Abusive lease termination clause and appellate failure to adjudicate evidence requests violating right to defense

Şedinţa publică din data de 26 iunie 2020

Asupra recursului de faţă, din actele dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 17 februarie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. PRIN ADMINISTRATOR JUDICIAR B., în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., a solicitat instanţei:

1. Să constate ca abuzivă clauza privind rezilierea contractului nr. x/23.01.2013, prevăzuta în contract la art. 8 paragraful 2:

"Locatorul îşi rezervă dreptul să rezilieze prezentul contract de plin drept, fără intervenţia instanţei de judecată sau îndeplinirea altor formalităţi decât o notificare prealabilă de 5 zile lucrătoare, în cazul în care:

1. Locatarul nu îşi îndeplineşte oricare din obligaţiile de plată a sumelor datorate . . . . . . . . . .";

2. Să constate ca abuzivă rezilierea contractului şi prin urmare că efectele contractului se produc în continuare;

3. Să oblige pârâta la plata către subscrisa a valorii investiţiilor făcute la imobil, cuantificate la suma de 140.000 euro;

4. Să oblige pârâta la plata sumei de 8.842 RON, reprezentând valoarea salariilor angajaţilor societăţii de la momentul rezilierii contractului de închiriere până la data desfacerii contractelor de muncă şi a produselor perisabile;

5. Să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 465000 RON reprezentând beneficiu nerealizat;

6. Să oblige pârâta la returnarea sumei de 6.200 euro, achitaţi cu titlu de garanţie pentru un al doilea spaţiu nepredat niciodată reclamantei.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 1530 şi următoarele din C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 964 din data de 22 martie 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată promovată de S.C. A. S.R.L.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamanta S.C. A. S.R.L. PRIN ADMINISTRATOR JUDICIAR B., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei civile atacate şi admiterea acţiunii civile introductive.

Prin decizia civilă nr. 146 din 23 ianuarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul promovat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. PRIN ADMINISTRATOR JUDICIAR B. împotriva sentinţei civile nr. 964 din data de 22 martie 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata pârâtă C. S.R.L.

A respins cererea formulată de intimata-pârâtă având ca obiect obligarea apelantei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată efectuate în apel, ca nedovedită.

La data de 1 mai 2019, apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. PRIN ADMINISTRATOR JUDICIAR B. a formulat o cerere de îndreptare a încheierii din data de 9 ianuarie 2019, pronunţată în cauză, cerere ce a fost respinsă de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă prin încheierea pronunţată în Camera de consiliu, la data de 5 iunie 2019.

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. PRIN ADMINISTRATOR JUDICIAR B. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 146 din 23 ianuarie 2019 şi a încheierii de amânare a pronunţării din 9 ianuarie 2019, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

În motivare, recurenta a precizat că instanţa de apel a încălcat, în mai multe moduri, formele de procedură edictate sub sancţiunea nulităţii, respectiv dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil, precum şi obligaţia judecătorului de a soluţiona pricina cu care este învestit (elemente ce pot fi analizate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.).

A considerat că atât încheierea, cât şi decizia recurată sunt lovite de nulitate datorită, pe de o parte, refuzului administrării de probe în calea devolutivă de atac şi pe de altă parte, nepronunţării asupra probelor solicitate şi consemnării în mod cu totul nereal a unor afirmaţii diametral opuse celor ale recurentei-reclamante de la termenul din 9 ianuarie 2019.

Sub aspectul refuzului administrării de probe în calea devolutivă de atac, a precizat că, deşi prin nota de probe de la dosar apel a formulat teze probatorii, proba solicitată nu a fost administrată, contrar dispoziţiilor art. 478 C. proc. civ., precum şi celor ale art. 249, art. 10 alin. (1) şi art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

A menţionat că refuzul administrării de probe, deşi neconsemnat ca atare în încheiere, poate fi stabilit în baza art. 231 C. proc. civ., pe baza copiei electronice a înregistrării şedinţei de judecată, din care rezultă şi că instanţa a afirmat că nu se poate pronunţa la acel moment procedural asupra cererii de probe, deoarece o decizie asupra probelor nu este posibilă decât în situaţia anulării sentinţei primei instanţe de către completul de apel.

În ceea ce priveşte nepronunţarea asupra probelor solicitate şi consemnarea în mod nereal a dezbaterilor, a precizat că, deşi a solicitat probe în apel, atât prin cererea de apel, cât şi în Nota de probe, prin încheiere, instanţa de apel a consemnat, în mod eronat, că recurenta-reclamantă ar fi declarat, înainte de închiderea dezbaterilor, că nu mai are nicio cerere de formulat,

Subliniind că nici în faţa primei instanţe nu a avut posibilitatea de a administra mijloace de probă, a considerat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 260 alin. (2) C. proc. civ. (instanţa a păşit la dezbaterile asupra fondului fără a se pronunţa pe probe), art. 477 şi 482 C. proc. civ.

A precizat că, în realitate, la termenul de judecată din data de 9 ianuarie 2019 a susţinut oral cererea de probe formulată, aflată la dosar, consemnarea diametral opusă şi refuzul parcurgerii probelor în calea devolutivă de atac a apelului atrăgând nulitatea deciziei recurate.

Sub un alt aspect (încadrabil în situaţia reglementată de textul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), a considerat că instanţa de apel a realizat o greşită aplicare a textului art. 478 alin. .1 C. proc. civ., în mod greşit reţinând, în cuprinsul deciziei recurate, că invocarea unui nou argument, al neprimirii notificării de reziliere a contractului, ar fi o "cerere nouă în apel".

A mai susţinut greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1266, 1269, 1270, 1272 şi 1556 din C. civ., precizând că probele pe care cele două instanţe de fond nu au dorit să le administreze ar fi dovedit că perturbarea, până la sabotare, a activităţii recurentei-reclamante de către intimata pârâtă, este reală.

A precizat, totodată, că în mod greşit a aplicat instanţa de apel textul art. 1266 C. civ., conchizând că pentru ipoteza utilizării unui semn distinctiv, între părţi ar deveni incident un pact comisoriu.

Cu referire la dispoziţiile art. 1566 C. civ., a menţionat că în mod greşit s-a raportat instanţa de apel la hotărârile anterioare, prin care a fost decisă evacuarea din spaţiu a recurentei-reclamante şi înscrierea creanţei intimatei în tabelul de creanţe al recurentei-reclamante, deoarece litigiul de faţă este primul în care se discută legalitatea rezilierii contractului dintre părţi-

În susţinerea recursului, a solicitat încuviinţarea probei cu acte şi, în condiţiile art. 231 C. proc. civ., copia electronică a înregistrării şedinţei de judecată şi copia de pe notele grefierului, ambele de la termenul din 9 ianuarie 2019, în care s-a consemnat greşit că recurenta-reclamantă nu a mai formulat alte cereri.

Intimata-pârâtă C. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului formulat de reclamantă, ca nefondat, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea recursului.

Recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar B. a transmis, prin email, cerere de recurs împotriva încheierii din 5 iunie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 din C. proc. civ. (când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii şi, respectiv, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei).

A susţinut că încheierea recurată este pronunţată cu depăşirea limitelor învestirii instanţei şi ale cercetării judecătoreşti.

Din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., a susţinut că motivarea este parţial contradictorie şi parţial străină de natura cererii cu care instanţa fusese învestită, anume o cererea de îndreptare a erorii.

Arătând că menirea procedurii de îndreptare a erorii materiale este aceea de a pune de acord ceea ce se consemnează cu ceea ce se întâmplă, a criticat încheierea recurată, deoarece a ocolit acest obiectiv unic şi clar, recurgând, în schimb, la divagaţii ce ţin de momentul formulării probelor şi de modalitatea în care au fost cerute.

A menţinat că este străin de natura procedurii îndreptării erorii considerentul instanţei de apel în sensul că, recurenta-reclamantă nu ar fi indicat cererile sau probele noi solicitate, considerând că instanţa de apel trebuia doar să verifice dacă dezbaterile orale înregistrate şi consemnările încheierii se suprapun sau nu. Acelaşi caracter (străin de natura procedurii îndreptării erorii) 1-a atribuit recurenta-reclamantă şi considerentului instanţei de apel că, la data la care au avut loc dezbaterile, 9 ianuarie 2019, nu puteau fi solicitate probe noi şi, de asemenea, argumentului ca petenta nu a învederat posibilitatea propunerii unor probe care să fi reieşit din dezbateri.

A mai arătat că antepenultimul paragraf din încheierea recurată conţine o analiză a unor elemente nerelevante, privind solicitarea probelor şi soluţia ce s-ar fi putut da asupra cererii de probe, recurenta-reclamantă susţinând că aceste argumente sunt complet străine de materia dedusă judecăţii, în această cerere de îndreptare eroare.

Precizând că aceste elemente ar fi trebuit să se regăsească într-un dispozitiv ale unei încheieri premergătoare, nu în nişte considerente ale unei cereri ulterioare, pronunţate într-o cerere de îndreptare a erorii materiale, a susţinut că, astfel cum vor dovedi înregistrările de şedinţă şi transcrierea acestora, la termenul din data de 9 ianuarie 2019, contrar celor consemnate în încheiere, recurenta-reclamantă a formulat cereri de probe.

A solicitat admiterea recursului şi trimiterea cauzei spre rejudecare, cerând, totodată, ca instanţa de recurs să dispună trimiterea înregistrării şedinţei instanţei de apel de la termenul din data de 9 ianuarie 2019 şi transcrierea acestei şedinţe.

Intimata-pârâtă C. S.R.L. a formulat întâmpinare privind recursul declarat de reclamantă împotriva încheierii din 5 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin care a invocat excepţia nulităţii în ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. şi a solicitat respingerea recursului formulat de reclamantă, ca nefondat, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea recursului.

În cauză a fost întocmit, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ., raportul asupra admisibilităţii recursurilor, în cuprinsul căruia s-a apreciat că susţinerile formulate de recurenta-reclamantă pot fi analizate în cadrul motivelor de recurs indicate în cererile de recurs şi s-a precizat că recursurile sunt admisibile în principiu.

Potrivit dispoziţiilor instanţei cuprinse în încheierea de şedinţă din data de 8 noiembrie 2019, raportul asupra admisibilităţii recursului a fost comunicat părţilor din proces, cărora li s-a pus în vedere să formuleze, în scris, un punct de vedere asupra acestuia, în termen de 10 zile de la comunicare.

Părţile nu au formulat puncte de vedere asupra raportului întocmit.

Prin încheierea din 15 mai 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă s-au admis în principiu recursurile declarate de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. PRIN LICHIDATOR JUDICIAR B. împotriva încheierii din 9 ianuarie 2019 şi a deciziei civile nr. 146 din 23 ianuarie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi împotriva încheierii din 5 iunie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi s-a fixat termen pentru judecarea recursurilor la data de 26 iunie 2020, cu citarea părţilor.

Examinând decizia şi încheierile recurate, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt fondate, pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Prin demersul judiciar înregistrat la 17.02.2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. PRIN ADMINISTRATOR JUDICIAR B. a învestit instanţele cu o acţiune complexă care vizează în primul rând valabilitatea art. 8 din contractul de închiriere încheiat de părţi, dar şi modalitatea de îndeplinire a obligaţiilor contractuale de unde rezultă că, în opinia sa, în cauză nu a intervenit rezilierea contractului, solicitând obligarea pârâtei C. S.R.L. la plata tuturor daunelor produse (contravaloarea investiţiilor, prejudiciu produs şi beneficiul nerealizat privind valoarea salariilor angajaţilor, garanţie şi imposibilitatea desfăşurării evenimentelor pe care le organiza în intervalul sărbătorilor de iarnă).

Tribunalul a respins acţiunea, argumentând că la data de 14 noiembrie 2014, raportul de locaţiune a încetat prin rezilierea generată de invocarea pactului comisoriu, iar în privinţa valorii îmbunătăţirilor şi a celorlalte pretenţii, probele administrate sunt insuficiente, reţinând că probele cu martori şi expertiză au fost propuse în mod formal, fără a fi indicate tezele probatorii, care n-au putut fi desprinse nici din considerentele de fapt expuse de reclamantă.

Prin motivele de apel ce au avut ca obiect hotărârea primei instanţe de fond, reclamanta a solicitat administrarea probelor cu înscrisuri, interogatoriu, martori (D., E.), expertiza tehnică în construcţii şi evaluatorie (în vederea stabilirii îmbunătăţirilor şi a valorii acestora).

Totodată, pentru termenul de judecată din 31 octombrie 2018, apelanta-reclamantă a depus la dosar, la aceeaşi dată, o notă de probe, solicitând administrarea probei cu martori (F. şi D.), a probei cu expertiză contabilă, în vederea calculării sumelor investite de către reclamantă în renovarea şi reamenajarea imobilului, astfel cum acestea reies din înregistrările contabile ale societăţii şi a probei cu expertiza evaluatorie, în vederea stabilirii investiţiilor efectuate în imobil, arătând şi precizările pe care se impune să le facă expertul.

În şedinţa publică de la termenul de judecată din 31 octombrie 2018, cu privire la nota de probe depusă la dosar, instanţa a pus în vedere avocatului apelantei-reclamante să o comunice intimatei-pârâte pentru a fi pusă în discuţie la termenul următor, respectiv 9 ianuarie 2019.

Prin încheierea din 9 ianuarie 2019, care reprezintă de fapt practicaua deciziei recurate, făcând corp comun cu aceasta, Curtea de Apel Bucureşti, constatând că nu mai sunt cereri de formulat sau probe de administrat, a constatat cauza în stare de judecată şi a acordat cuvântul pe apel avocatului apelantei-reclamante, care a fost prezent la termenul respectiv, lipsind intimata-pârâtă.

În acest context, S.C. A. S.R.L. PRIN ADMINISTRATOR JUDICIAR B. a formulat o cerere de îndreptare a menţiunilor cuprinse în încheierea din 9 ianuarie 2019 referitoare la susţinerile proprii efectuate prin apărător, în sensul că deşi a susţinut oral cererea de probe formulată cu care învestise instanţa la termenul din 9 ianuarie 2019, în încheiere au fost consemnate afirmaţii diametral opuse.

Prin încheierea din 5 iunie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de îndreptare eroare materială formulată de apelanta-reclamantă, cu motivarea că din consemnările grefierului rezultă că susţinerile apelantei, la acel moment procesual, au fost în sensul că alte solicitări sau cereri de probatorii nu mai sunt de efectuat, iar probatoriile solicitate în conţinutul cererii de apel constituiau un motiv distinct de apel, în condiţiile în care apelanta a arătat că probele în cauză au fost respinse de prima instanţă.

Întrucât ambele recursuri declarate în cauză urmăresc aceeaşi finalitate, respectiv constatarea că instanţa de apel a încălcat dreptul la apărare al recurentei, prin nesocotirea regulilor de procedură cu privire la nepronunţarea asupra cererii de administrare a probelor solicitate, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., acestea vor fi analizate unitar cu consecinţa prezentării unor considerente comune asupra aceloraşi aspecte criticate.

Din analiza actelor dosarului, Înalta Curte constată că este fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care reglementează ipoteza când "prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.’’

Prin urmare, instanţa constată că sunt întemeiate criticile recurentei-reclamante privind nesocotirea regulilor referitoare la încuviinţarea probatoriului, învederând că prin încheierea din 9 ianuarie 2019 instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra probelor solicitate, cu încălcarea dispoziţiilor art. 478 C. proc. civ., art. 249 C. proc. civ., precum şi a prevederilor art. 10 şi art. 22 alin. (2) din acelaşi cod, producând o vătămare a drepturilor procesuale ale recurentei.

Instanţa supremă reţine că dreptul la apărare este un principiu de drept constituţional, consacrat de art. 24 din Constituţie, potrivit căruia dreptul la apărare este garantat în tot cursul procesului. În vederea asigurării respectării dreptului la apărare, prin art. 13 alin. (3) C. proc. civ. este dezvoltat conţinutul dreptului părţii la apărare în cadrul procesului civil, una din componentele acestuia fiind reprezentată de posibilitatea părţilor de a propune probe.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 10 C. proc. civ., părţile au obligaţia să-şi probeze pretenţiile deduse judecăţii, iar conform art. 249 C. proc. civ., cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege, astfel că, având calitatea de apelantă, reclamanta avea obligaţia să probeze ceea ce a susţinut prin cererea de apel.

În conformitate cu art. 249 coroborat cu art. 254 alin. (5) şi (6) şi art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., administrarea probelor încuviinţate este în sarcina părţilor, exercitarea rolului activ al judecătorului constând în dreptul de a ordona dovezile pe care acesta le consideră necesare pentru aflarea adevărului, în afara probelor propuse de părţi.

Dispoziţiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ. prevăd că părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare.

În completarea dispoziţiilor evocate anterior vin prevederile art. 479 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora "Instanţa de apel va dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ..’’

Din economia acestor texte rezultă că probele noi în apel sunt cele solicitate de părţi prin motivele de apel, întâmpinare, dar şi acele probe a căror necesitate ar reieşi din dezbateri, în ambele situaţii acestea nefiind probe administrate şi la prima instanţă.

Cu privire la critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 478 C. proc. civ., instanţa supremă apreciază că prezintă relevanţă Decizia nr. 9/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, care a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 548 din 25 iunie 2020 şi prin care s-a stabilit că:

"interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 470, art. 478 alin. (2) şi a art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., prin raportare la art. 254 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., în noţiunea de probe noi ce pot fi propuse şi încuviinţate în faza apelului se includ atât probele propuse în faţa primei instanţe prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, cât şi acelea care nu au fost propuse în faţa primei instanţe sau au fost propuse tardiv, iar în privinţa lor prima instanţă de fond a constatat decăderea".

Astfel, în cazul unui apel motivat, motivelor, mijloacelor de apărare şi dovezilor invocate la prima instanţă apelantul le va putea adăuga, prin criticile formulate, alte motive, mijloace de apărare şi dovezi, cu condiţia ca acestea să nu contravină interdicţiei statuate prin art. 478 alin. (3) C. proc. civ., şi anume să nu conducă la schimbarea calităţii părţilor, a cauzei sau a obiectului cererii deduse judecăţii şi să nu constituie o pretenţie nouă în apel.

Totodată, aceste noi dovezi şi mijloace de apărare, faţă de cele de care partea s-a prevalat în primă instanţă, sunt legate, în principiu, de argumentele redate şi raţionamentul dezvoltat de prima instanţă în considerentele hotărârii atacate, de care părţile iau cunoştinţă în mod necesar după închiderea dezbaterilor şi pronunţarea soluţiei, prin comunicarea hotărârii.

Plecând de la aceste consideraţii teoretice, instanţa constată că reclamanta S.C. A. S.R.L. PRIN LICHIDATOR JUDICIAR B. a susţinut, în fundamentarea motivelor de apel, menite să combată argumentele primei instanţe, care a reţinut în privinţa valorii îmbunătăţirilor şi a celorlalte pretenţii, faptul că probele administrate au fost insuficiente, atât proba cu martori, cât şi proba cu expertiza contabilă şi proba cu expertiză evaluatorie.

Chiar dacă părţile au posibilitatea de a justifica probe noi prin cererea de apel, în condiţiile art. 478 alin. (2) şi 479 C. proc. civ., la momentul dezbaterii probatoriilor, instanţa este ţinută să aprecieze asupra cerinţei pertinenţei, concludenţei şi utilităţii probei, pentru soluţionarea cauzei în limitele devoluţiunii ce operează în apel.

Aceasta întrucât propunerea şi administrarea probelor reprezintă etape distincte în desfăşurarea procesului, cărora li se asociază anumite obligaţii ale părţilor, a căror neaducere la îndeplinire poate atrage anumite sancţiuni, specific asociate fiecăreia dintre acestea. Astfel, propunerea probelor, căreia i se asociază obligaţia de a proba şi sarcina probei, este succedată de încuviinţarea lor de către instanţă, adică de evaluarea admisibilităţii şi a caracterului lor necesar în proces, fază care, la rândul său, este urmată de administrarea probelor, adică de confruntarea lor directă în faţa instanţei, pentru ca, în cele din urmă, aceasta să le poată interpreta, adică să delibereze asupra greutăţii şi semnificaţiei lor în proces.

În speţă, din perspectiva rolului activ al instanţei prevăzut de art. 22 C. proc. civ., instanţei de apel i se poate imputa că nu a supus dezbaterii şi nu a soluţionat cererea de probe formulată de apelanta-reclamantă.

Fără a pune în discuţia părţilor şi a se pronunţa asupra probelor propuse de reclamantă prin cererea de apel şi nota de probe, curtea de apel a nesocotit prevederile art. 478 alin. (2) şi 479 C. proc. civ., producând recurentei o vătămare ce nu poate fi remediată decât prin anularea hotărârii. Mai reţine Înalta Curte că săvârşirea acestei neregularităţi procedurale (manifestată prin nepronunţarea asupra probelor solicitate) relevă o încălcare a dreptului la apărare şi la un proces echitabil al recurentei, având în vedere că apelul are un caracter devolutiv, iar probele au fost propuse tocmai în vederea clarificării situaţiei de fapt.

În soluţionarea cererii de încuviinţare a probelor instanţa, în temeiul art. 255 C. proc. civ., este suverană în a evalua pertinenţa, concludenţa, deci forţa probantă a acestora, având posibilitatea de a încuviinţa sau de a respinge cererea de administrare a probelor solicitate, în raport de circumstanţele concrete ale cauzei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (2) coroborat cu art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul promovat de reclamanta S.C. A. S.R.L. PRIN LICHIDATOR JUDICIAR B. împotriva încheierii din 9 ianuarie 2019 şi deciziei civile nr. 146 din 23 ianuarie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi împotriva încheierii din 5 iunie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, va casa decizia şi încheierile atacate şi va trimite cauza spre rejudecare curţii de apel.

Din perspectiva criticilor întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că faţă de considerentele ce au determinat casarea hotărârilor cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleaşi instanţe, analiza acestor critici nu se mai impune.

Cu ocazia rejudecării, în conformitate cu art. 501 alin. (3) C. proc. civ., pentru respectarea dreptului la apărare şi la un proces echitabil, instanţa de apel va trebui să pună în discuţia părţilor şi să soluţioneze cererea privind administrarea probelor solicitate în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. PRIN LICHIDATOR JUDICIAR B. împotriva încheierii din 9 ianuarie 2019 şi deciziei civile nr. 146 din 23 ianuarie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi împotriva încheierii din 5 iunie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă .

Casează decizia şi încheierile recurate şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 iunie 2020.