Unjust enrichment claim barred where supplemental works are integral to public procurement contract requiring written amendment

Şedinţa publică din data de 19 mai 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată şi limitele învestirii instanţei:

La 30.05.2013 reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Câmpina - prin instituţia Primarului la Tribunalul Prahova, solicitând instanţei să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 8.921.425,97 RON reprezentând valoarea cu care pârâta şi-a mărit în mod nejustificat patrimoniul, cu dobândă legală penalizatoare de 13.25% pe an (5.25% plus 8 puncte procentuale), calculată de la data de 06.09.2012 până la data achitării efective a debitului, conform art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii reclamanta a arătat că pârâta şi-a mărit patrimoniul cu valoarea de 8.921.425,97 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor şi a cantităţilor de materiale suplimentare, suportate exclusiv de aceasta şi executate la pasajul rutier realizat în baza Contractului de lucrări înregistrat la Primăria Câmpina sub nr. x/22.03.2010 şi la societatea reclamantă sub nr. x/09.04.2010, având ca obiect "Modernizare Calea x". Aceste lucrări şi cantităţi de materiale suplimentare au fost confirmate şi recepţionate de către reprezentanţii mandataţi ai pârâtei şi sunt evidenţiate în "Centralizatorul de lucrări executate" şi detaliate în "Lista IV. 1 - Lucrări pasaj" - în valoare de 5.639.754,66 RON fără TVA, .Lista IV.2 - Lucrări de drum" - în valoare de 28.862,04 RON fără TVA şi în "Lista IV.3 - Lucrări consolidare taluz" - în valoare de 1.526.081 RON fără TVA.

Majorarea patrimoniului pârâtei s-a făcut pe seama diminuării patrimoniului reclamantei şi este determinat de cheltuielile generate de finalizarea investiţiei. S-a subliniat că proiectul tehnic denumit "Modernizare Calea x" a fost comandat de Municipiul Câmpina la B. S.R.L. Bucureşti şi a obţinut finanţarea europeană în cadrul Programului Operaţional Regional, iar Asocierea A. S.R.L - C. (reclamanta fiind lider al asocierii) a câştigat licitaţia organizată de primărie conform O.U.G. nr. 34/2006 şi a încheiat contractul de lucrări având ca obiect executarea şi finalizarea proiectului "Modernizare Calea x".

La începerea lucrărilor, s-a constatat că soluţia de fundare prevăzută în studiul geotehnic iniţial, pus la dispoziţie de pârâtă, nu era în conformitate cu structura terenului, astfel că a fost necesară schimbarea soluţiei tehnice, de execuţie prin înlocuirea tablierului din beton cu tablier metalic şi, cu această excepţie, nicio altă modificare nu a făcut obiectul unui acord scris între părţi, respectiv a unui act adiţional la contract, pârâta motivând că nu poate semna un astfel de document fără a avea asigurată finanţarea.

Pentru ca facturile emise de reclamantă să fie acceptate la plată, toate situaţiile de lucrări au fost întocmite şi prezentate în conformitate cu pretenţiile pârâtei, adică fără a conţine lucrări şi cantităţi suplimentare de materiale, deşi acestea erau evidenţiate precis în detaliile de execuţie. Recepţia la terminarea lucrărilor a avut loc în data de 06.04.2012, fără ca în procesul-verbal de recepţie să fie completată valoarea totală a investiţiei în conformitate cu prevederile H.G. nr. 273 din 14 iunie 1994 privind aprobarea Regulamentului de recepţie a lucrărilor de construcţii şi instalaţii aferente acestora, deşi reprezentanţii pârâtei cunoşteau valoarea reală a lucrărilor, evidenţa lucrărilor suplimentare fiind ţinută permanent, atât de către societatea reclamantă, cât şi de dirigentele de şantier. O altă abordare ar fi dus la oprirea lucrărilor ceea ce ar fi atras răspunderea reclamantei pentru nefinalizarea şi nepredarea obiectivului la termenul contractual. Chiar dacă aceste lucrări suplimentare au fost executate fără acordul scris al beneficiarului, fiind efectuate peste cele ce au constituit obiectul contractului de lucrări şi nici nu au făcut obiectul unui act adiţional, au fost necesare pentru realizarea pasajului şi au sporit patrimoniul pârâtei cu contravaloarea lor.

Cererea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 1.345 şi 1.347 C. civ., iar la o dată ulterioară, menţinând ca principal temei al pretenţiei îmbogăţirea pârâtei fără justă cauză, a solicitat ca în subsidiar, în măsura în care instanţa va înlătura acest temei, să fie avută în vedere răspunderea contractuală a pârâtei şi dispoziţiile art. 969, 978, 1082 şi 1084 urm. C. civ. de la 1864.

Pârâta a chemat în garanţie societatea B. S.R.L., care a întocmit Studiului de fezabilitate şi Proiectul tehnic pentru fluidizare circulaţie intersecţie Calea x cu DN1 şi societatea D. S.R.L., lider în cadrul asocierii cu societatea E. S.R.L., cu care pârâta a contractat servicii de supervizare a lucrărilor în timpul execuţiei investiţiei "Modernizare Calea x".

Întrucât s-a generat un conflict negativ de competenţă care a vizat competenţa materială procesuală, Curtea de Apel Ploieşti, sesizată pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă între completurile specializate ale Tribunalului Prahova, prin sentinţa nr. 43 C. civ./15.07.2015 pronunţată în dosarul nr. x/2015, a stabilit competenţa în favoarea instanţei civile. A reţinut că cererea reclamantei a fost fundamentată în drept pe dispoziţiile art. 1.345 şi art. 1.347 C. civ., care reglementează în esenţă instituţia juridică a îmbogăţirii fără justă cauză şi că aceasta nu se circumscrie domeniului de incidenţă al contenciosului administrativ, aşa cum este acesta reliefat în cadrul dispoziţiilor art. 1 şi art. 8 din Legea nr. 554/2004, astfel că nu sunt incidente dispoziţiile art. 286 din O.U.G. nr. 34/2006, întrucât aceasta ar presupune schimbarea cauzei juridice a acţiunii.

2. Hotărârile instanţelor de fond.

Prin sentinţa nr. 2009/21.10.2015, Tribunalul Prahova a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată de pârâtă, şi a respins cererea reclamantei ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală; a respins ca rămase fără obiect cererile de chemare în garanţie vizând pe B. şi D..

Prin decizia nr. 595/03.10.2016, Curtea de Apel Ploieşti a admis apelul declarat de reclamanta A. şi a anulat sentinţa, trimiţând cauza la Tribunalul Prahova în vederea continuării judecăţii, reţinându-se că reclamanta A. nu fusese citată la sediul ales pentru termenul la care cauza a fost repusă pe rol după pronunţarea regulatorului de competenţă, când a avut loc judecata.

În rejudecare, prin sentinţa nr. 1117 din 23 mai 2018, pronunţată de Tribunalul Prahova, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2013, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, a fost respinsă ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanţie.

Prin decizia nr. 628/A-C/20.11.2019 pronunţată, după strămutare, de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost respins ca nefondat apelul îndreptat de reclamantă împotriva încheierii din 23.02.2018 prin care Tribunalul Prahova a respins cererea de recuzare şi a sentinţei pronunţate asupra cauzei.

3. Motivele de recurs şi apărările intimaţilor.

Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel a declarat recurs reclamanta, solicitând, pe baza art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., casarea ei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată curţii de apel.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susţinut că instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor ambele motive de apel, limitându-se la acordarea cuvântului exclusiv asupra celui referitor la pretenţiile formulate, aspect ce rezultă din încheierea din 06.11.2019 în care se poate observa că interesul instanţei de apel a fost în legătură cu caracterul prioritar sau admisibilitatea temeiului de drept privind îmbogăţirea fără justă cauză, în raport cu faptul că părţile au avut o relaţie contractuală.

Recurenta a mai susţinut că nu a fost dezbătut motivul de apel ce viza dispoziţia de respingere a cererii de recuzare de către tribunal, astfel că niciuna dintre părţi nu a formulat concluzii orale sub acest aspect, fiind nesocotite dispoziţiile art. 392 C. proc. civ., ca urmare a încălcării dreptului la apărare şi la un proces echitabil, precum şi a principiilor oralităţii şi contradictorialităţii.

În ceea ce priveşte incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susţinut că au fost încălcate prevederile art. 1.345-1.348 C. civ., deoarece, deşi au fost identificate două categorii de lucrări înainte şi după noul C. civ., analiza a fost făcută exclusiv prin prisma prevederilor noului C. civ.

A mai arătat că în mod eronat instanţa de apel a apreciat că nu este îndeplinită condiţia prevăzută de art. 1.345-1.348 C. civ., referitoare la inexistenţa unei alte acţiuni aflate la îndemână pentru realizarea dreptului subiectiv dedus judecăţii.

Sub acest aspect, recurenta a susţinut că lucrările a căror plată o pretinde nu au fost menţionate şi nici nu fac parte din contractul de achiziţie publică, astfel că nu are la dispoziţie o altă acţiune. Ca atare, lucrările efectuate în afara contractului nu fac parte din riscul contractului, aşa cum eronat a reţinut instanţa de apel.

O altă eroare a instanţei de apel o constituie, în opinia recurentei, ignorarea dispoziţiilor legale care reglementează necesitatea unei practici unitare în sistemul de drept din România, fiind de neînţeles faptul că în apel nu s-a dat eficienţă practicii judiciare în materie.

În continuare, recurenta a mai susţinut că sunt îndeplinite condiţiile de la art. 1.345-1.348 C. civ., referitoare la îmbogăţirea fără justă cauză şi că acţiunea sa este admisibilă.

La 12.02.2020, recurenta a completat motivele de recurs, dezvoltând următoarele critici:

Instanţa de apel a încălcat regulile de procedură reglementate de art. 5 alin. (1) şi (2), art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., deoarece nu a examinat pe fond ambele capete de cerere din acţiunea introductivă, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, instanţa de apel nu a soluţionat capătul de cerere principal întemeiat pe îmbogăţirea fără justă cauză, apreciind că în cauză este incidentă răspunderea civilă contractuală, iar cu privire la aceasta din urmă a reţinut că o astfel de examinare nu s-ar fi impus a fi realizată de către tribunal, faţă de dispoziţiile şi statuările din regulatorul de competenţă.

Aşadar, instanţa de apel nu a soluţionat în fapt şi în drept niciun capăt de cerere, reţinând că recurenta are la dispoziţie acţiunea în răspundere civilă contractuală, pentru ca ulterior să conchidă că de fapt aceasta nu poate fi analizată.

Instanţa de apel a mai apreciat că nu pot fi avute în vedere dispoziţiile legale din materia răspunderii civile contractuale întrucât acestea au fost formulate în subsidiar, ci doar în măsura în care ar fi fost înlăturat temeiul de drept al îmbogăţirii fără justă cauză ar fi putut fi analizată răspunderea civilă contractuală, situaţie premisă care nu este îndeplinită în prezenta cauză.

Recurenta a mai susţinut că trebuie remarcat faptul că cele două temeiuri juridice sunt antagonice, ele excluzându-se unul pe celălalt, în sensul art. 1.348 C. civ., întrucât acţiunea întemeiată pe îmbogăţirea fără justă cauză nu este admisibilă în condiţiile în care cel pretins prejudiciat, adică reclamanta, ar avea deschisă calea angajării răspunderii civile contractuale pentru a obţine ceea ce îi este datorat.

Or, hotărârea dată într-un conflict de competenţă este obligatorie pentru instanţa de trimitere exclusiv sub aspectul stabilirii competenţei de soluţionare a cauzei. Regulatorul de competenţă trebuia să se limiteze la a reţine faptul că dispoziţiile legale din materia răspunderii civile contractuale nu pot fi avute în vedere întrucât acestea au fost formulate în subsidiar, în acest caz devenind aplicabile prevederile art. 99 alin. (2) C. proc. civ.

Aşadar, prin distorsionarea considerentelor regulatorului de competenţă, instanţa de apel a schimbat însăşi cauza cererii de chemare în judecată, cu încălcarea principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil, lăsând în acelaşi timp nesoluţionate cele două capete de cerere ale acţiunii.

De asemenea, deşi avea obligaţia de a soluţiona cauza sub toate aspectele ei, operând prorogarea competenţei de soluţionare a cauzei inclusiv asupra capătului de cerere subsidiar privind antrenarea răspunderii civile contractuale, în temeiul art. 99 alin. (2) C. proc. civ., instanţa nu a procedat la soluţionarea acestuia, motivând că în raport cu prevederile art. 286 din O.U.G. nr. 34/2006, în forma aplicabilă la data introducerii cererii de chemare în judecată, competenţa de soluţionare ar fi revenit instanţei de contencios administrativ.

Recurenta apreciază că în măsura în care aprecia că se impunea recalificarea temeiului de drept, instanţa de apel avea obligaţia de a pune în discuţia părţilor această chestiune, în conformitate cu principiul contradictorialităţii reglementat de art. 14 alin. (5) C. proc. civ.

Totodată, a mai solicitat ca toate argumentele expuse mai sus să fie analizate şi din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., având în vedere că nu a fost analizat raportul juridic dedus judecăţii, astfel că nu se poate exercita controlul judiciar, ca urmare a nesocotirii art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Sub acest aspect, a arătat că este vădită contradicţia considerentelor reţinute de către instanţa de apel, deoarece în măsura în care aprecia că recurenta nu avea posibilitatea de a-şi recupera prejudiciul instanţa nu mai putea respinge capătul principal de cerere, întemeiat pe îmbogăţirea fără justă cauză, prin invocarea neîndeplinirii condiţiei subsidiarităţii. Mai mult, hotărârea nu este motivată prin nicio dispoziţie legală, fiind contrazisă de regimul juridic aplicabil actio de in rem verso, constatarea instanţei de apel, potrivit căreia este "nefiresc" ca pretenţiile recurentei să fie întemeiate în principal pe un fapt juridic şi în subsidiar pe un act juridic din perspectiva răspunderii civile contractuale, respectiv să fie analizate de instanţă în această ordine.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţa de apel a aplicat în mod greşit art. 1.345-1.348 C. civ. prin invocarea principiului subsidiarităţii acţiunii în îmbogăţire fără justă cauză pentru a respinge ambele capete de cerere.

În continuare, recurenta a redat aspecte din doctrină cu privire la caracterul subsidiar al actio de in rem verso şi a arătat că acesta nu poate fi transformat într-un fine de neprimire al cererii, deoarece ar fi înfrântă însăşi raţiunea reglementării acestui cvasidelict, respectiv acel al asigurării echităţii între părţi atunci când o persoană obţine un avantaj economic fără just temei în detrimentul altuia.

Astfel cum a arătat şi în faţa instanţelor anterioare, recurenta consideră că nu avea la dispoziţie o acţiune întemeiată în baza unui contract, cât timp lucrările suplimentare nu au făcut obiectul contractului de lucrări încheiat între părţi, iar instanţa de apel trebuia să examineze cauza din perspectiva răspunderii civile contractuale şi să facă aplicarea art. 969, art. 1082 şi urm. C. civ. de la 1864.

O altă critică vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 969, 1082 şi urm. C. civ. de la 1864, în argumentarea căreia recurenta a arătat că a demonstrat faptul că prevederile contractului de lucrări consacră în mod expres principiul răspunderii intimatei pentru furnizarea unui proiect iniţial neconform cu realitatea din teren, precum şi faptul că intimata nu şi-a îndeplinit obligaţiile asumate contractual prin art. 10.4 (2), 10.5 (2), 14.6 şi art. 15.1, referitoare la despăgubirile pentru prejudiciile suferite de recurentă, ca urmare a întocmirii eronate a proiectului tehnic, cât timp aceste prejudicii au fost cauzate din culpa sa exclusivă.

Cu toate acestea, nicio instanţă nu a analizat îndeplinirea condiţiilor pentru antrenarea răspunderii civile contractuale a intimatei, iar pentru respingerea pretenţiilor recurentei au fost invocate prevederile art. 21 din contract, care reglementează posibilitatea părţilor de a încheia un act adiţional la contract.

A mai susţinut că refuzul intimatei de a încheia un act adiţional, astfel cum recurenta i-a solicitat în repetate rânduri, nu o poate exonera de la plata despăgubirii, cât timp condiţiile antrenării răspunderii sale contractuale sunt îndeplinite, părţile înţelegând ca orice cheltuială suplimentară să fie plătită în mod separat, indiferent de preţul contractului. Orice interpretare contrară ar lipsi de efect prevederile art. 10.4 şi art. 15.1 din contract, întrucât cheltuielile suplimentare nu ar putea fi niciodată acordate. Or, potrivit art. 978 C. civ. de la 1864, o clauză se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu în acela în care nu ar produce niciunul.

Ultima critică se referă la aplicarea greşită a prevederilor art. 122 lit. i) din O.U.G. nr. 34/2006 şi cele ale Legii nr. 500/2002, deoarece aceste prevederi privesc aplicarea procedurii de negociere fără publicarea prealabilă a unui anunţ de participare, ipoteză care nu se regăseşte în speţă cât timp nu este contestat faptul că lucrările suplimentare executate nu au fost cuprinse în niciun act adiţional, iar temeiul pretenţiilor recurentei îl constituie, în subsidiar, răspunderea civilă contractuală.

Sub acest aspect, a mai arătat că lucrările suplimentare au fost indispensabile pentru realizarea obiectivului ce a făcut obiectul contractului de lucrări, după cum rezultă şi din raportul de expertiză efectuat în cauză.

Intimata Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Câmpina, prin Primar, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei atacate ca fiind temeinică şi legală.

Cu privire la criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., intimata a susţinut că acestea nu pot fi reţinute, iar faptul că apărătorul recurentei a uitat să susţină oral motivul de apel referitor la încheierea din 23.02.2018 nu echivalează cu încălcarea dreptului la apărare. De altfel, din conţinutul hotărârii se poate observa că instanţa de apel a analizat motivul de apel aflat în discuţie.

De asemenea, a apreciat că sunt nefondate şi criticile vizând încălcarea prevederilor art. 1.345-1.348 C. civ., invocate prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece instanţa de apel a analizat apelul reclamantei prin raportare la toate dispoziţiile de drept material incidente.

În ceea ce priveşte motivele de recurs aduse în completare, intimata a susţinut că acestea contravin celor din cererea de recurs iniţială şi, totodată, fac referire la pretinse motive de apel care nu au existat în prezenta cauză.

Intimata S.C. D. S.R.L, lider al asocierii formate din S.C. D. S.R.L. şi S.C. E. S.R.L. a formulat întâmpinare, în argumentarea căreia a arătat că instanţa de apel a constatat că între părţi a existat un contract de achiziţie publică atribuit şi semnat în temeiul O.U.G. nr. 34/2006, motiv pentru care în mod corect a reţinut că pretenţiile recurentei nu pot fi analizate prin prisma îmbogăţirii fără justă cauză şi că ar putea fi examinate doar din perspectiva răspunderii civile contractuale.

4. Procedura în faţa instanţei de recurs şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra motivelor de casare.

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 21.10.2020 pronunţată de completul de filtru, acesta a fost comunicat părţilor. Ulterior, la 17.02.2012, s-a dispus admiterea în principiu a recursului declarat de S.C. A. S.R.L., părţile fiind citate pentru dezbateri în şedinţă publică, iar dezbaterile asupra recursului sunt consemnate în încheiere.

Examinând recursul în raport cu motivele de casare invocate de recurentă, Înalta Curte va răspunde prioritar celor care vizează încălcarea normelor de procedură care atrag nulitatea hotărârii, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ.

Astfel un prim motiv al recursului a vizat încălcarea dreptului la apărare, a regulii privind contradictorialitatea şi nemijlocirea, ca drepturi fundamentale ale părţilor în procesul civil.

Cu aceste temeiuri, recurenta a arătat că instanţa de apel nu a acordat cuvântul, în dezbaterile asupra apelului, cu privire la motivul de apel îndreptat împotriva încheierii privind recuzarea judecătorului care a soluţionat cauza în prima instanţă şi nu a pus în dezbatere admisibilitatea acţiunii întemeiate pe îmbogăţirea fără just temei în opoziţie cu posibilitatea valorificării dreptului subiectiv al reclamantei pe temeiul răspunderii contractuale.

Aceste critici nu sunt fondate.

Examenul încheierii de dezbateri din 06.11.2019 permite instanţei de recurs să observe că, după discutarea - în condiţii de contradictorialitate - şi soluţionarea obiecţiunilor ridicate împotriva raportului de expertiză efectuat în cauză, constatând cercetarea judecătorească încheiată în apel, instanţa a acordat părţilor cuvântul în dezbaterea apelului, solicitând expres reclamantei, prin reprezentantul său procesual, să facă referire în concluzii asupra caracterului prioritar al admisibilităţii acţiunii fundamentate pe îmbogăţirea fără justă cauză, raportat la faptul că părţile au avut o relaţie contractuală.

În acest context, se cuvine subliniat că, acordând cuvântul asupra apelului şi fără a limita concluziile la aspecte cauzale punctuale, părţile au avut posibilitatea reală de a pune concluzii în cauză asupra apelului, înţeles ca sumă a motivelor invocate, aşa cum stabileşte art. 477 C. proc. civ. În aceste condiţii, în dezbateri, instanţa de apel nu pune în discuţie, în mod particular, fiecare motiv de apel, dar poate cere explicaţii părţilor, în limitele cererii de apel, pentru a putea clarifica anumite aspecte litigioase importante şi necesare pentru verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârii de primă instanţă.

Concordant acestor reguli procesuale, în dezbateri, părţile au, la rândul lor, o marjă de apreciere şi libertatea de a decide dacă, în acest context, se cuvine să prezinte concluzii în mod exhaustiv sau dacă pledoariile lor se vor centra pe anumite aspecte pe care, la aprecierea lor, le consideră primordiale sau esenţiale în cauză.

Această strategie de apărare, ca expresie a dreptului părţilor de a dispune, nu poate fi cenzurată de instanţa de judecată şi nici nu intră în conflict cu obligaţia instanţei de a analiza cauza sub toate aspectele, în limitele cererii de apel, chiar dacă părţile nu au formulat dezbateri orale asupra tuturor acestor aspecte.

Or, instanţa s-a conformat întocmai regulilor procesuale, analizând cauza sub toate aspectele deduse controlului judiciar prin cererea de apel, fără a încălca nicio dispoziţie procesuală.

În egală măsură, instanţa de apel a făcut previzibil părţilor aspectul considerat cel mai important în litigiul judecat, referitor la posibilitatea valorificării drepturilor afirmate pe temeiul actio de in rem verso, fără însă a limita dezbaterile la acest aspect şi, tocmai pentru a respecta deplin dreptul părţilor la apărare şi nemijlocirea, a cerut acestora puncte de vedere şi asupra acestor chestiuni, dar nu în mod exclusiv.

De aceea, reiterând că părţile au dreptul să decidă şi să susţină cauza potrivit unei strategii decise univoc, Înalta Curte arată că în cauză instanţa de apel nu a comis erori procedurale, ci a respectat întocmai regulile de desfăşurare a procesului, de aceea, această critică din recurs va fi înlăturată.

A doua parte a criticilor formulate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a vizat încălcarea, în apel, a dispoziţiilor art. 5, art. 8 şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., texte de lege aflate în relaţie cu principiul disponibilităţii în procesul civil.

Recurenta a subliniat că limitele cererii de chemare în judecată sunt determinate de reclamant, iar judecătorul are obligaţia de a respecta aceste limite, alăturat obligaţiei de a judeca orice cerere care intră în competenţa instanţelor de judecată. În consecinţă, instanţa era obligată să analizeze ambele capete de cerere, mai precis, petitul principal şi cel subsidiar, însă în apel acest drept i-a fost încălcat reclamantei. Astfel, a stabilit că cererea fondată pe îmbogăţirea fără just temei are caracter subsidiar unei cereri fondate pe răspunderea contractuală, însă în privinţa acestui temei al acţiunii a reţinut că analiza nu se impune, justificat de soluţia pronunţată în regulatorul de competenţă - prin care s-a stabilit că acţiunea este fondată pe răspunderea pentru îmbogăţirea fără just temei - hotărâre care, în opinia recurentei, are relevanţă numai în ceea ce priveşte stabilirea competenţei.

Examinând acest motiv de recurs, Înalta Curte constată că nu poate fi primit.

Este reală susţinerea recurentei, în sensul că cererea de chemare în judecată s-a fondat în principal pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, iar subsidiar, pretenţia a fost formulată în temeiul răspunderii civile contractuale. Este, de asemenea, exactă aserţiunea reclamantei care a arătat că cele statuate prin regulatorul de competenţă sunt obligatorii şi se impun instanţei care judecă procesul, exclusiv din perspectiva regulilor de competenţă, iar dezlegările date prin sentinţa nr. 43 C. civ./15.07.2015 nu pot fi considerate ca suprimând existenţa temeiului subsidiar al cererii de chemare în judecată.

În egală măsură însă, prin sentinţa nr. 1117/23.05.2018, pronunţată de Tribunalul Prahova, a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, reţinându-se că o condiţie esenţială pentru admisibilitatea unei astfel de acţiuni era ca partea care invocă îmbogăţirea fără justă cauză să nu aibă la dispoziţie un alt temei juridic. S-a arătat, de asemenea, că între părţi s-a încheiat un contract de achiziţii publice, în temeiul O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, iar raporturile stabilite între părţi sunt contractuale, fiind necesar a se respecta regulile stricte prevăzute de O.U.G. nr. 34/2006, deci pretenţiile deduse judecăţii nu pot fi analizate prin prisma îmbogăţirii fără justă cauză, ci pe tărâmul răspunderii civile contractuale.

A mai statuat prima instanţă că, în ceea ce priveşte răspunderea contractuală, O.U.G. nr. 34/2006 impune încheierea unor acte adiţionale la actul primordial, în situaţii precum cele avute în vedere de reclamantă, respectându-se regula impusă de art. 122 lit. i) din O.U.G. nr. 34/2006, respectiv ca valoarea lucrărilor să nu depăşească 20% din contractul iniţial, iar autoritatea publică implicată în contract trebuia să respecte şi regula încadrării în limita bugetului aprobat, conform dispoziţiilor Legii nr. 500/2002. Chiar prin art. 21.1 şi 21.2 din contractul părţilor s-a prevăzut posibilitatea ca modificarea clauzelor contractului prin act adiţional să fie realizată în cazul apariţiei unor circumstanţe care lezează interesele comerciale legitime ale acestora şi care nu au putut fi prevăzute la data încheierii contractului; aşadar reclamanta, procedând altfel, a încălcat dispoziţiile contractuale. Câtă vreme valoarea obiectului contractului nu a fost modificată de către părţi - cu excepţia actului adiţional nr. x - în sensul includerii şi a contravalorii lucrărilor suplimentare, nu se poate considera că pârâta nu şi-a executat obligaţia de plată preţului contractului.

Împotriva acestei sentinţe s-a formulat recurs, recalificat ca apel prin încheierea interlocutorie din 29.10.2018; astfel, motivele recursului au fost considerate motive de apel.

În acest context se cuvine subliniat că prin motivele de apel reclamanta S.C. A. S.R.L. a arătat că natura cererii de chemare în judecată a fost stabilită cu putere de lucru judecat în soluţionarea conflictului negativ de competenţă, stabilindu-se incidenţa răspunderii pentru îmbogăţirea fără just temei şi că printr-o cerere ulterioară s-a solicitat, subsidiar, antrenarea răspunderii contractuale. În acest context, s-a subliniat prin motivele de apel că se susţine temeinicia acţiunii fondate pe temeiul primordial, arătând, în suita evenimentelor cauzale, că răspunderea pârâtei este sustrasă celei contractuale, iar prima instanţa a aplicat greşit legea, înlăturând temeiul principal al acţiunii. În continuare, apelanta a susţinut că sunt demonstrate elementele îmbogăţirii fără just temei, că lucrările solicitate la plată nu intră sub incidenţa contractului şi că beneficiarul a acceptat lucrările şi plata lor din alte surse. În finalul argumentelor proprii din apel, S.C. A. S.R.L. a arătat că răspunderea contractuală este justificată cel puţin pentru procentul de 20% subliniat de prima instanţă, deoarece a existat acordul proiectantului şi beneficiarului cu privire la aceste lucrări.

Aşadar, apelanta nu a criticat dezlegarea dată de prima instanţă capătului subsidiar de cerere cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 122 lit. i) din O.U.G. nr. 35/2006, a încălcării de către reclamantă a dispoziţiilor contractuale prevăzute la art. 21.1 şi art. 21.2 din contract referitoare la obligaţia părţilor de a încheia un act adiţional realizată în cazul apariţiei unor circumstanţe care lezează interesele comerciale legitime ale acestora şi care nu au putut fi prevăzute la data încheierii contractului şi nici cele reţinute referitor la nemodificarea preţului contractului, cu excepţia actului adiţional nr. 2.

Pe aceste premise, în acord cu dispoziţiile art. 477 şi 479 C. proc. civ. instanţa de apel a statuat că acţiunea - atâta vreme cât pretenţiile derivă şi sunt în indisolubilă legătură cu executarea contractului de achiziţie publică încheiat de părţi - nu poate fi fondată pe dispoziţiile îmbogăţirii fără justă cauză, fiind incident art. 1.350 alin. (3) C. civ. A mai arătat instanţa de apel că, în speţă, raportul juridic dintre părţi a fost unic şi bazat în întregime pe contract, ceea ce înseamnă că este guvernat de răspunderea contractuală, care nu poate fi înlocuită cu un alt gen de răspundere civilă, iar argumentul reclamantei conform căruia nu a putut încheia un act adiţional cu pârâta pentru lucrările suplimentare pentru că pârâta ar fi pierdut finanţarea europeană, este un aspect care ţine de riscurile pe care şi le-a asumat reclamanta atunci când a realizat lucrările în condiţii incerte de acceptare a acestora. Cât priveşte temeiul răspunderii contractuale, instanţa de apel a arătat că în contractul dintre reclamantă şi pârâtă nu sunt aplicabile doar regulile din C. civ. în vigoare la momentul încheierii acestuia, ci, prioritar şi în mod special, regulile din materia achiziţiilor publice, care impun condiţii aparte pentru încheierea şi executarea unui contract de achiziţii publice, cum este cel al părţilor. S-a subliniat că părţile care încheie un contract de achiziţii publice nu au posibilitatea legală de a ocoli dispoziţiile imperative din legislaţia care guvernează materia achiziţiilor publice, în sensul de a executa lucrări suplimentare cărora să le aplice regimul juridic de drept comun, al contractelor civile comune ori al faptelor juridice.

Cu alte cuvinte, instanţa de apel a reţinut că nicio lucrare suplimentară/adiţională nu se realizează fără ca executantul şi beneficiarul să convină în scris asupra acesteia. Regulile speciale aplicabile contractelor de achiziţie publică sunt speciale şi stricte, întrucât banii alocaţi acestora sunt bani publici. De aceea, însuşirea lucrărilor suplimentare/adiţionale trebuie realizată de beneficiar, ca cel care efectuează plata din alocări publice, fiind nevoit să respecte limitele de accesare a acestora pentru astfel de lucrări, prevăzute de art. 122 lit. i) din O.U.G. nr. 34/2006, respectiv 20% din valoarea contractului iniţial. A mai considerat curtea de apel că emiterea dispoziţiilor de către dirigintele de şantier nu schimbă natura juridică a contractului din contract de achiziţie publică în contract civil, de drept privat, de antrepriză şi nu suplineşte consimţământul beneficiarului lucrării publice. Prin urmare, contractul dintre părţi nu poate constitui în cauza de faţă temei subsidiar al pretenţiilor deduse judecăţii, aşa cum a statuat şi sentinţa pronunţată în regulator de competenţă.

Aşadar, instanţa de apel a avut în vedere şi respectat dispoziţiile de procedură referitoare la limitele învestirii, răspunzând apelantei argumentat în ceea ce priveşte ambele fundamente juridice ale pretenţiei formulate.

Înalta Curte subliniază, din examenul considerentelor deciziei recurate, că deşi instanţa de apel a inclus un considerent circumstanţial referitor la limitele procesului civil statuate prin regulatorul de competenţă şi a arătat că executarea contractelor administrative nu intră sub jurisdicţia instanţelor civile, acest considerent a fost totuşi depăşit în măsura în care concluzia trasată a fost, cu referire la răspunderea contractuală, aceea că în cauză nu au fost respectate dispoziţiile art. 122 lit. i) din O.U.G. nr. 35/2006 şi că lipsa acordului scris nu îndreptăţeşte reclamanta la acordarea sumelor solicitate, reluând, sub acest aspect, dezlegarea dată de prima instanţă care, de altfel, sub acest aspect, nu a fost criticată.

Aşadar, cauza reclamantei a fost examinată în apel sub toate aspectele deduse judecăţii în limita motivelor de apel şi în raport cu configuraţia acţiunii iniţiale şi nu se poate reţine, din această perspectivă, încălcarea regulilor procesuale imputate.

Un al motiv de recurs relevă lipsa motivării deciziei din apel cu referire la capătul subsidiar ale cererii, în realitate, cu privire la temeiul subsidiar al răspunderii personale solicitate, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurenta S.C. A. S.R.L. a susţinut astfel că instanţa de apel nu a analizat argumentele esenţiale prezentate de parte în susţinerea netemeiniciei soluţiei pronunţate de prima instanţă, preluând argumentaţia oferită prin regulatorul de competenţă şi nu a examinat motivele de apel formulate. S-a mai subliniat şi că motivarea este contradictorie atâta vreme cât subliniază că instanţa nu putea să constate că părţile nu au încheiat un acord contractual, concomitent cu respingerea pretenţiei fondate pe îmbogăţirea fără justă cauză.

Nici acest motiv de casare nu este fondat.

Potrivit celor subliniate anterior, motivele de apel s-au limitat la aspecte referitoare la respingerea, de către prima instanţă, a pretenţiei fondate pe actio de in rem verso, iar instanţa, potrivit art. 479 alin. (1) C. proc. civ. a răspuns acestor critici.

În măsura în care prin apel nu s-a criticat soluţia şi răspunsul primei instanţe referitor la netemeinicia fundamentului subsidiar al pretenţiei ori lipsa coerenţei juridice a sentinţei din perspectiva criticată azi prin recurs - referitoare la caracterul incompatibil al considerentelor concomitente referitoare la lipsa fundamentului contractual al răspunderii şi totodată, imposibilitatea fructificării pretenţiei pe temeiul îmbogăţirii fără just temei - instanţa de apel nu avea obligaţia de a formula în cauză alte considerente, referitoare la aspectele sesizate prin recurs.

De aceea, câtă vreme chestiunea sesizată vizează o contradicţie juridică referitoare la motivarea soluţiei adoptate, iar această rezolvare pretins contradictorie a pricinii s-a produs chiar în faţa primei instanţe şi putea fi sesizată în controlul de fond realizat prin mijlocirea apelului şi, în măsura în care instanţa de apel şi-a însuşit argumentaţia primei instanţe referitoare la acelaşi aspect, motivul de recurs corespunzător a fost invocat de reclamantă cu încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., astfel cum a sesizat şi intimata. De altfel, pretinsa contradicţie a raţionamentului logico-juridic nici nu există, aşa cum va releva instanţa de recurs în examenul motivelor de casare ulterioare.

De asemenea, nu este real că instanţa de apel nu a răspuns prin considerente temeiului subsidiar al cererii de chemare în judecată, folosindu-se de argumentele pronunţate prin sentinţa referitoare la regulatorul de competenţă, întrucât, aşa cum s-a arătat mai sus, aceste aspecte au fost subliniate circumstanţial, ele nu au avut o greutate decisivă în planul soluţiei, iar instanţa de apel a examinat chestiunea subsidiar dedusă judecăţii prin reluarea raţionamentului primei instanţe, de altfel, necriticat prin apel.

Pe aceste considerente, Înalta Curte va înlătura, găsind neîntemeiat, şi acest motiv de casare.

Următoarele aspecte criticate se referă la greşita aplicare, în apel, a normelor de drept material pe baza cărora instanţa şi-a fundamentat decizia, motive integrate dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Un prim aspect s-a referit la aplicarea greşită în apel a dispoziţiilor de drept material care fundamentează îmbogăţirea fără just temei reglementate prin C. civ. adoptat prin Legea nr. 287/2009, de vreme ce o parte a lucrărilor pretinse la plată au fost executate sub auspiciile C. civ. de la 1864.

Instanţa supremă arată că această critică nu este fondată. Aspectele sesizate au fost avute în vedere de instanţa de apel care, aplicând dispoziţiile art. 103 din Legea nr. 71/2011, a subliniat că obligaţiile născute din fapte juridice extracontractuale sunt supuse dispoziţiilor legii în vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârşirii lor şi astfel, a reţinut şi stabilit că unele dintre pretinsele fapte licite au fost produse anterior datei de 01.10.2011, la care au intrat în vigoare dispoziţiile noului C. civ.. Cu toate acestea, în planul condiţiilor de promovare a unei acţiuni de in rem verso, instanţa de apel a subliniat corect că regulile statuate fie doctrinar ori jurisprudenţial în perioada de activitate a vechiul C. civ., fie de lege lata în dispoziţii mai recent intrate în vigoare, sunt aceleaşi şi impun o condiţie specifică de exercitare a acţiunii, aceea ca partea să nu aibă la îndemână o acţiune specifică, cum ar fi cea în răspundere contractuală.

Prin urmare, dispoziţiile referitoare la activitatea normelor juridice de drept material în timp nu au fost ignorate ori greşit aplicate, de aceea, această critică din recurs este lipsită de fundament.

A arătat recurenta că instanţa de apel a invocat greşit principiul subsidiarităţii acţiunii de in rem verso pentru a respinge fundamentul principal al pretenţiei, cât şi pretenţia fondată pe răspunderea contractuală.

Instanţa de recurs arată că subsidiaritatea acţiunii fondate pe faptul juridic licit a fost corect evaluată în apel, iar în noul C. civ. această regulă are şi o consacrare legislativă, prin art. 1350 alin. (3) C. civ.

Totodată, reţine că din modul în care este dezvoltat acest motiv de recurs, S.C. A. S.R.L. arată, în esenţă, că singura modalitate de valorificare a pretenţiilor sale este răspunderea pentru îmbogăţirea fără just temei.

Acest motiv de recurs nu este fondat.

Astfel cum a reţinut şi prima instanţă, argumente însuşite de instanţa de apel, între părţi a fost încheiat în anul 2010 un contract de achiziţii publice, în executarea căruia s-a impus, ca urmare a unui studiu geotehnic, schimbarea soluţiei de construire, acceptată de către pârâta-intimată şi concretizată în actul adiţional nr. x/2011 la contractul iniţial, prilej cu care s-a evidenţiat preţul total al lucrării în noii săi parametri. Pentru că părţile, pe parcursul execuţiei, nu s-au înţeles cu privire la cantităţile suplimentare de materiale, s-a încheiat actul adiţional nr. x/2011 care a presupus o repartizare a valorii totale a preţului contractului pe obiecte. În acest context după recepţia lucrării, executantul a emis o factură finală pentru lucrări despre care a pretins că nu au fost plătite, dar care erau considerate necesare pentru realizarea obiectivului, iar sumele fac obiectul litigiului.

În acest nex cauzal este evident că lucrările suplimentare solicitate la plată sunt într-o indisolubilă legătură cu execuţia contractuală, atâta vreme cât cuprind lucrări executate anterior recepţiei, specifice obiectului contractului de execuţie, iar nu lucrări care să fie în independenţă faţă de acesta.

Fiind lucrări integrate contractului, pentru plata lor, reclamantul nu are la îndemână o acţiune generală cum este cea fondată pe faptul juridic licit al îmbogăţirii fără justă cauză, ci acţiunea în răspundere contractuală, pe care instanţele de fond nu i-au respins-o reclamantului.

Pe baza acestui raţionament, Înalta Curte infirmă teza recurentei, potrivit căreia lucrările suplimentare sunt extracontractuale şi de aceea ele nu pot fi valorificate ex contractu şi subliniază că este concordant aplicării corecte a legii raţionamentul instanţei de apel care arată că este exclusă acţiunea de in rem verso în acest context factual. Instanţa supremă arată că, pe baza acestor constatări, instanţele de fond nu au negat reclamantei existenţa acţiunii contractuale, însă au afirmat că angajarea acestei răspunderi nu poate avea loc decât în temeiul contractului şi al legii, de aceea, şi acest motiv de recurs va fi înlăturat.

Următorul motiv de recurs a vizat încălcarea, de către instanţa de apel, a dispoziţiilor art. 969 şi art. 1082 C. civ. de la 1864, recurenta arătând că nici prima instanţă, nici instanţa de apel nu au analizat îndeplinirea condiţiilor răspunderii contractuale, opunându-i dispoziţiile art. 21 din contractul de achiziţie publică. Recurenta consideră, în aceste condiţii, că Unitatea Administrativ Teritorială - Municipiul Câmpina a refuzat abuziv încheierea actului adiţional la contract, ceea ce nu o poate exonera de plata unor despăgubiri, câtă vreme condiţiile răspunderii sale contractuale sunt îndeplinite, deoarece în caz contrar ar fi ignorate dispoziţiile art. 10.4 şi art. 15.1 din contractul părţilor, şi cele ale art. 978 C. civ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată însă că aceste critici au fost supuse examinării pentru prima dată în recurs, deşi ele puteau fi invocate pe calea apelului pe care tot S.C. A. S.R.L. l-a declarat împotriva sentinţei tribunalului.

Astfel, prin cererea precizatoare a reclamantei, formulată la 09.10.2014 în faţa primei instanţe, S.C. A. S.R.L. a solicitat, ca temei subsidiar al cererii sale, aplicarea răspunderii contractuale şi plata prejudiciului în temeiul art. 969 şi art. 1082 C. civ., arătând că sunt aplicabile dispoziţiile art. 10.2 - 10.5, art. 14.6 şi art. 15.1 din contractul de achiziţie publică. Astfel, responsabilitatea pentru erorile tehnice de execuţie a proiectului trebuie suportate de beneficiar, iar părţile au prevăzut prin contract ca lucrările suplimentare să fie plătite executantului chiar fără încheierea unui act adiţional.

Or, examinând cererea subsidiară, prima instanţă s-a raportat la dispoziţiile contractuale relevate de către reclamantă, dar şi la cele ale art. 20.1 şi art. 20.2 care stipulau expres că preţul contractual este ferm şi nu se actualizează. A mai stabilit prima instanţă că, în temeiul art. 21.1 şi art. 21.2 din contract, modificarea contractului se putea face numai prin act adiţional şi că au survenit două acte adiţionale cu relevanţă în proces - nr. 2/2011 prin care preţul a fost stabilit ferm la totalul de 23.346.633,20 RON şi nr. 4/2011 prin care s-a convenit repartizarea lucrării totale pe obiecte - de aceea, nu se identifică, în privinţa pârâtei o neexecutare culpabilă prin raportare la datele contractuale. A reţinut prima instanţă că actul adiţional era obligatoriu, potrivit art. 21.1 şi 21.2 din contract, că lucrările suplimentare trebuia conformate la cerinţele art. 122 lit. i) din O.U.G. nr. 34/2006 şi că, procedând la execuţia lucrărilor fără respectarea acestor exigenţe, reclamanta este în culpă şi nu poate pretinde plata.

Motivele de apel, însă, nu privesc răspunsul primei instanţe cu privire la aceste chestiuni, iar apelanta nu a arătat de ce consideră că răspunsul primit prin sentinţă nu reflectă aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 1082 şi art. 978 C. civ. ori de ce consideră că au fost lăsate fără efecte anumite clauze contractuale.

De aceea, invocarea acestor critici direct în recurs este contrară exigenţelor art. 488 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 457 alin. (1) din acelaşi cod, iar sancţiunea impusă de legiuitor în acest caz este aceea că motivul de casare invocat omisso medio nu poate fi primit, adică, nu poate fi examinat pe fondul său.

Aşadar, acest motiv de nelegalitate va fi înlăturat de instanţa de recurs, fără examinare pe fond.

În fine, un ultim motiv al recursului, fondat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a vizat aplicarea greşită, în apel, a dispoziţiilor art. 122 pct. i) din O.U.G. nr. 34/2006, recurenta considerând că aceste dispoziţii nu erau aplicabile raportului litigios, deoarece acestea se referă la procedura de încheiere a contractelor/actelor adiţionale fără negociere, fără publicarea prealabilă a unui anunţ de participare, pe când în cauză nu este contestat faptul că pentru lucrările suplimentare nu s-a încheiat un act adiţional. A mai susţinut recurenta-reclamantă că aceste lucrări erau absolut necesare în cauză, aşa cum rezultă din expertiza efectuată în litigiu. De asemenea, au fost greşit considerate dispoziţiile Legii nr. 500/2002 care imprimă o obligaţie în sarcina autorităţii publice şi nu poate exonera această parte contractantă de sarcina de a răspunde pentru daunele-interese solicitate de executant.

Susţinerile recurentei nu sunt fondate.

Dispoziţiile art. 122 lit. i) din O.U.G. nr. 34/2006 sunt incidente în cauză, în măsura în care contractul de achiziţie publică a fost încheiat şi rămâne supus regimului acestui act normativ, iar prin aceste dispoziţii se stabileşte că autoritatea contractantă poate proceda la negociere fără publicarea prealabilă a unui anunţ de participare atunci când este necesară achiziţionarea unor lucrări sau servicii suplimentare/adiţionale, care nu au fost incluse în contractul iniţial, dar care datorită unor circumstanţe imprevizibile au devenit necesare pentru îndeplinirea contractului în cauză şi numai dacă se respectă, în mod cumulativ, următoarele condiţii: atribuirea să fie făcută contractantului iniţial; lucrările sau serviciile suplimentare/adiţionale să nu poată fi, din punct de vedere tehnic şi economic, separate de contractul iniţial fără apariţia unor inconveniente majore pentru autoritatea contractantă sau, deşi separabile de contractul iniţial, să fie strict necesare în vederea îndeplinirii acestuia; valoarea cumulată a contractelor care vor fi atribuite şi a actelor adiţionale care vor fi încheiate pentru lucrări şi/sau servicii suplimentare ori adiţionale să nu depăşească 20% din valoarea contractului iniţial.

Prin urmare, părţile, potrivit premiselor descrise de reclamantă, se aflau în situaţia avută în vedere de legiuitor şi deci, în condiţiile descrise, operatorul economic (reclamanta), putea pretinde încheierea actului adiţional în mod direct, cu atât mai mult cu cât părţile au prevăzut această posibilitate şi prin art. 21 din contract.

Execuţia suplimentară contractuală a vizat lucrări de anvergură şi modificarea preţului şi pentru că acestea nu au fost clar anticipate prin contractul principal şi nu reprezintă o aplicare directă a clauzelor iniţiale, presupunând decizii ulterioare ale părţilor contractante, iar toate acestea sunt elemente care imprimă necesitatea modificării contractului. Toate aceste modificări presupun o decizie de oportunitate a autorităţii contractante care stabileşte dacă acestea au caracter substanţial sau nesubstanţial, astfel încât, fiind posibilă continuarea contractului cu acelaşi operator, modificările contractului trebuia realizate numai prin act adiţional încheiat cu aceeaşi parte contractantă, cu respectarea principiului privind eficienţa utilizării fondurilor publice angrenate, în condiţiile Legii nr. 500/2002 privind finanţele publice.

Or, pe aceste date, era impusă încheierea actului adiţional, iar execuţia contractului în alţi termeni decât cei stabiliţi în cadrul predeterminat pe baza actelor încheiate nu poate fi opusă autorităţii contractante dacă reclamanta nu demonstrează că autoritatea contractantă a consimţit expres modificarea acordului primordial, iar culpa pentru acest fapt aparţine reclamantei, câtă vreme aceasta avea toate pârghiile, legale şi contractuale, spre a cere modificarea contractului.

De aceea, Înalta Curte arată că nici acest ultim motiv de recurs nu este fondat, iar curtea de apel a reţinut în mod corect că aceste norme legale specificate au incidenţă în cauză şi că, fiind dispoziţii de ordine publică, au imprimat regimul prescris de lege, fiind necesar un acord scris între părţi pentru neperfectarea căruia reclamanta este în culpă.

Aşadar, înlăturând toate motivele de casare potrivit considerentelor arătate prin această decizie, potrivit art. 496 alin. (1) C.prov.civ, recursul promovat de reclamantă va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 628/A-C/20.11.2019, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 mai 2021.