Abusive nature of administrative fee clauses in consumer credit contracts: accessory status and clarity requirements under Directive 93/13

Şedinţa publică din data de 26 iunie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la data de 22 mai 2015, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A.:

- constatarea caracterului abuziv al art. IV punctul 4.4, 4.5 privind dobânda şi dobânda majorată, a art. 5.1 lit. c) privind comisionul de administrare şi lit. e) privind "orice alte costuri", precum şi art. 5.2 privind revizuirea costurilor în funcţie de politica de creditare a băncii;

- constatarea caracterului abuziv al art. II din Actul Adiţional nr. 1, punctul 5.1 privind comisionul de administrare, a art. VII punctul 7.1. privind suplimentarea garanţiilor;

- constatarea caracterului abuziv al art. 1 din Actul adiţional nr. x, punctul 4.4 privind dobânda, punctul 5.1 privind comisionul de administrare;

- constatarea caracterului abuziv al art. III punctul 6.11 privind renunţarea la beneficiul de discuţiune şi diviziune de către terţul garant;

- obligarea pârâtei, în consecinţă, la eliminarea clauzelor constatate ca fiind abuzive din contract, la refacerea graficului de rambursare corect, fără comisioanele de administrare şi în raport de dobânda fixă, la sistarea perceperii comisioanelor de administrare ş la compensarea sumelor reţinute până în prezent cu titlu de comision de administrare, cu debitul.

Prin sentinţa civilă nr. 372 din 12 februarie 2016, pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2015, instanţa a admis cererea formulată de reclamanţii A. şi C. în contradictoriu cu pârâta D. S.A. prin mandatar B. S.A., astfel cum a fost modificată şi precizată în parte, a constatat caracterul abuziv al clauzelor 4.4, 5.1 e, 5.2, cuprinse în contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x/21.12.2007 şi a respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel, reclamanţii A. şi C., respectiv pârâta D. S.A. reprezentată de mandatarul acesteia, B. S.A..

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 371A din 22 februarie 2018 a anulat ca netimbrat apelul formulat de apelanta pârâtă D. S.A. şi a admis apelul formulat de apelanţii reclamanţi A. şi C., împotriva sentinţei civile nr. 372 din 12.02.2016, pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata pârâtă D. S.A.; a schimbat în parte sentinţa atacată în sensul că a fost obligată pârâta să restituie reclamanţilor diferenţa dintre dobânda contractată şi dobânda majorată în temeiul clauzelor contractuale constatate abuzive; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate; au fost obligaţi apelanţii reclamanţi la plata către apelanta pârâtă a sumei de 500 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenţii-reclamanţi A. şi C., solicitând în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. admiterea căii de atac, casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Ca o chestiune prealabilă, recurenţii arată că au solicitat recurarea în parte a deciziei pronunţate de instanţa de apel, numai referitor la clauzele abuzive prevăzute la art. 5.1 lit. c) din contractul de credit, art. II din Actul Adiţional nr. 1 pct. 5.1 privind comisionul de administrare, precum şi art. VII pct. 7.1 privind suplimentarea garanţiilor şi al art. III pct. 6.11 privind renunţarea la beneficiul de discuţiune şi diviziune de către terţul garant.

Recurenţii arată că instanţa de apel a reţinut în motivare, la pagina 8 paragraful 2, faptul că:

"instanţa de recurs", respectiv "apelanţii reclamanţi" reprezintă simple erori, care nu induc confuzie în ce priveşte considerentele expuse de prima instanţă. Susţin apelanţii reclamanţi că aceste inadvertenţe sunt consecinţa copierii motivării dintr-o altă cauză, însă nu indică aspectele cuprinse în motivare care nu concordă cu datele concrete ale speţei".

Recurenţii susţin că nu au beneficiat de o soluţionare obiectivă a cauzei în raport de situaţia dosarului şi conform normelor legale, iar motivarea deciziei recurate nu aparţine cauzei, ceea ce contravine art. 6, art. 14 alin. (6), art. 20 şi art. 22 alin. (1), (2), (4) şi 6 C. proc. civ. şi cuprinde reţineri care nu au fost puse în discuţia părţilor.

Astfel, recurenţii consideră că instanţa de apel şi-a contrazis propriile reţineri, respectiv faptul că tribunalul a săvârşit doar simple erori, însă chiar aceasta a constatat că în cauză actele dosarului prezintă o altă realitate juridică, motiv pentru care motivarea este contradictorie.

Prin urmare, întrucât hotărârea de fond a fost dată cu încălcarea unor principii fundamentale, recurenţii susţin că, prin analiza sa, curtea de apel a realizat aceleaşi "erori" supuse sancţiunii nulităţii în primul rând şi, în subsidiar, criticii sub aspect pct. 6 şi 8 ale art. 488 C. proc. civ.

Recurenţii mai arată că la paragraful 3, pagina 8 din decizia recurată, curtea de apel a retinut:

"mai susţin apelanţii reclamanţi că pe cât de detaliată este motivarea admiterii cererii cu privire la clauza 4.4. sau chiar respingerea cererii cu privire la 5.1. lit. c)... clauzele de la art. 5.1. privind comisionul de administrare şi 7.1. privind suplimentarea garanţiilor, precum şi cele de la art. 4.4. privind dobânda . . . . . . . . . . .iar singura motivare este aceea că nu duc la un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor...însă nu se motivează cum şi în ce mod s-a constatat şi de unde rezultă aceste aspecte. Curtea reţine, cu privire la aceste argumente... nu au indicat în cererea de apel argumentele, susţinerile care se impuneau a fi analizate de instanţa de fond, iar aceasta nu a făcut­-o", considerând că este în deplină contradicţie cu motivul de apel pe care şi-au întemeiat această cerere, cu motivarea cererii de chemare în judecată şi cu motivarea apelului, precum şi cu prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) şi c) C. proc. civ. raportat la CEDO, hotărârea din 1 iulie 2014 în cauza Bucias contra României sau la dispoziţiile CSJ 53/2000, ICCJ Decizia nr. 5638/2012 şi altele.

Deoarece curtea de apel a fost învestită cu motivul de apel privind "nemotivarea", recurenţii consideră că aceasta ar fi trebuit să prezinte motivele pentru care motivarea Tribunalului Ilfov îndeplinea cerinţele textelor legale, însă instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra acestui motiv, ignorând dispoziţiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ.

La paragraful 4 de la pagina 8 a deciziei recurate, s-a reţinut "cu privire la contradicţia pretinsă de apelanţii-reclamanţi dintre motivare şi dispozitiv, Curtea reţine că în ce priveşte clauza inserată la art. 4.4. din Actul adiţional 2 în mod corect instanţa a reţinut că nu este abuzivă, soluţie care se regăseşte şi în dispozitiv."

Recurenţii susţin că întreaga hotărâre trebuie să se caracterizeze prin claritate, lipsă de echivoc şi exactitate şi să nu existe dubiu cu privire la anumite formulări din aceasta. În aceste condiţii, chiar dacă instanţa de apel a corectat chestiunea privind contradicţiile de la. art. 4.4. şi 5.2, acest lucru nu face ca sentinţa fondului să devină clară, neechivocă şi exactă.

Mai susţin şi faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat pe motivul invocat la pct. 1.3. din apelul lor, nearătând la rândul său explicit, clar şi neechivoc modul în care cele susţinute de reclamanţi sunt contrarii normei legale invocate prin raportare la sentinţa fondului.

Arată că au invocat în cauză şi faptul că instanţa nu putea să reţină că nu a solicitat o chestiune cu privire la o clauza abuzivă, deoarece conform prevederilor Uniunii, CJUE, camera a 8-a, ordonanţa din 16.11.2010, s-a hotărât că instanţa naţională este obligată să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale. Acesta este singurul mod adecvat pentru a atinge rezultatul prevăzut de art. 6 din Directiva 93/13, aspect pe care instanţele fondului l-au uitat.

Recurenţii susţin că instanţa de apel nu îşi motivează reţinerile de la paragraful 3 pagina 8 din decizia recurată, potrivit cărora "reclamanţii nu au precizat în ceea ce constă dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, generat de dispoziţiile contractuale atacate, şi cu atât mai puţin au dovedit existenta unui asemenea dezechilibru, astfel că instanţa de fond în mod corect a reţinut lipsa dezechilibrului pretins."

Contrar acestor reţineri, invocă dispoziţiile art. 3 din Directiva 93/13/CEE, astfel cum a fost interpretat prin decizia CJUE C-226/12 şi consideră că instanţele fondului au interpretat şi aplicat greşit atât normele naţionale, cât şi norma Uniunii.

Astfel, arată că instanţele fondului au constatat că nu discutam despre un contract sau acte adiţionale negociate, nu exista o ofertă prezentată, iar caracterul de solidaritate, beneficiu de discuţiune nu a fost niciodată explicat, obligaţie de dovedit în sarcina creditoarei.

Recurenţii consideră că în decizia recurată nu se regăseşte nicio menţiune cu privire la art. 6.11, ceea ce valorează pe deplin cu o nemotivare a instanţei cu privire la acest motiv de apel.

Consideră că instanţa naţională este obligată să aprecieze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale conform art. 6 din Directiva 93/13, însă în decizia recurată nu se regăseşte nicio menţiune cu privire la art. 6.11 privind renunţarea la beneficiul de discuţie şi diviziune a terţului garant din Actul Adiţional nr. 2, din această perspectivă decizia pronunţată fiind nemotivată.

Totodată, arată că instanţa de apel nu explică şi nu motivează cum înlătură motivul de apel prin care reclamanţii au susţinut că existenţa unui act adiţional nu înseamnă ca s-a produs o negociere, aspect reţinut şi de CJUE, hotărârea din 9.07.2015, Bucura împotriva Bancpost C-348/140 potrivit căreia clauza trebuia negociată direct şi individualizat, iar obligaţia acestei dovezi era în sarcina creditoarei.

În continuare, recurenţii arată că la filele x, curtea de apel se referă numai la motivarea şi respingerea cererii lor privind constatarea clauzelor privind perceperea comisionului de administrare ca fiind abuzive.

Arată că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 3 şi următoarele din Directiva nr. 93/13 CEE şi ale Legii nr. 193/2000 cu privire la comisionul de administrare.

Astfel, susţin că, pe de o parte, curtea de apel a reţinut faptul că în interpretarea sa asupra celor statuate de CJUE în 26.02.2015, cauza C -143/13, "clauzele contractuale care se circumscriu noţiunii obiectul (principal al contractului) în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie înţelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale acestui contract şi care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu şi care în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual...Reiese din prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 că pentru a fi incidente, trebuie să fie vorba ori de o clauză asociată obiectului principal al contractului (prestaţie esenţială), ori de o clauză care să vizeze caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei prevăzute...În privinţa clauzei care reglementează comisionul de administrare, deşi face parte din costul total al creditului, nu poate fi asimilată obiectului principal al contractului, nefiind vorba de o prestaţie esenţială a convenţiei de credit, ci de o prestaţie cu caracter accesoriu . . . . . . . . . . . .comisioanele ... Curtea apreciază că nu intră sub incidenţa primei teze a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE."

Recurenţii apreciază că o astfel de reţinere este contrară normei de drept materiale invocate, deoarece instanţa de apel nu a indicat cum a calificat şi a ajuns să califice dobânda şi suma împrumutată ca fiind obiect principal, iar comisionul ca fiind accesoriu. Consideră că şi dobânda este o chestiune accesorie obiectului contractului, pentru că deşi au funcţiuni diferite, amândouă sunt în fapt costul împrumutului, adică atât dobânda, cât şi comisionul, unul pentru folosinţă, unul pentru administrare.

Prin urmare, recurenţii susţin că şi dobânda şi comisionul sunt costuri, parte a obiectului principal sau asimilate obiceiului principal a contractului şi astfel se circumscriu cerinţelor legale invocate, respectiv art. 4 din Legea nr. 193/2000, dar şi art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13. În acest sens invocă şi dispoziţiile art. 1686 din Noul C. civ., astfel că obligaţia recurenţilor de a restitui împrumutul se extinde şi asupra dobânzilor şi a comisionului de administrare, deci este obiect principal al contractului, parte a acestuia sau cel puţin asimilată acestora, deşi ele în sine sunt accesorii.

Mai susţin, contrar reţinerii instanţei de apel, faptul că nu au invocat dispoziţiile Legii nr. 190/1999, instanţa pronunţându-se pe ceea ce nu au cerut.

În consecinţă, recurenţii apreciază că hotărârea instanţei de apel este nelegală, sens în care a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea în partea a deciziei civile recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Intimata-pârâtă nu a formulat întâmpinare.

În cauză a fost întocmit, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., raportul asupra admisibilităţii recursului, care a fost comunicat părţilor prin încheierea de şedinţă din data de 16 noiembrie 2018.

Prin încheierea din 19 aprilie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă s-a respins excepţia inadmisibilităţii recursului, s-a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi C. şi A. împotriva deciziei civile nr. 371A din 22 februarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi s-a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 20 septembrie 2019, cu citarea părţilor.

Înalta Curte, prin încheierea din 20 septembrie 2019, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. a dispus suspendarea judecăţii recursului, până la soluţionarea cauzei nr. C-621/17 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Judecata pricinii a fost reluată la 26 iunie 2020, cauza fiind repusă pe rol faţă de împrejurarea că a fost soluţionată cauza C-621/17 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Obiectul analizei recursului este limitat la criticile formulate de recurenţii-reclamanţi cu privire la soluţia instanţei de apel asupra constatării caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 5.1 lit. c) din contractul de credit, art. II din Actul Adiţional nr. 1 pct. 5.1 privind comisionul de administrare, precum şi art. VII pct. 7.1 privind suplimentarea garanţiilor şi art. III pct. 6.11 privind renunţarea la beneficiul de discuţiune şi diviziune de către terţul garant.

Este nefondat motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Acest motiv de recurs are legătură cu motivarea instanţei de apel, care în opinia recurenţilor nu aparţine cauzei, ceea ce contravine art. 6, art. 14 alin. (6), art. 20 şi art. 22 Cod procedură şi cuprinde reţineri care nu au fost puse în discuţia părţilor.

Dispoziţiile legale evocate consacră principii fundamentale ale procesului civil şi anume dreptul la un proces echitabil, principiul contradictorialităţii şi principiul rolului activ al judecătorului, în scopul justei soluţionări a cauzei.

Înalta Curte constată că prin motivarea deciziei recurate, instanţa de apel nu a încălcat principiile evocate, argumentele reţinute fiind în concordanţă cu motivele invocate în apel, care au făcut obiectul dezbaterilor şi care au condus la pronunţarea unei soluţii temeinice şi legale.

Critica potrivit căreia, în opinia recurenţilor, soluţia conţine motive contradictorii ce cad sub incidenţa normelor cuprinse în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondată, întrucât recurenţii scot din context constatările instanţei de apel şi prezintă un raţionament trunchiat al acestora.

Contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de apel a argumentat soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 425 C. proc. civ., decizia atacată conţinând elementele care fac posibil controlul hotărârii în calea de atac, motivarea fiind clară şi concisă, cuprinzând argumentele care au format convingerea instanţei în sensul soluţiei pronunţate.

Astfel, curtea de apel a analizat motivele referitoare la nemotivarea sau motivarea contradictorie a sentinţei de fond şi neconcordanţele inserate în motivare, răspunzând fiecărei critici invocate.

Instanţa de apel, analizând susţinerile reclamanţilor din cuprinsul cererii de apel, a concluzionat că instanţa de fond a săvârşit simple erori materiale care nu au fost de natură să inducă confuzie în ce priveşte considerentele reţinute de tribunal, precum şi faptul că, deşi au susţinut că aceste inadvertenţe sunt consecinţa copierii motivării dintr-o altă cauză, reclamanţii nu au indicat aspectele din motivare care nu concordă cu datele concrete ale speţei.

Totodată, curtea de apel a răspuns şi criticii referitoare la nemotivarea primei instanţe cu privire la caracterul neabuziv al clauzelor de la art. 5.1 privind comisionul de administrare şi 7.1. privind suplimentarea garanţiilor, precum şi cele de la art. 4.4. privind dobânda şi 6.11 privind renunţarea la beneficiul de discuţiune şi diviziune de către terţul garant, reţinând că reclamanţii nu au precizat în cererea de chemare în judecată în ce constă dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor raportat la clauzele enumerate şi nu au dovedit un asemenea dezechilibru, motiv pentru care instanţa de fond în mod corect a reţinut lipsa dezechilibrului pretins.

Prin urmare, nu este incident art. 477 alin. (1) C. proc. civ., deoarece instanţa de apel a procedat la judecarea cauzei doar în limitele stabilite expres de apelanţii-reclamanţi.

Curtea de apel a argumentat şi motivul invocat de recurenţi la pct. 1.3 din apelul lor, apreciind că motivarea instanţei de fond este corectă şi nu poate fi loc de contradicţie în raţionamentul pe care aceasta l-a dezvoltat cu privire la clauzele contestate.

Din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi invocă greşita aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, arătând, în esenţă, că prevederea contractuală referitoare la comisionul de administrare ar trebui asimilată obiectului principal al contractului de credit.

Se reţine că analiza caracterului abuziv al oricărei clauze contractuale porneşte de la interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, în funcţie de care, instanţele trebuie să stabilească, prealabil analizei pe fond a caracterului abuziv al clauzelor, dacă acestea se încadrează în situaţiile de exceptare prevăzute în acest text legal.

Textul art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 prevede că "Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de preţ şi de plată, pe de o parte, nici cu produsele şi serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj uşor inteligibil".

Instanţa supremă apreciază că, în speţă, în raport cu textul legal evocat, pentru clauza inserată la art. 5.1 lit. c) din contractul de credit încheiat de părţi, nu operează prevederea de excludere din textul legal invocat.

În aceste condiţii, examenul caracterului abuziv al clauzei menţionate este posibil în speţă, o asemenea clauză neputând fi asimilată obiectului principal al contractului, deoarece, contrar argumentului invocat de recurenţii-reclamanţi, aceasta nu reglementează prestaţia esenţială a convenţiei de credit (suma împrumutată şi dobânda percepută ca echivalent al folosinţei capitalului), ci prestaţii cu caracter accesoriu, care nu se circumscriu noţiunii de "obiect principal al contractului" şi, prin urmare, nu intră sub incidenţa primei teze a art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 şi a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

În consecinţă, critica formulată nu poate fi primită, fiind neîntemeiată.

Înalta Curte constată că este nefondată critica ce vizează nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva interpretării şi aplicării dispoziţiilor de drept material în examinarea caracterului pretins abuziv al clauzei cuprinse în art. art. 5.1 lit. c) din Cap. V "Comisioanele şi costurile creditului" al contractului de facilitate de credit şi de garanţie nr. x din data de 21.12.2007, prin care s-a stabilit în sarcina reclamanţilor obligaţia de a achita un comision de administrare în procent de 0,15 %, plătibil începând cu rata a 13-a.

În esenţă, se invocă faptul că aceasta clauză nu a fost negociată. Recurenţii susţin că prin această clauză s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor prin neprecizarea în contract a serviciilor pentru care se percepe acest comision.

Instanţa supremă reţine că instanţele devolutive au verificat caracterul clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare şi au reţinut, contrar susţinerii recurenţilor, că din chiar denumirea comisionului, ca fiind "de administrare", se pot deprinde serviciile pe care banca le prestează pentru perceperea acestuia, că valoarea acestuia este în mod clar şi inteligibil exprimată.

În ceea ce priveşte pretinsul dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile la care se referă art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, este de subliniat că instanţa de apel, în mod corect, a analizat acest concept nu din perspectiva valorii prestaţiilor asumate de părţi, ci din cea a ruperii echilibrului contractual între drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă.

În Hotărârea din 09.07.2015, pronunţată în cauza Maria Bucura C-348/14, s-a statuat că articolele 3-5 din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că, în cadrul aprecierii sale cu privire la caracterul abuziv, revine instanţei naţionale obligaţia să verifice că, în cauza în discuţie, au fost comunicate consumatorului toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligaţiei sale şi care îi permit acestuia să evalueze, printre altele, costul total al împrumutului său.

Contractul de credit specifică prestaţiile băncii şi raţiunea perceperii acestui comision. Obligaţia de plată a comisionului de administrare urmăreşte să asigure administrarea creditului pe întreaga perioadă de creditare, inclusiv în interesul împrumutatului, pentru monitorizarea ori efectuarea de operaţiuni în scopul rambursării creditului acordat consumatorului.

Lipsa negocierii clauzelor din contractul de credit încheiat între părţi reprezintă numai una dintre condiţiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze, fiind necesară deopotrivă şi îndeplinirea celorlalte două condiţii, în mod cumulativ. Or, în cauză nu este îndeplinită cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, câtă vreme prin inserarea acestei clauze, recurenţii nu au fost puşi într-o poziţie mai puţin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul naţional, având în vedere că la data încheierii contractului de credit nu exista nicio dispoziţie legală care să interzică perceperea unui astfel de comision sau care să pună în sarcina băncilor toate costurile legate de administrarea creditului pe durata de derulare a contractului, astfel că nu a fost impusă consumatorilor nicio obligaţie suplimentară faţă de cele existente în legislaţia naţională, iar reclamanţii au avut posibilitatea de a prefigura atât condiţiile de percepere a comisionului, cât şi contraprestaţia băncii în schimbul acestuia.

Instanţa de apel, menţinând hotărârea primei instanţe sub acest aspect, a reţinut că recurenţii-reclamanţi au fost informaţi atât cu privire la obligaţia de plată a comisionului de administrare, valoarea acestuia, metoda de calcul şi data perceperii acestuia rezultând din stipulaţiile contractuale, context în care recurenţii au fost în măsură să prevadă la data încheierii contractului care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea acestui comision.

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanţa de apel a examinat toate aceste criterii în cadrul mecanismului de verificare a caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de administrare şi a reţinut că această clauză a fost redactată într-un limbaj clar şi inteligibil, ţinând seama de ansamblul tuturor împrejurărilor de fapt proprii cauzei.

Nu pot fi reţinute afirmaţiile recurenţilor-reclamanţi potrivit cărora comisionul de administrare disimulează o dobândă. Dobânda este percepută pentru lipsa de folosinţă a sumei puse la dispoziţia clientului, în timp ce comisionul de administrare este solicitat pentru serviciile prestate de bancă, respectiv pentru monitorizarea/administrarea/gestionarea creditului. Nu există niciun indiciu care să contureze perspectiva că acesta comision ar intra în componenţa dobânzii, ca preţ al împrumutului.

Pe cale de consecinţă, criticile invocate, circumscrie motivului de recurs vizând caracterul abuziv al clauzei care reglementează comisionul de administrare, sunt neîntemeiate.

Totodată, Înalta Curte constată că sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că recurenţii-reclamanţi au formulat critici "omisso medio" cu privire la VII pct. 7.1 privind suplimentarea garanţiilor şi la art. III pct. 6.11 privind renunţarea la beneficiul de discuţiune şi diviziune de către terţul garant, în condiţiile în care aceştia nu au formulat apel cu privire la constatarea caracterului abuziv al acestor clauze.

Prin urmare, limitele devoluţiunii în apel au fost stabilite prin motivele din apelul reclamanţilor care au vizat nemotivarea şi motivarea contradictorie a sentinţei şi constatarea caracterului abuziv al clauzei de la art. 4.4 din contract referitoare la revizuirea dobânzii după primul an de creditare şi al clauzei de la art. 5.1 referitoare la comisionul de administrare.

Având în vedere cele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi C. şi A. împotriva deciziei civile nr. 371A din 22 februarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi C. şi A. împotriva deciziei civile nr. 371A din 22 februarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 iunie 2020.