Life insurance collateral validity and contractual liability limits in bank credit agreements

Şedinţa publică din data de 7 iulie 2020

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 28 mai 2013, reclamanţii A. şi B. au solicitat obligarea pârâtelor S.C. C. S.A. Bucureşti şi S.C. D. S.A. Bucureşti la plata unor daune morale, daunelor materiale în valoare de 1.090.117,81 RON (contravaloarea sumei de 249.883,74 euro), ca urmare a încălcării de către pârâte a obligaţiilor legale de coerenţă, informare şi cooperare în executarea unor contracte de credit bancar însoţite de poliţe de asigurare pentru riscul de deces al împrumutatei, autoarea reclamanţilor.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 30 şi urm., art. 148 şi urm. C. proc. civ., raportat la O.G. nr. 21/1992, Legea nr. 269/2004, art. 969, 970, 977, 981, 982, 985 prin raportare la art. 998 şi 999 C. civ.

La termenul din 27.09.2013, instanţa a pus în vedere reclamanţilor să precizeze temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, având în vedere împrejurarea că reclamanţii au indicat drept temei al răspunderii atât răspunderea civilă contractuală, cât şi răspunderea civilă delictuală.

La termenul din 25.10.2013, reclamanţii au precizat că în raport cu banca au invocat răspunderea civilă contractuală, iar în ceea ce priveşte asigurătorul, în funcţie de poziţia acestuia au invocat, în principal, răspunderea civilă contractuală dacă există contractul de asigurare, şi, în subsidiar, răspunderea civilă delictuală. Mai arată că în răspunsul la întâmpinare au menţionat faptul că nu înţeleg să formuleze un mixt în ceea ce priveşte răspunderea civilă contractuală şi cea delictuală, arătând că ilicitul civil reclamat în raport de ambele pârâte, justifică menţinerea temeiului, respectiv de principal şi subsidiar.

Prin sentinţa civilă nr. 7086 din 9 decembrie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, au fost respinse excepţiile prescripţiei dreptului material la acţiune şi lipsei calităţii procesuale pasive, invocate de pârâta S.C. D. S.A. ca neîntemeiate.

S-a respins acţiunea, astfel cum a fost precizată, privind pe reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele S.C. D. S.A. şi S.C. C. S.A. E. S.A., ca neîntemeiată.

În argumentarea acestei soluţii, instanţa de fond a reţinut în esenţă următoarele:

Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâta S.C. D. S.A. s-a avut în vedere că reclamanţii au justificat legitimarea procesuală pasivă a pârâtei S.C. D. S.A. în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, motivele de fapt şi de drept ale acţiunii formulate în contradictoriu cu acesta.

Referitor la excepţia prescripţiei, tribunalul a apreciat că aceasta este neîntemeiată întrucât termenul de prescripţie aplicabil este cel general de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, iar momentul cert la care reclamanţii au avut reprezentarea caracterului prejudiciabil al faptelor pârâtelor a fost cel al depunerii întâmpinărilor în cadrul dosarului nr. x/2011 înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, faţă de care termenul de prescripţie de 3 ani nu s-a împlinit.

Pe fondul cauzei, referitor la prejudiciul nepatrimonial s-a reţinut de către instanţa de fond că reclamanţii nu au precizat în concret care sunt valorile nepatrimoniale afectate ca urmare a faptelor ilicite imputate pârâtelor.

Referitor la pagubele materiale, s-a reţinut că sunt neîntemeiate pretenţiile reclamanţilor în măsura în care, aşa cum în mod corect a susţinut şi pârâta C. S.A. E. S.A., încheierea asigurărilor de viaţă a fost privită de părţile contractelor de credit drept o garanţie în favoarea băncii, banca având un drept de opţiune în ceea ce priveşte valorificarea acestor garanţii în contul sumelor împrumutate.

Pe de altă parte, instanţa de fond a luat act de faptul că reclamanţii au acceptat moştenirea de pe urma defunctei F., din pasivul succesoral făcând parte suma de 90.149,69 Euro. Totodată, reclamanţii şi-au manifestat voinţa în mod liber şi neviciat în sensul refinanţării cu privire la facilităţile acordate în temeiul contractului de credit nr. x/12.10.2007 şi nr. x/05.06.2008, în acest sens perfectându-se contractul de credit nr. x/13.02.2013.

În raport cu aceste aspecte, în opinia tribunalului reclamanţii nu puteau invoca producerea unui prejudiciu, raportat la valoarea refinanţată sau la valoarea soldurilor restante aferente celor 4 contracte de credit.

Tribunalul a reţinut, totodată, că existenţa unor raporturi de asigurare perfectate cu D. S.A. a fost demonstrată numai în legătură cu contractele de credit nr. x/26.10.2007 în valoare de 46.000 Euro, conform certificatului pentru persoană asigurată din 12.10.2007 şi nr. x/12.10.2007 în valoare de 96.000 Euro, conform certificatului pentru persoană asigurată din 12.10.2007.

În legătură cu creditul contractat prin convenţia nr. x/25.10.2007 în valoare de 10.000 Euro, banca a susţinut că acesta "a fost asigurat pentru daună de viaţă la societatea de asigurare G.", aspect confirmat prin adresa din data de 28.10.2009 emisă de G..

Prin această adresă societatea de asigurare a comunicat băncii că nu poate soluţiona favorabil cererea de indemnizare în raport de prevederile art. 8.2 din Condiţiile de asigurare de grup pentru asigurarea de viaţă.

În ceea ce priveşte creditul în valoare de 125.000 Euro acordat în temeiul contractului nr. x din data de 05.06.2008, nu s-a făcut dovada încheierii unei poliţe de asigurare de viaţă de către reclamanţi.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 1252 din 17 decembrie 2014, a respins ca nefondate atât apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B., cât şi apelul incident formulat de apelanta -pârâtă S.C. D. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 7086 din 09 decembrie 2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care s-a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Prin decizia nr. 1855/8.11.2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II -a civilă a admis recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1252 din 17 decembrie 2014 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Înalta Curte a subliniat că instanţele de fond au stabilit şi nu s-a combătut prin motivele de recurs că fac obiectul cercetării răspunderii pârâtelor sub auspiciile reclamate prin acţiune numai contractele de credit nr. x/26.10.2007 şi nr. x/12.10.2007, deoarece, aferent contractului nr. x/25.10.2007 s-a încheiat o poliţă de asigurare cu o altă societate, G. S.A., iar pentru contractul nr. x/05.06.2008 nu a fost încheiată o poliţă de asigurare.

La data de 12.10.2007, respectiv la 26.10.2007 s-au emis şi predat împrumutatei certificatele pentru persoana asigurată, ca anexe la poliţa de asigurare de grup pentru credite ipotecare/imobiliare nr. x, aferentă creditelor de 96.000 euro şi de 46.000 euro, poliţe valabile începând cu data acordării creditului. În cuprinsul aceloraşi certificate s-a menţionat că în garantarea creditului acordat, debitorul împrumutat va avea calitatea de asigurat în baza poliţei de asigurare de viaţă de grup, încheiată cu D. S.A., de către banca creditoare.

Înalta Curte a apreciat fondate criticile formulate în cadrul motivelor de recurs referitoare la necesitatea lămuririi situaţiei de fapt privind derularea raporturilor dintre părţi, necesitatea analizei condiţiilor răspunderii pentru daune, calificarea exactă a sensului dat de părţi în contractele de credit cesiunii poliţelor.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 2121 din 21 noiembrie 2017, respinge ca nefondat atât apelul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 7086 din 09.12.2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI a civilă, cât şi apelul incident declarat de pârâta S.C. D. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe. A obligat apelanţii-reclamanţi la plata sumei de 3019,57 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă S.C. C. S.A. BANK S.A.

În urma reevaluării materialului probator administrat în cauză, Curtea a constatat următoarele:

Contractele de credit nr. x/26.10.2007 şi nr. x/12.10.2007 nu au fost incluse în asigurarea de grup credit pe care o are încheiată C. S.A. E. S.A. la D. S.A. pentru clienţii care beneficiază de un credit la această bancă. D. S.A. nu a încasat prime de asigurare pentru cele două credite şi nu a purtat corespondenţă cu doamna F.. C. S.A. E. S.A. era plătitor al primelor de asigurare în contractele de grup credit, iar D. nu încasa banii direct de la asiguraţii acestor poliţe.

Curtea a apreciat că în mod temeinic şi legal prima instanţă a reţinut că reclamanţii, pe de o parte, nu au precizat în concret care sunt valorile nepatrimoniale afectate ca urmare a faptelor ilicite imputate pârâtelor, iar pe de altă parte nu au administrat nici un fel de probe în dovedirea unor astfel de daune.

De asemenea, s-a considerat că, în mod temeinic şi legal, prima instanţă a reţinut că neîntemeiat este şi capătul de cerere subsidiar privind obligarea pârâtelor la plata daunelor materiale, în considerarea următoarelor aspecte:

- încheierea asigurărilor de viaţă a avut scopul de a constitui o garanţie în favoarea băncii, aceasta din urmă având drept de opţiune în ceea ce priveşte valorificarea acestor garanţii în contul sumelor împrumutate. În calitate de beneficiar al asigurărilor de viaţă, drepturile rezultând din raportul de asigurare puteau fi valorificate exclusiv de către Banca, obligaţia de restituire a sumelor împrumutate subzistând independent de producerea cazului asigurat;

- reclamanţii au acceptat moştenirea de pe urma defunctei F., din pasivul succesoral făcând parte şi sumele de 90.149,69 Euro reprezentând soldul total în luna iunie 2010 al creditului contractat de defunctă de la C. S.A. E. S.A. conform contractului de credit nr. x/12.10.2007 şi respectiv 42.324,56 Euro reprezentând soldul total în luna iunie 2010 al creditului contractat de defunctă de la C. S.A. E. S.A. conform contractului de credit nr. x/26.10.2007;

- în vederea refinanţării cu privire la facilităţile acordate în temeiul contractului de credit nr. x/12.10.2007 şi nr. x/05.06.2008, succesorii doamnei F. au încheiat cu banca contractul de credit nr. x/13.02.2013 în valoare de 249.883,74 euro pentru o perioadă de 25 de ani.

Aşadar, faţă de toate aceste aspecte, Curtea nu a putut reţine producerea unui prejudiciu material în patrimoniul reclamanţilor prin raportare la valoarea refinanţată sau la valoarea soldurilor restante aferente celor 2 contracte de credit.

La data de 3 august 2018, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 2121 din 21 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Recurenţii-reclamanţi şi-au întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi au solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În cadrul primei critici recurenţii au arătat că instanţa de apel nu a cercetat în mod real starea de fapt şi nu a procedat la administrarea probatoriului necesar pentru îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, după cum i-a fost indicat de către Înalta Curte prin decizia de casare. În susţinerea acestei critici au fost aduse următoarele argumente:

S-a susţinut că obiectul cercetării instanţei de apel îl reprezenta conduita celor două intimate, pe fondul existenţei poliţelor de asigurare pentru cele două contracte de credit, iar această concluzie este enunţată clar în considerentele deciziei de casare, unde Înalta Curte a trasat în concret obligaţiile ce revin instanţei de apel în a evalua poziţiile procesuale expuse de părţi în apelul după casarea cu trimitere spre rejudecare.

Sub aspect probator, instanţa a pus în vedere celor două intimate-pârâte să depună înscrisuri şi precizări prin care să răspundă liniilor directoare trasate de către Înalta Curte prin decizia de casare, iar la solicitarea recurenţilor, a fost încuviinţată propunerea de probe.

Din această perspectivă s-a învederat că nicio pârâtă nu a depus documente suplimentare în susţinerea apărărilor formulate, ci s-au limitat la a preciza anumite puncte de vedere faţă de cele indicate de instanţa de apel.

Prin urmare, s-a subliniat că niciuna dintre condiţiile evidenţiate de către Înalta Curte prin decizia de casare nu a fost verificată în cauză, iar considerentele deciziei din apel se referă doar la analiza prejudiciului şi a caracterului dovedit al daunelor morale sau materiale, cu toate că instanţa de apel a pus în vedere ambelor intimate să depună documente suplimentare, însă probatoriul nu a fost completat.

Recurenţii-reclamanţi au criticat decizia atacată şi cu privire la modul în care instanţa de apel a realizat interpretarea dispoziţiilor legale privind proba daunelor morale.

Astfel, din această perspectivă, s-a susţinut că, în mod incorect, instanţa de apel a interpretat că daunele morale nu sunt dovedite în cauză, suferinţa recurenţilor fiind de natură să atragă justeţea acordării acestor daune ca urmare a faptelor ilicite ale celor doua intimate. Consecinţele nefaste ale neutilizării asigurărilor de viaţă pentru acoperirea creditelor restante au cauzat recurenţilor numeroase suferinţe, de vreme ce aceştia au fost nevoiţi ca, pe lângă suferinţa pricinuită de decesul unei rude apropiate, să compenseze sumele restante printr-un nou credit, cu o valoare exorbitantă.

Aşadar, în temeiul faptelor ilicite referitoare la modul în care banca şi asigurătorul au tratat situaţia consumatoarei care a încheiat contractele de credit şi care avea reprezentarea legitimă a contractării poliţelor de asigurare, rezultă, în accepţiunea recurenţilor, şi producerea prejudiciului către persoana împrumutată, în cazul încălcării obligaţiilor de informare, cooperare şi coerenţă. Aceste încălcări s-au repercutat asupra rudelor sale, care au fost nevoite să suporte, pe lângă decesul intempestiv şi circumstanţa neaşteptată a achitării unor credite pe care nu le-au contractat şi despre care aveau reprezentarea că sunt acoperite de asigurarea de viaţă.

O altă critică invocată de recurenţi vizează nelegalitatea deciziei cu privire la modul în care instanţa de apel a realizat interpretarea dispoziţiilor legale privind proba daunelor materiale. S-a învederat că instanţa de apel a înlăturat complet argumentele recurenţilor cu privire la necesitatea reparării prejudiciului material cauzat prin faptele ilicite ale intimatelor, considerând că aceştia nu dovedesc survenirea acestor daune materiale, de vreme ce au acceptat succesiunea şi, oricum, banca ar fi avut un drept de opţiune pe care putea să şi-l exercite cu privire la îndestularea din asigurările de viaţă ale defunctei.

Sub acest aspect, recurenţii au subliniat că la momentul acceptării succesiunii nu aveau reprezentarea faptului că asigurările de viaţă contractate de defuncta F. nu erau valide, dat fiind că la acel moment existau certificatele de asigurare emise de către bancă pe numele defunctei pentru cele două contracte de credit în discuţie care creau aparenţa validităţii poliţelor.

Reclamanţii au învederat că validitatea poliţelor de asigurare după data de 27.06.2008, dată la care D. pretinde că a informat contractantul (banca) cu privire la faptul că defuncta nu mai este acceptată în asigurarea de grup nu fost verificată în etapa apelului, după rejudecare.

Prejudiciul produs ca urmare a faptelor ilicite ale celor două intimate îl reprezintă lipsa de eficacitate a asigurărilor, iar contravaloarea sa a fost exprimată de reclamanţi prin raportare la soldurile restante la data decesului pentru cele două contracte, respectiv la suma de 43.745,56 euro pentru contractul de credit nr. x/26.10.2007 şi la suma de 92.384,76 euro pentru contractul de credit nr. x/12.10.2007.

Recurenţii au mai învederat că, în speţă, conduita asigurătorului de a notifica banca nu este opozabilă consumatorului.

S-a precizat sub acest aspect că menţiunile D. din întâmpinarea din apel arată că societatea de asigurări ar fi notificat C. prin e-mail la data de 27 iunie 2008 cu privire la imposibilitatea preluării în contractul de asigurare de grup a riscului aferent creditelor 1 şi 2, din cauza netrimiterii chestionarelor medicale.

Reclamanţii au arătat că, deşi asigurătorul cunoştea faptul că împrumutata accesase încă două facilităţi de credit în octombrie 2007, abia prin emailul din 27 iunie 2008 se face vorbire de finalizarea deconturilor primite de la C. pentru cele două semestre ale anului 2007 şi se anunţă că anumiţi clienţi nu au fost preluaţi în asigurarea de grup.

Prin urmare, s-a arătat că asigurătorul nu a respectat termenele prevăzute prin condiţiile generale şi nu a anunţat banca referitor la faptul că nu va include persoana împrumutată în asigurarea de grup în lipsa anumitor informaţii pe care asigurătorul le-a considerat necesare. Cu toate acestea, informarea consumatorului cu privire la aceste aspecte nu a fost realizată, astfel încât informarea realizată de asigurător către bancă nu poate fi opozabilă împrumutatului din contractele de credit.

O altă critică formulată de recurenţi vizează faptul că refinanţarea creditelor nu exclude prejudiciul recurenţilor.

Astfel, s-a arătat, chiar dacă recurenţii au procedat la refinanţarea celor două credite, această circumstanţă este ulterioară momentului la care prejudiciul material s-a produs, prin neacceptarea de către bancă şi de către asigurător a asigurării de viaţă care, în reprezentarea defunctei şi a moştenitorilor săi, fuseseră încheiate de către defunctă. Refinanţarea reprezenta doar o modalitate de a reduce prejudiciul pe care oricum recurenţii trebuie să îl suporte.

Sub acest aspect, s-a învederat că instanţa de apel nici nu a analizat contribuţia fiecărei intimate la producerea acestui prejudiciu, analiza sa limitându-se la conduita băncii. Or, de vreme ce recurenţii au chemat în judecată atât banca, cât şi asigurătorul, consideră recurenţii că instanţa de apel trebuia să analizeze conduita fiecărei părţi faţă de succesorii defunctei.

Recurenţii-reclamanţi au mai susţinut că existenţa faptelor ilicite şi a vinovăţiei intimatelor nu au fost analizate de către instanţa de apel în cadrul deciziei recurate.

În acest sens, s-a învederat că obligaţiile de cooperare şi de coerenţă în conduita profesională decurg cu necesitate din obligaţia de informare, care a fost încălcată atât de bancă, cât şi de asigurător, aspecte nereţinute de instanţa de apel în aprecierea culpei acestor entităţi.

Decizia atacată a mai fost criticată şi din perspectiva neîndeplinirii obligaţiilor de informare, cooperare şi coerenţă de către bancă.

Recurenţii au susţinut că, în mod eronat, instanţa de apel a reţinut, din administrarea întregului probatoriu, că nu există fapte ilicite constând în încălcarea obligaţiilor de informare, de cooperare şi de coerenţă în conduita intimatelor sau vinovăţia cu care acestea au acţionat.

Având în vedere calitatea de consumator a debitoarei, ar fi trebuit în mod legal informată în mod clar şi precis de evenimentele exterioare ce determină presupusa neîncheiere a poliţei de asigurare, dat fiind că înmânarea certificatelor de asigurare creează în mod rezonabil prezumţia susţinută chiar de dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 136/1995.

Decizia recurată a fost criticată şi pentru neîndeplinirea obligaţiilor de informare, cooperare şi coerenţă de către asigurător, care este reglementată de art. 241 alin. (2) din Legea nr. 32/2000 şi de Ordinul nr. 3111/2004 pentru punerea în aplicare a Normelor privind informaţiile pe care asigurătorii şi intermediarii in asigurări trebuie să le furnizeze clienţilor.

La data de 12 octombrie 2018, intimata-pârâtă D. S.A. a depus la dosar întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de reclamanţii A. şi B. şi menţinerea deciziei instanţei de apel, ca fiind legală şi temeinică.

În esenţă, intimata-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a respectat limitele trasate prin considerentele deciziei de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, administrând un probatoriu suficient pentru a răspunde la aspectele indicate în mod expres de instanţa de recurs.

Astfel, s-a apreciat că, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că reclamanţii au învestit instanţa cu o acţiune de obligare a pârâtelor, în principal, la plata daunelor morale, iar, în subsidiar, la plata daunelor materiale.

Intimata-pârâtă a mai învederat că materialul probator administrat în cauză conduce la concluzia că pârâtei D. S.A., în calitate de asigurător, nu i se poate imputa încălcarea unor obligaţii legale sau contractuale care să fi condus la situaţia de fapt din care izvorăsc pretenţiile reclamanţilor, cu atât mai mult cu cât, în ceea ce priveşte cele doua credite, D. S.A. nu a confirmat luarea în asigurare a acestora, arătând expres ca nu sunt îndeplinite condiţiile pentru încheierea poliţelor şi nu a încasat prime de asigurare.

La data de 22 octombrie 2018, intimata-pârâtă C. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei recurate ca fiind legală şi temeinică.

În opinia intimatei-pârâte, precizările depuse în rejudecare nu conduc la o confirmare a pretenţiilor recurenţilor, această confirmare există doar în accepţiunea reclamanţilor, fără a avea însă suport de facto sau de jure. Consideră pârâta că faptul ca reclamanţii nu sunt mulţumiţi de soluţia pronunţata în cauză, nu înseamnă că instanţa de apel nu a făcut o analiză completă a probatoriului şi a temeiului de drept aplicabil, sens în care intimata-pârâtă a apreciat că singura soluţie pe care o poate pronunţa instanţa de recurs este respingerea caii extraordinare de atac, ca nefondată.

Prin încheierea din 16 aprilie 2019 Înalta Curte a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 14 ianuarie 2020, a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă C. S.A. şi a admis în principiu recursul declarat de A. şi B., împotriva deciziei civile nr. 2121 din 21 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Prin încheierea din 17 martie 2020 Înalta Curte a constatat că judecata este suspendată de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 212 din 16 martie 2020.

Potrivit rezoluţiei existente la dosar, s-a fixat termen pentru soluţionarea recursului la data de 23 iunie 2020.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Pentru început se impune precizarea că recursul este o cale de atac de reformare prin care se poate realiza exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părţile au avut la dispoziţie o judecată în fond în faţa primei instanţe şi o rejudecare a fondului în apel, în virtutea dispoziţiilor din decizia de casare.

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., se reţine că instanţa de recurs are obligaţia de a verifica dacă motivele invocate se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din acelaşi cod. Prin urmare, în măsura în care se tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanţa de apel mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea extraordinară a recursului, în cadrul căruia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţa de fond, Înalta Curte nu poate realiza o verificare a temeiniciei sub aspectul elementelor de fapt ale cauzei.

Recurenţii-reclamanţi îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cu care se poate cere casarea hotărârii când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Contrar susţinerilor recurenţilor, judecata a avut loc în limitele prevăzute de art. 501 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ., pornind de la constatarea instanţei de casare privind existenţa unor legături contractuale între părţi, astfel încât s-a avut în vedere, în mod corect, în analiza apelului reclamanţilor doar premisa răspunderii derivând din neexecutarea unei obligaţii contractuale şi nu regimul răspunderii civile delictuale.

În cauza de faţă, recurenţii-reclamanţi au învestit instanţa de fond cu o acţiune în despăgubiri morale/materiale pentru nerespectarea clauzelor contractuale din contractul de credit bancar, privind încheierea unei asigurări de viaţă pe numele debitoarei împrumutate (autoarea decedată a reclamanţilor- succesori), fiind invocat un temei al răspunderii alternativ contractual/delictual.

Printre statuările în drept ale instanţei de recurs, care a admis calea de atac extraordinară a recurenţilor-reclamanţi şi a trimis pentru o nouă judecată apelul acestora, se numără şi constatarea că pentru cele două contracte de credit care formează obiectul cercetării răspunderii pârâtelor-intimate şi anume contractul de credit nr. x din 26 octombrie 2007, precum şi contractul de credit nr. x din 12 octombrie 2007, s-au emis şi predat poliţe de asigurare de viaţă valabile, începând cu data acordării creditelor respective.

Ceea ce s-a stabilit în sarcina instanţei de apel a fost lămurirea situaţiei de fapt în legătură cu menţinerea valabilităţii acestor poliţe după data de 27 iunie 2008, când societatea de asigurare-intimata D. S.A. a informat creditoarea cocontractantă-intimata C. S.A. că persoana asigurată (autoarea recurenţilor-reclamanţi) nu mai era acceptată în asigurarea de grup convenită, concluzia instanţei de apel fiind în sensul ineficacităţii poliţelor respective.

Astfel cum a fost formulată cererea de chemare în judecată, obligaţiile a căror încălcare era invocată în vederea angajării răspunderii, respectiv obligaţiile de informare, cooperare şi coerenţă în executarea contractului nu erau, în această situaţie, obligaţii legale generale, cum se susţine, ci obligaţii concrete izvorâte din raporturile contractuale preexistente, încheiate între subiectele răspunderii.

Răspunderea civilă delictuală alcătuieşte dreptul comun al răspunderii civile, în timp ce răspunderea civilă contractuală este o răspundere cu caracter derogatoriu.

Răspunderea civilă fiind determinată în cauză de pretinsa încălcare a obligaţiilor născute din contractele de credit bancar încheiate de autoarea reclamanţilor-reclamanţi, nu era cazul unei opţiuni a acestora din urmă între acţiunea contractuală şi acţiunea delictuală împotriva creditoarei care a acordat împrumuturile, neputându-se prefera acţiunea în responsabilitate delictuală şi nici combina, în cadrul unei acţiuni cu temeiuri mixte, regulile aplicabile răspunderii delictuale cu cele aplicabile răspunderii contractuale.

De asemenea, având în vedere şi dezlegările instanţei de casare, care erau în sensul existenţei unei răspunderi contractuale în raport cu societatea de asigurare, nu se mai ridica problema unei răspunderi extracontractuale, pe temei delictual.

Nu s-a stabilit în sarcina instanţei de apel necesitatea administrării unui anumit probatoriu, ci s-au trasat reperele analizei în cadrul judecăţii din nou a cauzei. Acestea au fost avute în vedere la motivarea soluţiei pronunţate, iar în legătură cu lipsa unor probe suplimentare după formularea punctelor de vedere şi a precizărilor solicitate părţilor în litigiu, criticile nu sunt fondate, întrucât instanţa de apel, din acest punct de vedere, avea plenitudine de apreciere, fiind suverană în a decide asupra oportunităţii administrării probatoriului în proces, din perspectiva utilităţii, a concludenţei şi pertinenţei acestuia.

Recurenţii invocă şi nelegalitatea deciziei atacate cu privire la modul în care instanţa de apel a realizat interpretarea dispoziţiilor legale privind proba daunelor morale, precum şi a daunelor materiale. În susţinerea acestui motiv, nu se indică normele de drept material care ar fi fost încălcate sau aplicate greşit în soluţionarea apelului, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sunt redate extrase din jurisprudenţă privind criteriile de acordare şi de cuantificare a daunelor morale, la care, de altfel, face referire şi instanţa de apel în cuprinsul considerentelor şi sunt criticate prin recurs argumentele care au stat la baza soluţiei de respingere a apelului ca nefondat.

Acţiunea a avut ca obiect despăgubirea reclamanţilor prin acordarea daunelor morale, iar în subsidiar a daunelor materiale, fără a fi cazul unei continuări a unui demers procesual pornit de autoarea acestora, în legătură cu modul de executare a obligaţiilor pârâtelor.

Instanţa de apel a confirmat raţionamentul primei instanţe, în sensul că prin cererea de chemare în judecată, actul de procedură prin care se stabilesc obiectul cauzei şi limitele învestirii, reclamanţii nu au precizat valorile nepatrimoniale afectate ca urmare a faptelor ilicite imputate pârâtelor, iar despăgubirile morale solicitate erau corespunzătoare ratelor restante din contractele de credit, deci unui prejudiciu patrimonial.

Înalta Curte reţine ca daunele morale rezultă din încălcarea drepturilor personale nepatrimoniale, caracterul personal al acestora manifestându-se prin faptul că nu se transmit pe cale succesorală. Reclamanţii-recurenţi ar fi trebuit ca distinct şi anterior determinării reparaţiei pretinse prin plata daunelor-interese să indice, prin cererea de chemare în judecată, în ce constau particularităţile şi întinderea urmărilor vătămătoare directe ale faptelor ilicite ale pârâtelor, în caz contrar lipsind una dintre premisele realizării răspunderii.

Instanţa nu putea stabili, în această situaţie, în raport de caracterul compensatoriu al daunelor morale, criteriile de acordare a acestora.

Totodată, criticile privind dovedirea daunelor morale sau materiale nu pot fi reţinute, întrucât în calea extraordinară de atac a recursului nu se poate cenzura aprecierea dată de instanţă mijloacelor de probă, în sensul devoluării fondului, neputându-se realiza în recurs o verificare a temeiniciei ori o reevaluare a situaţiei de fapt, cum se solicită, în realitate, de către recurenţi.

Astfel, argumentele privind dovedirea conduitei ilicite a pârâtelor-intimate în executarea obligaţiilor contractuale, cu referire la obligaţiile de informare şi de cooperare faţă de autoarea reclamanţilor şi faţă de aceştia, în calitate de succesori, care ar fi determinat lipsa de eficacitate a poliţelor de asigurare, nu reprezintă altceva decât o reiterare a aspectelor de fapt invocate şi la instanţele devolutive privind existenţa răspunderii şi vizează interpretarea greşită a probelor administrate în cauză, fără a se dezvolta o argumentaţie juridică raportată la dispoziţiile legale, în sensul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., de strictă interpretare.

În legătură cu neacordarea despăgubirilor materiale, recurenţii-reclamanţi nu formulează critici, în sensul unei încălcări sau aplicări greşite a normelor de drept material aplicabile în ipotezele limitative ale prejudiciului constând în beneficiul nerealizat, pe care şi-au fundamentat, în subsidiar, pretenţiile.

Contrar alegaţiilor recurenţilor, instanţa de apel nu a reţinut în cauză incidenţa unei cauze exoneratoare de răspundere, ci inexistenţa condiţiilor legale ale răspunderii.

Pretenţiile recurenţilor-reclamanţi au format obiectul unei acţiuni în răspundere, prin care s-a valorificat dreptul de a pretinde şi de a obţine de la debitoare (intimatele-pârâte) echivalentul prejudiciului suferit, urmare a faptei ilicite constând în neexecutarea ori executarea necorespunzătoare a obligaţiei asumate prin convenţie, cu alte cuvinte o executare indirectă (prin echivalent) a obligaţiilor contractuale.

Reclamanţii şi-au fundamentat acţiunea pe interdependenţa principiilor privind forţa obligatorie pe care o are contractul faţă de părţile contractante (art. 969 din C. civ. de la 1864), pe de o parte şi buna-credinţă în executarea acestuia (art. 970 din C. civ. de la 1864), pe de altă parte.

S-a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata despăgubirilor calculate prin raportare directă la soldurile restante la data decesului debitoarei, respectiv la suma de 43.745,56 euro pentru contractul de credit nr. x din 26 octombrie 2007 şi la suma de 92.384,76 euro pentru contractul de credit nr. x din 12 octombrie 2007, ce au format obiectul contractului de credit şi refinanţare nr. x din 13 februarie 2013 încheiat ulterior cu intimata-pârâtă C. S.A., în valoare de 249.883,74 euro.

Astfel, compensaţiile băneşti ale prejudiciului de ordin moral/material având cauza derivată din răspunderea contractuală, rezultă că reclamanţilor le revenea obligaţia de a dovedi îndeplinirea condiţiilor cerute de lege pentru antrenarea răspunderii pârâtelor, respectiv calitatea proprie de creditori contractuali care au suferit un prejudiciu prin neexecutarea în sens larg a unor obligaţii determinate, asumate de către debitoarele obligaţiilor respective, prin încheierea contractului de credit, respectiv a poliţei de asigurare.

Instanţa de apel nu era obligată să răspundă fiecărui argument folosit în dezvoltarea motivelor de nelegalitate şi netemeinicie, atunci când exista un element comun determinant pentru gruparea şi, totodată, respingerea lor laolaltă, instanţa fiind autorizată să le trateze prin considerente comune.

Deşi succintă, motivarea instanţei de apel conţine analiza reperelor fundamentale pentru soluţionarea apelului reclamanţilor, în raport cu îndrumările instanţei de recurs, privind analiza raporturilor juridice contractuale, a elementelor de fapt ale cauzei, în special a funcţiei poliţelor, de asigurare a creditului, astfel cum rezultă din convenţiile de credit, cu consecinţa inexistenţei obligaţiei de dezdăunare în sarcina pârâtelor, în raport şi cu natura despăgubirilor pretinse pârâtelor.

Constatările instanţei de apel în sensul că reclamanţii au acceptat succesiunea şi au încheiat convenţia de refinanţare pentru soldurile creditelor contractate de autoarea acestora fundamentează concluzia că prejudiciul determinat de lipsa creşterii patrimoniale pe care ar fi dobândit-o, în absenţa elementelor respective din pasivul succesoral, nu avea legătură cauzală directă cu faptele ilicite deduse judecăţii, respectiv cu neexecutarea obligaţiei de informare în legătură cu exercitarea unui drept al creditoarei şi, deci, nu intra în domeniul de incidenţă al răspunderii civile, motivarea deciziei atacate nefiind contradictorie, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat corespunzător raporturile juridice dintre părţi, pornind de la beneficiul asigurării de viaţă ce forma obiectul poliţelor, concluzionând corect că nu erau întrunite condiţiile răspunderii pârâtelor.

Instanţa de apel a avut în vedere raţiunea încheierii asigurărilor, în termenii contractelor de creditare care le-au condiţionat şi le-au făcut posibile şi anume, imposibilitatea acoperirii creditului restant, în ipoteza decesului debitorului împrumutat.

Un element important al raportului de credit este promisiunea de rambursare, care presupune riscuri şi necesită angajarea unor garanţii. Prin hotărârea atacată s-a reţinut corect că, potrivit clauzelor din convenţiile de credit, poliţele de asigurare de viaţă cesionate în favoarea băncii, ca beneficiar al indemnizaţiei de asigurare, constituiau una dintre garanţiile pentru riscul de nerambursare constituite de către împrumutat în favoarea băncii, pe toată perioada creditelor banca având dreptul să încheie ori să prelungească în numele şi pe seama împrumutatului contractele de asigurare menţionate anterior.

Astfel, aprecierea asupra acestei necesităţi, a prelungirii şi în final a opţiunii de valorificare a posibilităţilor de acoperire a creditului restant, potrivit convenţiei părţilor, aparţineau creditorului din contractele de credit, cel care era şi beneficiarul asigurării si care deţinea originalul poliţelor de asigurare.

Indemnizaţia de asigurare reprezenta soldul contractului de credit neachitat, înregistrat la data scadenţei, subsecvent producerii evenimentului asigurat.

Ca efect al stipulaţiei pentru altul, beneficiarul era cel care ar fi dobândit un drept direct ce trecea în patrimoniul său, în virtutea poliţelor respective.

Dat fiind specificul materiei protecţiei consumatorului, care pune accent pe obligaţia de informare a consumatorului cu privire la consecinţele încheierii contractului, în aplicarea principiului general stabilit de art. 970 din C. civ. de la 1864, în cauză s-a susţinut că împrumutatul (consumator), care deţinea şi calitatea de asigurat, s-ar fi angajat în necunoştinţă de cauză să execute contractul de credit, însă nu ca urmare a unei executări necorespunzătoare a obligaţiei de informare în etapa precontractuală, cu privire la o clauză potenţial prejudiciantă, impusă prin contractul de adeziune, ci în etapa ulterioară, a executării contractului de credit.

Privind obligaţia de informare, comunicarea asiguratului cu societatea de asigurare nu se realiza direct, ci prin mijlocirea creditoarei (intermediarul asigurării) care asigura gestiunea poliţelor, iar potrivit convenţiilor de credit (art. 5 teza finală), împrumutatul (consumator) era de acord ca aceasta să valorifice garanţiile "fără vreo altă înştiinţare sau formalitate, cu excepţia celor menţionate expres în contract".

Executarea indirectă a obligaţiei pe care se întemeiază pretenţiile recurenţilor înseamnă dreptul creditorului de a pretinde şi de a obţine de la debitor echivalentul prejudiciului suferit, urmare a neexecutării obligaţiei asumate.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că reclamanţii, succesori ai împrumutatului, au solicitat obligarea pârâtelor la plata unor despăgubiri pentru nevalabilitatea poliţelor de asigurare de viaţă, corespunzătoare ratelor restante din credit, deşi acestea din urmă constituiau creanţa băncii faţă de creditorii-reclamanţi.

În temeiul art. 969 C. civ. de la 1864, potrivit convenţiilor de credit (art. 6.2.3), în situaţia producerii cazului asigurat în contractul de asigurare de viaţă, doar în situaţia ipotetică în care indemnizaţia ar fi depăşit valoarea celorlalte sume aferente datorate, eventuala diferenţă s-ar fi cuvenit moştenitorilor împrumutatului, aceştia nefiind implicaţi în aceste raporturi juridice decât după producerea riscului asigurat şi doar în limitele menţionate anterior.

Beneficiul asigurării nu putea fi, deci, o obligaţie contractuală a cărei neexecutare să o poată pretinde succesorii persoanei asigurate nici în ipoteza valabilităţii poliţelor la data producerii riscului asigurat şi cu atât mai puţin în situaţia ineficacităţii poliţelor, precum şi a încheierii unei convenţii ulterioare de refinanţare, ca prejudiciu pentru neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiei de informare, cooperare şi transparenţă după decesul autoarei.

Cu privire la societatea de asigurare, faţă de raporturile juridice din contractul-cadru încheiat cu banca, privind asigurările de grup, recurenţii-reclamanţi erau terţi, aceştia nefiind, de altfel, părţi nici în contractele de asigurare. În lipsa unui drept subiectiv al creditorului contractual, nu se puteau invoca drept izvor al prejudiciului neexecutarea obligaţiilor de coerenţă, loialitate şi cooperare şi nici dolul prin reticenţă.

În discuţie era dezdăunarea reclamanţilor (succesori ai împrumutatului) pentru prejudiciul cauzat indirect de exercitarea unui drept al creditorului din convenţia de credit, situaţie care nu conferă un drept de reparaţie decât în ipoteza exercitării abuzive, prin încălcarea principiilor exercitării sale.

Prin urmare, în această situaţie, abuzul presupunea existenţa cumulativă a elementului subiectiv - reaua-credinţă şi a elementului obiectiv - deturnarea dreptului de la finalitatea acestuia, ipoteze nedovedite în care nu se încadrau comportamentul neglijent şi culpa creditorului-beneficiar în gestionarea poliţelor de asigurare de viaţă.

Chiar dacă doar o parte dintre contractele de credit ale debitorului asigurat au fost preluate efectiv în asigurarea de grup convenită de pârâte, instanţa de apel constatând, în această privinţă, că în speţă nu a fost cazul perceperii de către societatea de asigurare a unor costuri cu poliţele de asigurare ori al unei aparente prelungiri a valabilităţii acestora, nu era nici cazul unei intenţii frauduloase, urmând a fi înlăturate criticile recurenţilor.

Pentru raţiunile înfăţişate, criticile recurenţilor nefiind fondate, niciuna dintre ipotezele art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu a fost demonstrată.

Constatând că nu se confirmă motivele de nelegalitate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.

Cu privire la solicitarea intimatei-pârâte C. S.A., de acordare a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul de avocat, câtă vreme nu s-a făcut dovada în sensul art. 453 alin. (1) şi art. 452 C. proc. civ., întrucât factura şi documentul privind plata nu conţin menţiunile corespunzătoare privind contractul de asistenţă juridică menţionat în cuprinsul delegaţiei avocaţiale ori numărul dosarului de recurs, Înalta Curte va respinge această cerere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A. şi B., împotriva deciziei civile nr. 2121 din 21 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Respinge, ca nefondată, cererea intimatei C. S.A. privind cheltuielile de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 7 iulie 2020.