Return of performance guarantee: positive res judicata effect of insolvency table objection decision in subsequent contract action

Şedinţa publică din data de 22 aprilie 2021

Prin cererea înregistrată la 03.06.2013 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar B.., a chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.R.L., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 1.090.856 RON, reprezentând garanţia de bună execuţie, actualizată la data plăţii efective şi a penalităţilor de întârziere datorate până la data plăţii efective, care au fost cuantificate la data introducerii cererii la 134.175 RON, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 6368/28.10.2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 1010/12.06.2015, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă.

Prin decizia civilă nr. 1920 din 15 noiembrie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator B.., împotriva deciziei civile nr. 1010/12.06.2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

În motivarea acestei decizii, instanţa a reţinut, în esenţă, că recurenta a invocat autoritatea de lucru judecat izvorând din decizia nr. 495/25.09.2014 a Curţii de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Prin urmare, constatând că cele reţinute prin decizia sus-menţionată au legătură cu prezentul litigiu, a apreciat că, raportat la dispoziţiile art. 430 şi art. 431 C. proc. civ., se impune analiza fondului cauzei şi prin prisma dezlegărilor date prin decizia nr. 495/25.09.2014 a Curţii de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 1989 din 20 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă s-a respins ca nefondat apelul formulat de apelantareclamantă S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.., împotriva sentinţei civile nr. 6368/28.10.2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Instanţa de apel a evocat raporturile contractuale dintre părţi şi a constatat că, în mod judicios, instanţa de fond a respins cererea de chemare în judecată cu motivarea că reclamanta nu a făcut dovada predării poliţei de asigurare, menită a garanta recuperarea de către pârâtă a eventualului prejudiciu cauzat prin neîndeplinirea obligaţiei de executare în mod corespunzător.

Referitor la efectele juridice pe care dispoziţiile deciziei nr. 495 din 25.09.2014 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, instanţa de apel a statuat că, în raport de obiectul diferit al celor 2 cauze-contestaţie la tabelul de creanţe (dosar nr. x/2012 Curtea de Apel Timişoara), respectiv pretenţii, restituire garanţie de bună execuţie (dosar nr. x/2013 de Apel Bucureşti) şi de izvorul juridic obligaţional nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat, aşa cum eronat susţine apelanta - reclamantă.

De asemenea, faptul că printr-o decizie irevocabilă (decizia nr. 495/25.09.2014 Curtea de Apel Timişoara), s-a înlăturat din tabelul creditoarei creanţa pârâtei în cuantum de 39.773,12 RON, instanţa de apel a apreciat că nu este în măsură să conducă la admiterea pretenţiilor reclamantei din prezentul dosar, care nu au legătură juridică cu menţionata creanţă, acestea reprezentând garanţia de bună execuţie reţinută de pârâtă în temeiul dispoziţiilor art. 13.3. din contractul cadru încheiat de părţi, pretenţii care nu au făcut obiectual cercetării judecătoreşti în dosarul nr. x/2012.

Prin urmare, nefiind îndeplinită condiţia triplei identităţi prevăzută de dispoziţiile art. 431 C. proc. civ., curtea de apel nu a reţinut existenţa autorităţii de lucru judecat în raport de decizia nr. 495 din 25.09.20124, motiv pentru care a respins ca nefondate, toate susţinerile apelantei, referitoare la acest aspect.

Împotriva acestei decizii, reclamanta S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B.. a declarat recurs, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

Prin decizia Civilă nr. . 5140 din 23 noiembrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B.. împotriva deciziei civile nr. 1989 din 20 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă. A casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reţinut că, în raport de decizia de casare nr. 1920 din 15 noiembrie 2016, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, faţă de dispoziţiile art. 430-431 şi art. 501 C. proc. civ., se impunea analiza fondului cauzei şi prin prisma dezlegărilor date prin decizia nr. 495/25.09.2014 a Curţii de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Astfel, instanţa de apel a analizat efectele juridice ale deciziei nr. 495 din 25 septembrie 2014 a Curţii de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă prin prisma existenţei autorităţii de lucru judecat, constatând că nu este îndeplinită condiţia triplei identităţi prevăzută de dispoziţiile art. 431 C. proc. civ., având în vedere obiectul diferit al celor două cauze şi izvorul juridic obligaţional.

Or, prin decizia de casare, Înalta Curte a arătat că, în considerentele deciziei nr. 495 din 25 septembrie 2014, Curtea de Apel Timişoara a evocat art. 13.2 şi 13.3 din contractulcadru de executări de lucrări nr. x/25.05.2011, astfel cum a fost modificat prin actele adiţionale încheiate la 29.09.2011 şi 24.11.2011 şi a reţinut că "în lipsa notificărilor contractuale relative la deficienţele de execuţie pe durata contractului urmate de neexecutarea/remedierea acestora, în prezenţa constatării că creditoarea a reţinut direct procentul de garanţie pentru bună execuţie, a constatării că creditoarea nu a dovedit, conform contractului, prejudiciul creat de executanta debitoare şi că, în plus, creditoarea este îndatorată să plătească debitoarei suma de 806,000 euro, Curtea statuează că creditoarea nu are îndreptăţirea de a reţine vreo sumă de bani cu titlu de garanţie de bună execuţie."

Prin urmare, instanţa supremă a constatat că cele reţinute prin decizia menţionată au legătură cu prezentul litigiu având ca obiect obligarea pârâtei S.C. C. S.R.L. la plata sumei de 1.090.856 RON, reprezentând garanţia de bună execuţie constituită în conformitate cu prevederile contractului-cadru de execuţie lucrări nr. x/25.05.2011, actualizată la data plăţii efective şi a penalităţilor de întârziere datorate până la data plăţii efective, motiv pentru care a apreciat că se impune analiza fondului cauzei atât din perspectiva dispoziţiilor art. 430 C. proc. civ., care reglementează autoritatea de lucru judecat, cât şi ale art. 431 C. proc. civ. care prevăd efectele lucrului judecat.

Conform art. 431 alin. (1) C. proc. civ., "nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect", iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, "oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Textul art. 431 alin. (1) C. proc. civ. reglementează efectul negativ al autorităţii de lucru judecat, în manifestarea sa de excepţie procesuală, de natură a opri a doua judecată, în măsura în care este îndeplinită cerinţa triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză.

Pe de altă parte, textul art. 431 alin. (2) C. proc. civ. reglementează efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care vizează modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit într-un al doilea proces ce are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică.

Astfel, doar efectul negativ al autorităţii de lucru judecat presupune îndeplinirea cerinţei triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, nu şi efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Cum sfera de aplicare a art. 431 alin. (2) C. proc. civ. este mai extinsă decât cea a art. 431 alin. (1) C. proc. civ. rezultă că neîndeplinirea cerinţei triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, specifică efectului negativ, nu exclude de plano incidenţa efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Deşi partea s-a prevalat de efectul pozitiv al lucrului judecat, astfel cum a reţinut şi instanţa de casare, instanţa de apel în rejudecare nu a făcut o verificare şi o tranşare jurisdicţională în sensul avut în vedere prin dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. şi prin dezlegările date problemei de drept.

Cu prilejul rejudecării, prin decizia nr. 2182/2019 din 16 decembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar B.., reţinând, în esenţă, următoarele considerente:

Urmare deciziei anterioare de casare, Curtea de Apel a considerat că se impune analiza a fondului cauzei exclusiv din perspectiva efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Efectul pozitiv al lucrului judecat se manifestă ori de câte ori în litigiul ce poartă între aceleaşi părţi sunt dezbătute consecinţele juridice decurgând dintr-o chestiune litigioasă tranşată irevocabil printr-o hotărâre anterioară. Sub aspect subiectiv, efectul pozitiv al lucrului judecat presupune în toate cazurile, fără excepţie, condiţia identităţii de părţi în cele două pricini, condiţie întrunită în cauză.

În ceea ce priveşte efectele statuărilor deciziei nr. 495/25.09.2014, instanţa de apel a apreciază că acestea nu obligă la a reţine cu autoritate de lucru judecat dezlegările date, chiar dacă în soluţionarea recursurilor exercitate în contra hotărârii judecătorului sindic, Curtea de Apel Timişoara a analizat clauzele contractuale reglementat de art. 13.2, respectiv 13.3.

S-a avut în vedere faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 67 din Legea nr. 85/2006 (incidentă în proocedura insolvenţei declanşată împotriva reclamantei), administratorul judiciar verifică cererile de creanţă pentru a stabili legitimitatea, valoarea exactă şi prioritatea şi, în consecinţă, respingerea unei cereri de înscriere la masa credală pentru neîndeplinirea condiţiilor legale, nu se impune cu autoritate de lucru judecat într-un alt litigiu care pune în discuţie temeinicia pretenţiilor. Astfle, chiar dacă în cuprinsul decizie civile nr. 495/25.09.2014, Curtea de Apel Timişoara a analizat dispoziţiile art. 13.2 şi 13.3, acestea nu pot fi văzute altfel decât în raport de condiţiile pe care trebuie să le întrunească creanţa, de a fi certă, lichidă şi exigibilă, conform art. 3 pct. 6 din Legea nr. 85/2006, creanţa fiind analizată din perspectiva caracterului său neîndoielnic, şi nu al temeiniciei.

Pe de altă parte, faţă de dispoziţiile art. 431 C. proc. civ. coroborate cu art. 430 alin. (4) C. proc. civ., în raport de data pronunţării hotărârilor în cele două cauze, Curtea de Apel a reţinut că autoritatea de lucru judecat ar fi trebuit să oblige Curtea de Apel Timişoara. Acţiunea în executarea contractului nu reprezintă o acţiune pentru realizarea unei creanţe asupra debitorului în accepţiunea art. 36 din Legea 85/2006, aşa încât, neimpunându-se suspendarea, ar fi trebuit ca la soluţionarea litigiilor dintre părţi, inclusiv a cererii de înscriere la masa credală a reclamantului, debitor în dosarul civil nr. x/30/*2012/a2, să se aibă în vedere data pronunţării primei sentinţe care a soluţionat litigiul dintre părţi cu privire la soarta garanţiei de bună-execuţie.

Fiind o obligaţie contractuală de a face ea se poate realiza în cadrul altui litigiu decât cel legat de insolvenţa debitoarei, acţiunea în realizarea dreptului contractual având ca fundament disp. art. 1350 alin. (1) şi (2) C. civ.. Întrucât, prin sentinţa civilă nr. 6368/28.10.2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în dosarul nr. x/2013, se statuase deja asupra interpretării şi efectelor clauzelor prevăzute de art. 13.2, respectiv 13.3 din contractul cadru de executări de lucrări nr. x/25.05.2011, Curtea de Apel Timişoara ar fi putut fi ţinută de dezlegările date asupra raporturilor contractuale dintre părţi.

Aşadar, la data de 20.09.2014, data pronunţării deciziei Curţii de Apel Timişoara, în dosarul nr. x/2013, litigiu având ca obiect restituire către antreprenorul A. S.R.L. a garanţiei de bună execuţie, litigiu ce a purtat între aceleaşi părţi, se pronunţase deja o sentinţă judecătorească care dăduse, este adevărat că provizoriu, o dezlegare de temeinicie pretenţiilor afirmate în legătură cu efectele produse de cele două clauze contractuale, respectiv art. 13.2 şi 13.3.

Mai mult decât atât, nu se poate impune cu putere de lucru judecat statuarea Curţii de Apel Timişoara, de vreme ce analiza acestei instanţe nu a purtat şi asupra efectelor neprezentării de către apelantul reclamant A. S.R.L. a poliţei de asigurare prevăzută în art. 13.3 din contract şi care înlocuia garanţia de bună execuţie.

În cauză, în mod judicios s-a reţinut de către instanţa de fond că reclamantul S.C. A. S.R.L. nu a depus şi nici nu a predat pârâtei S.C. C. S.R.L. poliţa de asigurare tip D. în cuantum de 5% din valoarea contractului, deşi aceasta era impusă de convenţie urmând a avea o valabilitate de 12 luni, începând cu data semnării procesului-verbal de recepţie.

Cum în cauză, prin procesul-verbal de recepţie finală la punctul C, pârâta urma să contracteze o firmă specializată pentru remedierea viciilor ascunse şi deficienţelor datorate execuţiei necorespunzătoare a lucrărilor în perioada de garanţie ca urmare a nerespectării de către executant a termenelor de remediere, dreptul apelantei reclamante la remiterea garanţiei de bună-execuţie nu s-a născut de vreme ce această sumă nu a fost înlocuită cu o poliţă de asigurare.

Împotriva acestei din urmă decizii, reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar B.. a declarat recurs, solicitând casarea hotărârii şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului.

În motivare, recurenta-reclamantă a invocat dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 7 C. proc. civ., susţinând că, în baza deciziei de casare anterioare, instanţa de apel era ţinută să rejudece cauza ţinând cont de toate motivele de apel şi nu exclusiv din perspectiva efectului pozitiv al deciziei civile nr. 495/25.09.2014. Totodată, a apreciat că instanţa de apel a nesocotit statuările instanţei de casare privitoare la autoritatea de lucru judecat a acestei decizii în cauza pendinte.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 76 din Legea nr. 85/2006, potrivit cărora singura cale prin care pârâta putea urmări realizarea unei creanţe împotriva sa era cea a formulării unei declaraţii de creanţă în procedura insolvenţei. Or, Curtea de Apel Timişoara a statuat că pârâta nu are o creanţă împotriva sa derivând din contractul părţilor, pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor asumate de constructor, iar o nouă declaraţie de creanţă privind daune interese rezultate din nepredarea poliţei de asigurare nu a fost formulată în dosarul de insolvenţă.

Mai mult, recurenta subliniază că mecanismul contractual agreat de părţi a condus la constituirea unei garanţii de bună execuţie prin reţinerea unui procent din valoarea facturilor emise pentru lucrările executate, aceste sume urmând a servi la îndestularea beneficiarului în cazul în care constructorul nu remedia deficienţele lucrărilor produse din pricina sa în perioada de garanţie, cu notificarea prealabilă a obligaţiei considerate neexecutate. Garanţia financiară a fost stabilită pentru o durată de 1 an de la semnarea procesului-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor, urmând a fi restituită la expirarea acesteia dacă nu erau întrunite condiţiile pentru antrenarea răspunderii contractuale a constructorului. Sumele reţinute puteau fi restituite şi la finalizarea lucrărilor dacă erau înlocuite cu o poliţă de asigurare care să preia sarcina garanţiei financiare tot pe o perioadă de 1 an. Or, în lipsa unei creanţe a pârâtei care să se compenseze pe cale judiciară cu cea a reclamantei privitoare la restituirea sumelor constituite drept garanţie, care să permită pârâtei reţinerea acestora, s-ar produce o îmbogăţire fără justă cauză a acesteia, sumele reprezentând parte din contravaloarea lucrărilor deja executate.

Recurenta - reclamantă a criticat decizia şi din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., considerând nejustificate înlăturarea considerentelor deciziei Curţii de Apel Timişoara referitoare la absenţa unei creanţe a pârâtei derivând din contract, precum şi reţinerea în sarcina sa a nerespectării obligaţiei de remediere a deficienţelor, fără vreo referire concretă la lucrări executate necorespunzător şi la valoarea prejudiciului produs.

Prin întâmpinarea depusă la 10.08.2020, intimata - pârâtă C. S.R.L., a invocat excepţia nulităţii recursului, respinsă în Complet de filtru la data de 04.02.2021, şi a solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei atacate.

Analizând decizia atacată prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată fondat recursul pentru urnătoarele considerente:

Prin decizia nr. 1920/15.11.2016, pronunţată în primul ciclu procesual, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că, în considerentele deciziei nr. 495 din 25 septembrie 2014, Curtea de Apel Timişoara a evocat art. 13.2 şi 13.3 din contractul-cadru de executări de lucrări nr. x/25.05.2011, astfel cum a fost modificat prin actele adiţionale încheiate la 29.09.2011 şi 24.11.2011 şi a reţinut că "în lipsa notificărilor contractuale relative la deficienţele de execuţie pe durata contractului urmate de neexecutarea/remedierea acestora, în prezenţa constatării că creditoarea a reţinut direct procentul de garanţie pentru bună execuţie, a constatării că creditoarea nu a dovedit, conform contractului, prejudiciul creat de executanta debitoare şi că, în plus, creditoarea este îndatorată să plătească debitoarei suma de 806,000 euro, Curtea statuează că creditoarea nu are îndreptăţirea de a reţine vreo sumă de bani cu titlu de garanţie de bună execuţie."

În consecinţă, a apreciat că, raportat la dispoziţiile art. 430 şi art. 431 C. proc. civ., se impune analiza fondului cauzei şi prin prisma dezlegărilor date prin decizia nr. 495/25.09.2014 a Curţii de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

După rejudecare, cu prilejul analizării recursului declarat de reclamantă în cel de-al doilea ciclu procesual, prin decizia nr. 5140/23.11.2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că instanţa de apel nu s-a conformat îndrumărilor obligatorii ale deciziei de casare nr. 1920 din 15 noiembrie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a IIa civilă, motiv pentru care sunt fondate criticile recurentei întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., întrucât decizia recurată încalcă normele de procedură impuse de art. 501 C. proc. civ.

S-a reţinut că instanţa de apel a analizat efectele juridice ale deciziei nr. 495 din 25 septembrie 2014 a Curţii de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă prin prisma existenţei autorităţii de lucru judecat, constatând că nu este îndeplinită condiţia triplei identităţi prevăzută de dispoziţiile art. 431 C. proc. civ., având în vedere obiectul diferit al celor două cauze şi izvorul juridic obligaţional. Deşi partea s-a prevalat de efectul pozitiv al lucrului judecat, astfel cum a reţinut şi instanţa de casare, instanţa de apel în rejudecare nu a făcut o verificare şi o tranşare jurisdicţională în sensul avut în vedere prin dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. şi prin dezlegările date problemei de drept.

Cu prilejul celei de-a doua rejudecări a apelului, în ciuda recomandărilor şi statuărilor deja repetate ale instanţei de casare, în cuprinsul deciziei atacate pe calea recursului de faţă, Curtea de apel analizează efectele deciziei nr. 495 din 25 septembrie 2014 a Curţii de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă de o manieră ce contrazice concluziile anterioarelor decizii de casare, motiv pentru care constatăm întemeiate motivele de recurs invocate în baza art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 7 C. proc. civ.

În acest cadru, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 501 C. proc. civ., pornind doar în mod formal de la invocarea acestora în cuprinsul deciziei atacate, încălcând, totodată, prevederile art. 430-431 C. proc. civ. referitoare la autoritatea de lucru judecat a considerentelor deciziei anterior pronunţate în dosarul privind insolvenţa reclamantei.

Concluziile eronate ale instanţei de apel pornesc de la distincţia lipsită de fundament juridic pe care aceasta o realizează în ceea ce priveşte analiza creanţei împotriva debitoarei între contestaţia la tabel declarată în cadrul procedurii insolvenţei şi o acţiune de drept comun în pretenţii. S-a reţinut de către instanţa de apel că, deşi au fost analizate dispoziţiile art. 13.2 şi 13.3 din contract în cadrul dosarului de insolvenţă, creanţa nu s-a analizat din perspectiva temeiniciei, ci a caracterului ei neîndoielnic, motiv pentru care respingerea unei cereri de înscriere la masa credală pentru neîndeplinirea condiţiilor legale nu se impune cu autoritate de lucru judecat într-un alt litigiu care pune în discuţie temeinicia pretenţiilor.

Pe lângă faptul că analiza instanţei de apel trebuia să urmărească efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a deciziei anterioare din perspectiva aspectelor tranşate în cuprinsul considerentelor deciziei pronunţate în litigiul derulat între aceleaşi părţi, şi nu a efectului negativ, care ar fi presupus şi identitate de obiect şi cauză, considerentele deciziei atacate omit faptul că, potrivit art. 3 pct. 6 şi art. 76 din Legea nr. 85/2006, toate creanţele împotriva debitoarei, anterioare deschiderii procedurii insolvenţei, nu pot fi invocate şi valorificate decât în cadrul procedurii colective prin formularea unei declaraţii de creanţă. După verificarea acesteia de către administratorul judiciar, singura cale prin care pretenţiile împotriva debitoarei pot fi analizate de către o instanţă de judecată este cea a contestaţiei la tabel prevăzute de art. 73 din Legea nr. 85/2006, de la data deschiderii procedurii suspendându-se de drept toate acţiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale, potrivit art. 36 din Legea nr. 85/2006. În aceste condiţii, contestaţia la tabel constituie o veritabilă verificare a temeiniciei pretenţiilor invocate împotriva debitoarei în insolvenţă, diferenţa faţă de o acţiune de drept comun în pretenţii decurgând doar din necesitatea soluţionării tuturor pretenţiilor împotriva debitoarei în cadrul unei proceduri colective unice.

Totodată, pentru a motiva suplimentar înlăturarea autorităţii de lucru judecat a deciziei anterioare contrar celor deja statuate prin decizia de casare, instanţa de apel dezvoltă o serie de considerente ce tind la verificarea legalităţii hotărârii anterioare, rămase irevocabilă, cenzurabilă doar în cadrul unor căi extraordinare de atac declarate în condiţiile legii.

Pe de altă parte, instanţa de apel lasă complet neanalizată principala apărare a pârâtei, prin care aceasta a încercat să combată efectele deciziei irevocabile anterioare, ce are în vedere notificări privind deficienţe ale lucrărilor executate de reclamant, care ar permite acoperirea daunelor interese prin intermediul garanţiei de execuţie şi nu au fost avute în vedere în dosarul de insolvenţă. Aceste aspecte se impunea a fi corelate cu perioada de valabilitate a garanţiei, mecanismul de valorificare a pretenţiilor privitoare la această şi efectele decurgând din situaţia juridică a reclamantei.

Depăşind aspectele referitoare la autoritatea de lucru judecat de a deciziei pronunţate anterior în procedura insolvenţei, instanţa de apel ar fi fost ţinută să analizeze calea de atac declarată de reclamantă, toate motivele invocate de aceasta şi, corelativ, apărările intimatei. Or, aceasta îşi reduce verificarea legalităţii şi temeiniciei sentinţei primei instanţe la confirmarea argumentului acesteia referitor la omisiunea reclamantei de a preda pârâtei poliţa de asigurare tip D. în cuantum de 5% din valoarea contractului, cu o valabilitate de 12 luni, începând cu data semnării procesului-verbal de recepţie, fără a analiza şi a da eficienţă întregului mecanism de constituire şi valorificare a garanţiei de bună execuţie, astfel cum a fost asumat în mod obligatoriu de ambele părţi pe cale convenţională. Chiar şi în acest cadru limitat, se impunea a fi analizate argumentele apelantei referitoare la perioada pentru care era constituită garanţia de bună execuţie, rolul poliţei de asigurare menite a suplini această garanţie în cazul restituirii sumelor reţinute anterior expirării perioadei de 1 an de la recepţia lucrărilor, precum şi modalitatea prin care pârâta - beneficiară putea emite pretenţii cu privire la aceste sume, ţinând cont şi de declanşarea procedurii insolvenţei împotriva reclamantei - constructor.

Faţă de cele reţinute, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, procedând în acest fel, instanţa de apel nu a realizat o veritabilă motivare a soluţiei pronunţate, ce ar fi presupus verificarea tuturor aspectelor de fapt şi de drept invocate de părţi, situaţie în care apreciem incident şi motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În consecinţă, pentru motivele enunţate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul şi, în baza art. 497 C. proc. civ., va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecarea apelului.

Cu prilejul rejudecării, instanţa de apel va fi ţinută să respecte aspectele de drept deja tranşate prin deciziile de casare anterioare, în baza art. 501 C. proc. civ.. Suplimentar, se impune a fi analizat mecanismul de constituire a garanţiei de bună execuţie agreat de părţi şi efectele obligatorii pe care acesta îl generează în raport de pretenţiile părţilor din cauza de faţă şi de situaţia juridică a reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B.. împotriva deciziei nr. 2182/2019 din 16 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. C. S.R.L..

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 aprilie 2021.