 RON, reprezentând despăgubiri aferente prejudiciului produs societăţii, constând în valoarea de circulaţie actuală a C. şi a bunurilor de inventar, adjudecate de pârât, respingând ca neîntemeiate celelalte pretenţii ale intervenientei.

3. Împotriva acestei sentinţe au declarat apel toate părţile.

Prin decizia civilă nr. 625 din 9 decembrie 2019 Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins atât apelul reclamantului A., ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă, cât şi pe cel al intervenientei D. S.R.L., ca nefondat. În schimb, a admis apelul pârâtului B., cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei civile nr. 1048 din 29.06.2018 a Tribunalului Constanţa, în sensul admiterii excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune al intervenientei D. S.R.L., cu consecinţa respingerii cererii de intervenţie principală, fiind menţinute celelalte dispoziţii ale hotărârii apelate.

4. Împotriva încheierii din data de 23 septembrie 2019 şi a deciziei civile nr. 625 din 9 decembrie 2019, ambele pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamantul A., împotriva acestei din urmă hotărâri formulând recurs şi intervenienta D. S.R.L.

Recursul reclamantului A. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În motivare s-a susţinut că deşi există o cerere de apel formulată împreună de A. şi D. S.R.L., prin administrator A., cerere care poartă două semnături, prin încheierea interlocutorie din data de 23.09.2019 instanţa de apel a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a apelantului reclamant în formularea cererii de apel în totalitate, soluţia fiind reluată şi argumentată în decizia civilă atacată, unde sunt redate principalele argumente ale instanţei de apel, care sunt, însă, nelegale.

Aşa cum, de altfel, a reţinut şi prima instanţă de control judiciar, prin sentinţa civilă nr. 1048/29.06.2018 au fost soluţionate două cereri: cererea de chemare în judecată principală, promovată de reclamantul A., şi cererea incidentală, de intervenţie principală, depusă de D. S.R.L., ambele fiind formulate împotriva aceluiaşi pârât - B., fiind evident că ne aflăm în situaţia unei cereri principale şi a uneia incidentale, aceasta din urmă constituind o adevărată cerere de chemare în judecată, independentă de cea principală.

Ca atare, A. nu are calitate procesuală nici activă şi nici pasivă în cererea de intervenţie principală, instanţa de apel interpretând în mod greşit apelul formulat de acesta împreună cu societatea. Cererea poartă două semnături, în sensul că cererea de apel formulată de A. se referă numai la soluţia dată de tribunal cu privire la cererea de intervenţie principală, astfel că instanţa de apel trebuia să admită excepţia lipsei calităţii procesuale active în formularea aşa-zisei cereri de apel referitoare la cererea de intervenţie.

Cu toate acestea, instanţa admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a apelantului-reclamant A. în formularea întregii cereri de apel, argumentaţia curţii neputând fi primită în condiţiile în care în cererea de apel este menţionat, în mod expres, în calitate de apelant, A., iar cererea de apel este semnată de acesta şi în nume propriu, nu numai în calitate de administrator statutar.

Este irelevant că cererea reclamantului şi cea a societăţii se exclud una pe cealaltă în condiţiile în care asociaţii dobândesc o cotă-parte din profit sub formă de dividende, precum şi împrejurarea că, în ceea ce priveşte profitul nerealizat, prevederile art. 67 din Legea nr. 31/1990 privind repartizarea profitului sub formă de dividende se aplică numai atunci când adunarea generală a asociaţilor hotărăşte în acest sens. Prin urmare, motivele referitoare la respingerea petitului privind beneficiul nerealizat din cererea de intervenţie principală sunt aplicabile şi reclamantului.

Recursul intervenientei D. S.R.L. a fost fundamentat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinându-se că greşit a fost admisă excepţia prescripţiei extinctive urmare eronatei aplicări a art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958, momentul începerii curgerii termenului trebuind raportat la momentul când persoana păgubită a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel răspunzător de aceasta.

Intervenienta a cunoscut producerea pagubei la data formulării plângerii penale, însă persoana responsabilă a cunoscut-o efectiv şi cu caracter definitiv doar la data pronunţării deciziei penale a Curţii de Apel Constanţa. Anterior acestui moment nu se putea îndrepta împotriva intimatului-pârât deoarece abia la data pronunţării hotărârii penale i-a fost deschisă calea efectivă la acţiune civilă împotriva persoanei considerate responsabile.

În măsura în care se apreciază că societatea a cunoscut paguba încă din data de 31 mai 2005, instanţa de apel trebuia să facă aplicarea prevederilor art. 13 lit. a) din Decretul-lege nr. 167/1958 şi să constate suspendarea cursului prescripţiei extinctive. Având în vedere că acţiunea în răspundere priveşte săvârşirea faptei ilicite chiar de către una dintre persoanele care asigurau conducerea societăţii, luarea la cunoştinţă despre pagubă şi persoana responsabilă nu trebuie analizate numai în persoana administratorului A., cum greşit a apreciat instanţa de apel, ci în persoana ambilor administratori şi asociaţi.

Formularea unei cereri de chemare în judecată trebuie să aibă la bază o hotărâre a adunării asociaţilor, care nu putea fi luată, conform art. 79 din Legea nr. 31/1990, având în vedere că asociaţii deţineau fiecare câte 50% din participaţii. Prin urmare, societatea a putut formula cerere de chemare în judecată numai din momentul în care A. a devenit asociat unic şi administrator (17 aprilie 2015).

5. Prin întâmpinare, intimatul-pârât B. a solicitat, în esenţă, respingerea recursurilor ca nefondate.

6. Şi recurentul-reclamant A. a formulat întâmpinare la recursul intervenientei, arătând că achiesează la toate motivele invocate de aceasta.

7. Recurenta-intervenientă D. S.R.L. a depus răspuns la întâmpinarea intimatului, solicitând respingerea apărărilor acestuia.

8. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 8 decembrie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit, cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă niciuna dintre acestea nu a înţeles să-şi exercite respectivul drept.

9. Prin încheierea din 16 martie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursurile.

10. Înalta Curte, analizând încheierea şi decizia atacate, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi a temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele:

Excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 23 septembrie 2019, invocată de intimatul-pârât B., nu poate fi primită în condiţiile în care din cuprinsul cererii de recurs reiese fără putinţă de tăgadă că partea a înţeles să aducă critici de nelegalitate nu doar deciziei instanţei de apel, ci şi încheierii de şedinţă de la termenul din 23 septembrie 2019, care are regimul juridic al unei încheieri interlocutorii, de vreme ce pregăteşte judecata şi leagă instanţa de statuările cuprinse în aceasta - în sensul că instanţa nu mai poate reveni asupra celor dispuse.

Or, câtă vreme, pe de o parte, încheierea care conţine o soluţionare parţială a unor aspecte ale litigiului care leagă instanţa (aşa cum este şi chestiunea referitoare la lipsa calităţii procesuale active a apelantului reclamant), nu poate fi atacată separat, ci doar odată cu fondul (afară de cazul în care prin lege se prevede altfel - art. 466 alin. (4) C. proc. civ.), iar pe de altă parte, reclamantul apelant a criticat legalitatea acestei încheieri premergătoare, susţinând, în esenţă, că în mod greşit instanţa de apel a considerat că nu a fost sesizată cu un apel împotriva sentinţei tribunalului în ceea ce priveşte soluţia dată cererii principale, nulitatea invocată de intimatul-pârât nu se justifică.

Pe fond, însă, recursul reclamantului nu poate fi primit, în mod corect instanţa de apel constatând lipsa calităţii sale procesuale active.

Astfel, este indubitabil că cererea de apel, depusă în data de 7 februarie 2019, a fost formulată atât de reclamantul A., cât şi de intervenienta D. S.R.L., solicitându-se reformarea sentinţei civile nr. 1048 din 29 iunie 2018 a Tribunalului Constanţa.

Chiar dacă apelanţii nu precizează expres în ce sens solicită schimbarea soluţiei (în tot sau în parte), din motivarea cererii reiese că aceştia urmăreau o schimbare parţială, respectiv admiterea capătului de cerere din cererea de intervenţie prin care societatea solicita obligarea pârâtului la plata profitului estimat pentru perioada 2004-2014, urmare exploatării hotelului, a restaurantului şi a terasei. Aceasta, în condiţiile în care în paragr. 6 al pag. 3 din memoriul de apel se arată expres că, în ceea ce îl priveşte pe reclamant, în mod fundamentat a reţinut instanţa de fond că cererea acestuia şi cererea societăţii se exclud reciproc.

Prin urmare, nu se constată încălcarea vreunei norme de procedură, a cărei nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, pentru a fi admis recursul declarat împotriva acestei încheieri de şedinţă, justificat reţinându-se, de către instanţa de apel, că singurele critici aduse hotărârii atacate privesc soluţia dată cererii de intervenţie principală, fără a se dezvolta nicio critică cu privire la motivele pentru care judecătorul de primă instanţă a soluţionat cererea principală.

Referitor la recursul reclamantului declarat împotriva deciziei civile nr. 625 din 9 decembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, Înalta Curte constată că partea se prevalează de aceleaşi motive de casare, pentru simplul fapt că instanţa de apel, deşi asupra calităţii procesuale active a apelantului s-a pronunţat prin încheiere interlocutorie la termenul din 23 septembrie 2019, când a soluţionat cererile de apel a reluat şi acest aspect (pct. III din considerente).

Evident, curtea de apel a ajuns la aceeaşi concluzie - că nu a fost sesizată cu un apel împotriva sentinţei civile nr. 1048 din data de 29 iunie 2018, în ceea ce priveşte soluţia dată cererii de chemare în judecată, care era o cerere principală (sub aspectul regimului său juridic dat în raport de calea procedurală aleasă), nici măcar formal şi nemotivat, singura cerere de apel, formulată, este adevărat, în comun de reclamant şi intervenient, vizând, după cum s-a arătat deja, modul de soluţionare a cererii incidentale.

Or, chiar dacă aceste două părţi nu au interese contradictorii - întrucât ceea ce urmăreau era să obţină plata unor despăgubiri pe care i le imputau pârâtului, fost asociat al reclamantului în cadrul societăţii interveniente -, este de necontestat că cele două cereri se excludeau reciproc, fiind imposibil, juridic, să fie admise în acelaşi timp.

Altfel spus, ceea ce pretindea reclamantul, solicita, pe cale de intervenţie principală, şi societatea, excepţie făcând doar împrumutul acordat de asociatul reclamant persoanei juridice pentru desfăşurarea activităţii, context în care nu se poate susţine cu temei că prima instanţă de control judiciar ar fi nesocotit prevederile art. 476 alin. (2) din C. proc. civ. doar pentru că recurentul consideră că motivele referitoare la respingerea petitului privind beneficiul nerealizat din cererea de intervenţie sunt aplicabile şi reclamantului.

Nu în ultimul rând, deşi este adevărat că reclamantul a semnat de două ori cererea de apel, acest lucru nu poate determina, în sine, concluzia contrară. De altfel, este de menţionat că şi cererea de recurs formulată de reclamant poartă, la final, două semnături, una aplicată în nume propriu, şi una în calitate de reprezentant al D. S.R.L., alături de ştampila persoanei juridice. Aceasta, deşi împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs, separat, şi societatea intervenientă, şi pe această cerere fiind puse tot două semnături, aparţinând aceleiaşi persoane fizice - reclamantul A..

În ceea ce priveşte recursul intervenientei, Înalta Curte constată că societatea invocă motivul de casare prevăzut de pct. 8 al alin. (1) al art. 488 C. proc. civ., afirmând că nelegalitatea deciziei atacate derivă din faptul că instanţa de apel în mod greşit a admis excepţia prescripţiei, prin raportare la dispoziţiile Decretului-lege nr. 167/1958 (art. 8 şi 13).

Critica nu este întemeiată. Astfel, deşi este de necontestat că primul text prevede că momentul de debut al prescripţiei dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite printr-o faptă ilicită îl reprezintă data la care păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, al doilea articol statuând că termenul de prescripţie este suspendat cât timp cel împotriva căruia ea curge este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere, în speţă nu s-a făcut dovada existenţei unei asemenea situaţii.

Este irelevant, sub aspectul cursului prescripţiei, momentul la care soluţia dată plângerii penale formulate împotriva intimatului a rămas definitivă. Aceasta, motivat de împrejurarea că nimic nu l-a împiedicat pe celălalt asociat, care deţinea, alături de intimatul-pârâtul, calitatea de administrator statutar al D. S.R.L., să-l acţioneze în judecată civilă pe cel despre care susţine că a provocat prejudicii în patrimoniul persoanei juridice, în condiţiile în care nu ne aflăm în prezenţa unui mandat de administrare conjunct. Prin urmare, nu prezintă relevanţă juridică, sub acest aspect, nici data de la care reclamantul-recurent a rămas unicul asociat al societăţii - 17 aprilie 2015 - şi nici data rămânerii definitive a hotărârii penale.

Pe de altă parte, este cunoscut faptul că pentru reţinerea cazului de forţă majoră drept cauză de suspendare a cursului prescripţiei este necesar să intervină un eveniment extraordinar, imprevizibil şi inevitabil. Altfel spus, pentru a constitui forţă majoră trebuie ca împrejurarea externă să fie absolut imprevizibilă şi cu caracter extraordinar, adică, la nivelul actual al ştiinţei, producerea împrejurării externe să nu poată fi prevăzută, ceea ce, evident, nu se poate reţine cu privire la aspectele invocate de societatea recurentă. Oricum, simplele dificultăţi sau unele condiţii mai grele decât cele normale nu pot fi calificate drept forţă majoră.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A., respectiv de intervenienta S.C. D. S.R.L., împotriva deciziei civile nr. 625 din 9 decembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, precum şi recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 23 septembrie 2019 a aceleiaşi instanţe.

Faţă de soluţia la care Înalta Curte a ajuns, reţinând culpa procesuală a recurenţilor, la solicitarea intimatului, în temeiul art. 451 şi următ. din C. proc. civ. va obliga cei doi recurenţi la plata sumei de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, conform documentelor justificative depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 23 septembrie 2019, invocată de intimatul-pârât B..

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 23 septembrie 2019 şi a deciziei civile nr. 625 din 9 decembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Respinge ca nefondat recursul declarat de intervenienta S.C. D. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 625 din 9 decembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Obligă recurentul-reclamant A. şi recurenta-intervenientă S.C. D. S.R.L. la plata sumei de 5.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimatul-pârât B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 25 mai 2021.