Invalidity of corporate mortgage due to missing shareholders' authorization; statute of limitations for relative nullity actions

Şedinţa publică din data de 22 aprilie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă, la data de 24.04.2019, reclamanta A. S.R.L. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâţii B. şi Oficiul de Cadastru şi C., să constate nulitatea actelor juridice civile, respectiv, a contractului de ipoteca încheiat de paratul B., în calitate de asociat, administrator si împrumutător, in nume propriu si ca reprezentant al S.C. A. S.R.L., în fata Biroului Individual Notarial D., având încheiere de autentificare nr. 5/07.01.2016, precum si e actelor subsecvente ca urmare a anularii actului iniţial (resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis), respectiv încheierea nr. 28416 din dosarul nr. x/02.02.2016 prin care s-a notat dreptul de ipotecă în favoarea paratului B., solicitând instanţei ca, în urma probatoriului instrumentat, sa constate existenta cauzelor de nulitate a actelor juridice civile atacate si să desfiinţeze actul juridic încheiat cu încălcarea cerinţelor de validitate prevăzute de lege, cu efect retroactiv; cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 907, art. 1179, art. 1246-1265, art. 2365, art. 701 şi următoarele, art. 111 lit. f) din Legea nr. 31/1990.

La termenul de judecată din data de 20 mai 2019, instanţa a admis excepţia necompetenţei procesuale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a II-a Civilă a Tribunalului Timiş.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei a II-a Civilă a Tribunalului Timiş la data de 04 iunie 2019, sub nr. de dosar x/2019

Prin sentinţa civilă nr. 4/PI/09 ianuarie 2020, pronunţată dosarul nr. x/2019, Tribunalul Timiş, secţia a II-a Civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Oficiului de Cadastru şi C., ca neîntemeiată, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiată şi:

- a admis excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată în ceea ce priveşte constatarea nulităţii încheierii de carte funciară nr. x emisă în dosarul nr. x/02.02.2016 a Oficiului de Cadastru şi C.;

- a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii B. şi Oficiul de Cadastru şi C. şi a constatat nulitatea contractului de ipotecă autentificat prin încheierea nr. 5/07.01.2016 emisă de Birou Individual Notarial D.;

- a respins cererea de chemare în judecată în ceea ce priveşte constatarea nulităţii încheierii de carte funciară nr. x emisă în dosarul nr. x/02.02.2016 a Oficiului de Cadastru şi C., ca inadmisibilă;

- a obligat pârâtul B. să plătească reclamantei suma de 9.586,53 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul B. solicitând anularea sentinţei apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca fiind prescrisă şi, în subsidiar, ca nefondată, cu obligarea intimatei reclamante la suportarea cheltuielilor de judecată.

Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a Civilă prin decizia civilă nr. 432/A din 06 octombrie 2020 a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul B. în contradictoriu cu reclamanta S.C. A. S.R.L. şi intimata Oficiul de Cadastru şi C., împotriva sentinţei civile nr. 4/09 ianuarie 2020 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2019, având ca obiect constatare nulitate act.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul B. solicitând admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate cu consecinţa trimiterii spre rejudecare instanţei de apel a prezentei cauze.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Criticile recurentului-pârât au vizat sub un prim aspect excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în privinţa constatării nulităţii relative, respinsă de către instanţa de fond, soluţie menţinută de către instanţa de apel.

Recurentul-pârât citează dispoziţiile art. 1248, art. 1249 alin. (2) şi art. 2500, art. 2517 şi art. 2523 C. civ. în susţinerea ipotezei că termenul de prescripţie a început să curgă de la data la care reclamanta a primit din partea OCPI Timiş încheierea cu privire la înscrierea ipotecii în cartea funciară, motiv pentru care a invocat recunoaşterea acestui aspect până la predarea documentaţiei contabile către noul administrator, respectiv până la data solicitării unei cereri de consultare a documentelor din arhiva ANCPI, ceea ce nesocoteşte realitatea faptică.

Faptul că asociatul E. a cunoscut personal aceste aspecte începând cu data de 20.12.2017, nu poate fi reţinută a fi momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie.

Reclamanta avea obligaţia şi posibilitatea introducerii prezentei acţiuni în termen de cel mult 3 ani începând cu momentul publicării contractului de ipotecă în cartea funciară.

Raportat la contractul de ipotecă, semnat la 07.01.2016 publicarea acestuia în cartea funciară a imobilului a avut loc la data de 02.02.2016 conform încheierii nr. 28416 emisă de OCPI Timişoara.

Recurentul solicită ca instanţa să aibă în vcdere dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 7/1996 şi art. 2346 C. civ., potrivit cărora data la care actele şi faptele juridice devin opozabile terţilor este data înscrierii în registrele de publicitate.

În consecinţă, data limită pentru formularea prezentei acţiuni, apreciază recurentul că este 02.02.2019.

Sub al doilea aspect, criticile recurentului pârât vizează capacitatea de a contracta, apreciind că în mod greşit a reţinut instanţa de fond în sensul că în ipoteza în care administratorul nu a fost mandatat în conformitate cu dispoziţiile art. 701 din Legea nr. 31/1990, devin incidente dispoziţiile de drept comun, în temeiul căreia nerespectarea formei autentice a mandatului acordat, face ca actul autentic încheiat să fie lovit de nulitate absolută.

Recurentul susţine că reclamanta nu a adus nicio dovadă în ceea ce priveşte cauza ilicită şi obiectul ilicit al contractului de ipotecă, prin acţiunile pârâtului nu a fost adus niciun prejudiciu societăţii sau asociaţiilor cu atât mai mult cu cât F. a acceptat încheierea actului juridic în speţă.

Raportat la capacitatea de a contracta, recurentul face trimitere la dispoziţiile art. 1180 C. civ. şi arată că a beneficiat de consimţământul asociaţilor prin prisma puterilor conferite de actul constitutiv.

În temeiul dispoziţiilor art. 145 şi art. 146 din Legea nr. 31/1990 şi art. 101 din O.U.G. nr. 32/1997, recurentul arată aplicabilitatea acestora, din care rezultă că putea încheia actul de ipotecă şi fără existenţa unei hotărâri a asociaţilor.

Faţă de toate aceste considerente solicită admiterea recursului.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare în combaterea recursului, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În cadrul examenului de legalitate care priveşte decizia instanţei de apel, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

Recursul recurentului-pârât a fost întemeiat în drept pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., conţinând critici din perspectiva încălcării şi aplicării greşite de către instanţa de apel a dispoziţiilor de drept material.

Sub un prim aspect, criticile recurentului vizează excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, susţinând că termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care reclamanta a primit din partea OCPI Timiş încheierea cu privire la înscrierea ipotecii în cartea funciară.

Recurentul reia aspectele care ţin de încheierea contractului de ipotecă, iar în ceea ce priveşte încadrarea situaţiei de fapt în critica de nelegalitate subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., susţine că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 2346 C. civ. raportat la art. 21 din Legea nr. 7/1996.

Se argumentează în sensul că potrivit cauzelor de nulitate relativă invocate şi textelor legale anterior menţionate, reclamanta avea obligaţia şi posibilitatea introducerii prezentei acţiuni în termen de cel mult 3 ani, începând cu 02.02.2016.

Înalta Curte reţine că soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în cauza de faţă are la bază dispoziţiile art. 2529 alin. (1) lit. c) C. civ.

Astfel, prin acţiunea de faţă, reclamanta a invocat faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului de ipotecă autentificat sub nr. x din 07.01.2016 de Biroul Individual Notarial D., respectiv capacitatea de contracta, comsimţământul părţilor, obiect şi cauză licită a contractului precum şi neîndeplinirea formei contractului impusă de legiuitor prin art. 2378 alin. (2) C. civ.

În consecinţă, instanţele devolutive au analizat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune din perspectiva invocării unor motive de nulitate relativă, altele decât violenţa, dolul sau eroarea, apreciind că prezenta acţiune a fost înregistrată anterior împlinirii termenului de prescripţie.

Potrivit dispoziţiilor art. 2529 alin. (1) lit, C. civ. civ., prescripţia dreptului la acţiunea în anularea unui act juridic începe să curgă, în celelalte cazuri, altele decât violenţa, dolul sau eroarea, din ziua când cel îndreptăţit, reprezentantul său legal ori cel chemat de lege să încuviinţeze sau să îi autorizeze actele a cunoscut cauza anulării, însă nu mai târziu de împlinirea a 18 luni din ziua încheierii actului juridic.

Această dispoziţie legală, stabileşte două termene alternative de la care începe să curgă prescripţia extinctivă, anume momentul subiectiv al cunoaşterii cauzei de anulare, fie momentul obiectiv al expirării celor 18 luni de la încheierea actului juridic.

Instanţele devolutive au procedat la calcularea termenului de prescripţie în raport de momentul de la care reprezentantul legal al reclamantei a luat cunoştinţă de existenţa contractului de ipotecă ca urmare a formulării cererii pentru consultare de documente din arhiva ANCPI-PCPI Timiş.

Nu vor fi reţinute criticile recurentului privind momentul de la care a început să curgă termenul general de prescripţie de 3 ani, în opinia sa, acesta fiind data publicării în cartea funciară a contractului de ipotecă conform încheierii nr. 28416/02.02.2016 emisă de Oficiul de Cadastru şi C., întrucât la acea dată pârâtul nu avea interesul să solicite în numele societăţii, constatarea nulităţii contractului de ipotecă, recurentul garantând un împrumut pe care l-a acordat societăţii reclamante.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 7/1996, acestea reglementează opozabilitatea pe care o conferă publicitatea prin cartea funciară privind situaţia juridică a imobilelor.

Confuzia recurentului poartă asupra instituţiei publicităţii prin cartea funciară şi a prescripţiei dreptului la acţiune, care se diferenţiază atât prin rol cât şi prin efecte. Astfel, opozabilitatea are ca scop cunoaşterea situaţiei juridice a imobilelor, iar prescripţia are ca scop sancţionarea titularului dreptului pentru protejarea drepturilor sale.

Prin urmare este corectă concluzia instanţei de apel, în sensul că simpla înscriere în cartea funciară a unor drepturi reale sau de garanţii nu provoacă curgerea termenului de prescripţie în privinţa terţilor, prin raportare şi la situaţia particulară a pârâtului care deţinea calitatea de administrator al societăţii, care administra bunurile societăţii.

A doua critică adusă deciziei recurate şi subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., se referă la solicitarea de respingere a cererii de chemare în judecată, apreciind că reclamanta nu a dovedit lipsa condiţiilor esenţiale pentru validitatea contractului.

Admiterea acestui petit al cererii de chemare în judecată a fost argumentată de către instanţa de fond faţă de inexistenţa consimţământului valabil exprimat.

S-a reţinut că încheierea contractului de ipotecă autentificat se putea efectua numai în baza unei hotărâri a Adunării Generale a asociaţilor societăţii reclamante, hotărâre ce ar fi trebuit luată în conformitate cu dispoziţiile art. 11 din Actul constitutiv.

Criticile recurentului cu privire la acest aspect au vizat cauza şi obiectul contractului de ipotecă, aspecte care nu au fost reţinute de instanţă în ceea ce priveşte nevalabilitatea actului juridic.

Criticile privind forma contractului sunt de asemenea nefondate, întrucât contractul de ipotecă a respectat cerinţa formei autentice.

De asemenea, Înalta Curte apreciază nefondate criticile recurentului privind capacitatea de a contracta a persoanei juridice, instanţa de apel făcând o aplicare corectă a prevederilor art. 209 alin. (3), art. 1180 şi art. 1181 C. civ., în ceea ce priveşte regulile stabilite în această materie.

Înalta Curte va analiza în continuare criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 701 din Legea nr. 31/1990, care vizează dreptul de dispoziţie asupra patrimoniului societăţii.

Prin textul legal sus evocat, legiuitorul societar a înţeles să extindă limitele mandatului administratorilor sociali şi să confere acestuia caracter special, în sensul că pentru actele de dispoziţie ce au ca obiect bunurile unei societăţi comerciale, indiferent de forma acesteia, nu este necesară o procură specială şi, mai mult, nu se impune ca procura să îmbrace forma autentică şi nici chiar în acele situaţii în care, potrivit legii, actele de dispoziţie se încheie în mod obligatoriu în formă autentică.

Cu alte cuvinte, actele de dispoziţie asupra bunurilor societăţii se încheie de către reprezentanţii legali în temeiul puterilor conferite, după caz, prin lege, sau actul constitutiv sau hotărârile organelor statutare.

Revenind la speţa de faţă, potrivit art. 11 lit. f) din actul constitutiv al S.C. A. S.R.L., adunarea generală a asociaţilor are ca atribuţie principală şi acordarea de garanţii.

Potrivit art. 70 din Legea nr. 31/1990 administratorii pot face toate operaţiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societăţii, afară de restricţiile arătate în actul constitutiv.

În consecinţă, critica rccurentului întemeiată pe interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 701 din Legea nr. 31/1990 este nefondată, întrucât potrivit art. 11 lit. f) din Actul constitutiv era necesară hotărârea adunării generale a asociaţilor, ceea ce echivalează cu lipsa consimţământului la încheierea actului.

Pentru toate considerentele prezentate, având în vedere şi dispoziţiile legale invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei civile nr. 432/A din 06 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. şi intimatul-pârât OFICIUL DE CADASTRU ŞI C..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 aprilie 2021.