Uninsured-vehicle accident payout upheld after appeal annulled for undeveloped grounds.

Şedinţa publică din data de 11 mai 2021

Deliberând asupra cererii de recurs, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2017, la data de 22.08.2017, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B. S.A. şi intervenientul C. a solicitat obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei de 500.000 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. de 4.58 RON, reprezentând despăgubiri materiale şi morale ca urmare a accidentului rutier suferit de acesta, produs din vina numitului C. în timp ce conducea autovehiculul pentru care era încheiată o poliţă de asigurare R.C.A. la S.C. Societatea B. S.A, obligarea pârâtei la plata către reclamant a unei rente viagere în cuantum de 3.000 RON lunar, precum şi plata cheltuielilor de judecată.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 1.357 şi urm. C. civ., Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România modificată şi republicată.

Reclamantul a depus la data de 30.03.2018 cerere modificatoare prin care a arătat că înţelege să se judece în calitate de pârâtă cu Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România-Direcţia Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii.

Prin sentinţa civilă nr. 3879 din data de 20.12.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins cererea reclamantului formulată în contradictoriu cu pârâtul S.C. B. S.A., ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., aşa cum a fost modificată, în contradictoriu cu pârâtul Biroul Asigurărilor de Autovehicule din Romania - Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, şi cu intervenientul C.. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 14.978 RON reprezentând daune materiale şi suma de 250.000 RON cu titlu de daune morale. A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 7.708 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat şi taxă judiciară de timbru. A fost obligat pârâtul să plătească către stat suma de 5.346 RON reprezentând diferenţă de taxă judiciară pentru care reclamantul a fost scutit de plata taxei ca urmare a admiterii cererii de ajutor public judiciar, taxă de timbru raportată la valoarea pretenţiei admise.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel atât reclamantul A. cât şi pârâtul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România ca Organism de Plată a Despăgubirilor - Direcţia Fondul pentru Protecţia Victimelor Străzii, apelurile fiind înregistrate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. x/2017.

Prin decizia nr. 54/2020 din 20 ianuarie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelurile ca nefondate.

Împotriva acestei decizii pârâtul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România ca Organism de Plată a Despăgubirilor - Direcţia Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, la data de 22 aprilie 2020 a formulat recurs, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurentul a susţinut că instanţa de apel avea obligaţia să argumenteze motivele respingerii apelului prin raportare la criticile expuse în cuprinsul acestuia, arătând, totodată, că înţelege să critice decizia instanţei de apel şi cu privire la greşita aplicare a normelor de drept aplicabile în materia asigurărilor.

A solicitat recurentul a se observa că rolul său este acela de garant, care răspunde pentru pagubele produse de terţi în situaţia în care nu există încheiată o poliţă RCA pentru autoturismul vinovat de producerea accidentului sau atunci când accidentul a rămas cu autor necunoscut.

Deoarece reclamantul nu are pretenţii împotriva celui vinovat de producerea prejudiciului, acesta nu mai poate avea pretenţii nici împotriva asigurătorului, faţă de dispoziţiile art. 41 alin. (1) şi art. 42 din Legea nr. 136/1995.

Astfel, întrucât reclamantul nu a justificat temeiul pentru atragerea răspunderii penale a făptuitorului, acesta nu mai poate solicita atragerea răspunderii patrimoniale a asigurătorului, în cauză a Fondului, în lipsa contractului de asigurare, fiind incidente în acest sens dispoziţiile art. 41 şi 42 din Legea nr. 136/1995

Un alt aspect relevat de recurent este acela că, în baza legii, are obligaţia să se întoarcă, prin acţiunea în regres, împotriva celui vinovat de producerea evenimentului rutier, iar în aceste condiţii, se află în situaţia în care, deşi reclamantul nu a dorit sancţionarea celui vinovat, să fie totuşi obligat la plată.

În privinţa cuantumului daunelor morale, recurentul a arătat că prejudiciul moral nu trebuie raportat la persoana care urmează a fi obligată sau nu la plată, ci trebuie raportat la suferinţa efectivă pe care părţile prejudiciate o pot dovedi.

Instanţa de apel, în acordarea daunelor morale, trebuie să aibă în vedere diferenţa dintre calitatea de asigurător a unei societăţi de asigurare şi cea de garant a Fondului pentru Protecţia Victimelor Străzii al cărui scopul este acela de a oferi protecţie imediată persoanei prejudiciate, garantând plata pe care o datorează partea responsabilă, nicidecum să preia răspunderea acesteia, ca în cazul unui asigurător. Între partea responsabilă şi Fondul pentru Protecţia Victimelor Străzii nu există nici un raport contractual, legea stabilind o obligaţie de garanţie în sarcina Fondului în scopul protejării persoanelor prejudiciate.

Ulterior despăgubirii, Fondul pentru Protecţia Victimelor Străzii este obligat să recupereze ceea ce a plătit de la persoana responsabilă de crearea prejudiciului, căreia ii incumbă obligaţia de dezdăunare. De aceea, instanţa nu trebuie să cuantifice daunele morale în considerarea Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii, care garantează plata acestora.

Recurentul a solicitat a se observa că valoarea despăgubirilor acordate de instanţă le îndepărtează de la scopul pentru care ele au fost reglementate, respectiv acela de a compensa într-o manieră justă şi echitabilă suferinţa cauzată de vătămarea victimei şi le-a transformat într-o veritabilă sancţiune pentru pârât, dar şi pentru intervenientul forţat.

Instanţa de apel avea obligaţia, în stabilirea cuantumului despăgubirilor morale, să procedeze la examinarea jurisprudenţei pentru ca, pe de o parte reclamantul să fie just despăgubit, dar pe de altă parte, această despăgubire să nu constituie o îmbogăţire fără just temei, a mai susţinut recurentul.

În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la daunele morale, a solicitat acordarea lor într-un cuantum rezonabil conform legislaţiei şi jurisprudenţei din România, aşa cum prevede art. 50 pct. 1 lit. f) din Ordinul ASF nr. 23/2014.

La 24 august 2020, intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat, respingerea recursului ca inadmisibil şi constatarea faptului că decizia instanţei de apel este temeinică şi legală.

În fapt, intimatul-reclamant a susţinut că motivele invocate de recurent în calea de atac formulată sunt indicate pur formal, iar argumentele ce susţin motivele de recurs nu se circumscriu criteriilor limitativ prevăzute de C. proc. civ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 9 februarie 2021, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ., părţile nedepunând puncte de vedere.

În cauză a fost acordat termen în complet de filtru pentru verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate în principiu a recursului.

La termenul din 11 mai 2021, analizând recursul, sub aspectul îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere şi dispoziţiile art. 499 şi art. 483 alin. (3) din acelaşi cod, Înalta Curte constată următoarele:

Prin întâmpinarea formulată în cauză intimatul-reclamant A. a solicitat, respingerea recursului ca inadmisibil din perspectiva nerespectării dispoziţiilor 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., sens în care a arătat că motivele de recurs nu se circumscriu criteriilor limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Având în vederea temeiul de drept al excepţiei invocate, Înalta Curte reţine că aceasta vizează nulitatea recursului iar nu inadmisibilitatea acestuia.

Potrivit dispoziţiilor imperative ale 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligaţii nefiind îndeplinite de către recurentă.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ. "Menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii", art. 489 alin. (2) din acelaşi Cod prevăzând că sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Pentru a se putea constata că recursul este motivat, autorul căii de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate impune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă sunt aduse critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi se arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 menţionat mai sus.

În cauză, recurentul-pârât a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate este indicat formal întrucât în cuprinsul cererii de recurs nu sunt dezvoltate critici privind nemotivarea sau contradictorialitatea deciziei atacate.

Nici invocarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu relevă greşita aplicare a normelor de drept material, nefiind dezvoltate critici privind modul concret în care prin decizia atacată ar fi fost încălcate norme de drept material.

Astfel, susţinerile recurentului-pârât în sensul că nu ar trebui să fie obligat de instanţă la despăgubiri prea mari întrucât are doar rolul unui garant, neavând resursele financiare de care dispun societăţile de asigurări, nu reprezintă critici de nelegalitate ci de netemeinicie a deciziei atacate care nu pot fi analizate din perspectiva art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În realitate, prin criticile invocate în susţinerea recursului, se tinde fie la o nouă evaluare a situaţiei de fapt, fie la interpretarea probatoriului, care să conducă la respingerea pretenţiilor, chestiuni asupra cărora instanţa de apel deja s-a pronunţat şi care nu mai pot fi analizate în această etapă procesuală a recursului, în considerarea specificului acestei căi de atac, care vizează exclusiv motive de nelegalitate şi nu de temeinicie ale hotărârii atacate.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte constată că examinarea memoriului de recurs impune concluzia că recurentul-pârât nu a formulat critici care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Sancţiunea nulităţii recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului. O astfel de situaţie intervine şi în cauza de faţă din moment ce, aşa cum s-a arătat, recurentul nu a dezvoltat critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., ci s-a limitat la simpla afirmare a netemeiniciei deciziei atacate.

Simpla nemulţumire a părţii cu privire la hotărârea pronunţată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul din motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, nefiind o cale de atac de reformare, ci o cale extraordinară de atac prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părţile au avut la dispoziţie o judecată în fond în faţa primei instanţe şi o rejudecare a fondului în apel.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de pârâtul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România ca Organism de Plată a Despăgubirilor - Direcţia Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii împotriva deciziei nr. 54/2020 din 20 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâtul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România ca Organism de Plată a Despăgubirilor - Direcţia Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii împotriva deciziei nr. 54/2020 din 20 ianuarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 mai 2021.