Recourse annulled for unpaid stamp duty despite claim of objective bank liability for illegal enforcement of false executor titles

Şedinţa publică din data de 21 aprilie 2021

Analizând actele de la dosar şi decizia atacată, reţine următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Satu Mare, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 24.06.2015, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A. - Sucursala Satu Mare, solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligată pârâta la plata către reclamanţi a sumelor de 3.348.864 euro şi de 6.332,33 RON, reprezentând daune morale, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1.349, art. 1.357, art. 1.391 şi art. 253 C. civ.

Prin precizarea de acţiune, reclamanţii arată că prin acţiunea introductivă au solicitat obligarea pârâtei la plata sumelor de 3.348.864 euro şi de 6.332,33 RON, reprezentând daune morale, această sumă fiind solicitată de pârâta C. S.A. prin intermediul executării silite.

Prin sentinţa nr. 101/21.05.2019, Tribunalul Satu Mare, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanţii au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia nr. 61/C/2020-A/29.01.2020, Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondat apelul reclamanţilor.

Împotriva acestei decizii, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs, invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenţii au susţinut în esenţă că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea art. 1.349 şi art. 1.357 C. civ., având în vedere că nu au fost analizate toate condiţiile răspunderii civile delictuale, ci doar cea referitoare la existenţa prejudiciului.

Sub acest aspect, au arătat că instanţa de apel le-a respins apelul, considerând că tribunalul a respins în mod corect acţiunea, întrucât nu este îndeplinită condiţia unui prejudiciu produs lor şi că nu a fost făcută vreo dovadă în condiţiile art. 249 C. proc. civ., potrivit cărora "Cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege".

Au mai susţinut că instanţa de apel a reluat în întregime motivarea primei instanţe, fără a avea în vedere totalitatea apărărilor lor, precum şi practica majorată referitoare la daunele morale.

Prin urmare, recurenţii consideră că hotărârea recurată este netemeinică şi nelegală, deoarece atât tribunalul, cât şi curtea de apel au ignorat practica judiciară şi caracterul special în privinţa condiţiilor de angajare a răspunderii.

În continuare, recurenţii au susţinut că răspunderea intimatei constă în faptul că a pus în executare mai multe acte ilegale, despre care cunoştea că sunt false. Această răspundere este obiectivă, astfel că ei nu sunt obligaţi să facă dovada vinovăţiei, întrucât prin constatarea împrejurării că titlurile executorii sunt false şi ilegale, intimata nu poate fi exonerată de răspundere. Intimata trebuia să depună o diligenţă maximă în aprecierea elementelor de fapt şi de drept care fundamentează promovarea unei executări silite, iar incompetenţa, necunoaşterea, reaua-intenţie şi imoralitatea funcţionarilor băncii nu pot fi scuzabile.

Au mai arătat că pârâta se supune unor norme B.N.R, însă a înţeles să nu le respecte, cu scopul clar de a obţine unele beneficii.

Referitor la prejudiciul moral, recurenţii au făcut trimitere la practica judiciară susţinând că proba faptei ilicite este suficientă şi că se prezumă cauzalitatea, context în care instanţele de judecată urmează să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existenţă a faptei ilicite de natură să îl producă.

Totodată, au arătat că pe tot parcursul contestaţiei la executare intimata a făcut numeroase acte de natură a-i determina să renunţe la proces.

Acţiunea intimatei de a pune în executare acte false, cunoscând activitatea infracţională în legătură cu obţinerea creditelor, constituie o premisă a răsturnării bunei-credinţe, fiind un indiciu clar al unei atitudini abuzive.

Recurenţii au mai relevat că prejudiciul se traduce în atingerea adusă imaginii lor prin publicarea procedurilor de executare, prin anunţarea instituţiilor în care îşi desfăşoară activitatea în care lucrează, fie cu care colaborează, despre existenţa unor debite care nu există şi care au putut da naştere unor suspiciuni reale de neîncredere, precum şi stabilităţii emoţionale a lor, în condiţiile în care au fost obligaţi prin intermediul justiţiei să obţină un rezultat favorabil.

Legătura de cauzalitate, susţin recurenţii, rezultă implicit din modalitatea băncii de a acţiona, neconstituind un element care se impune a fi probat separat.

În legătură cu natura daunelor morale recurenţii au arătat că acestea pot fi determinate doar prin aprecieri şi că nu se concretizează într-o stare de fapt, ci se menţin la nivelul trăirilor psihice, iar întinderea prejudiciului nu se cuantifică potrivit unor criterii matematice sau economice.

Recurenţii au conchis că sunt îndeplinite cerinţele pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtei şi se impune admiterea acţiunii, iar pentru a atrage din nou atenţia asupra problematicii ridicate atunci când se discută despre repararea prejudiciului nepatrimonial, se poate aminti de un principiu pe care se bazează sistemul actualului C. civ., cel al repunerii victimei în situaţia în care era înainte de săvârşirea faptei.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, deoarece nu poate fi reţinută incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere că instanţa de apel în mod corect a constatat inexistenţa unui prejudiciu, iar din considerentele deciziei rezultă că a fost analizată întreaga situaţie de fapt, deducându-se din cuprinsul acesteia că nu există prejudiciu şi faptă ilicită.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, a luat în examinare excepţia nulităţii recursului asupra căreia, în conformitate cu prevederile art. 248, raportat la art. 24 alin. (2), coroborat cu art. 32 şi cu art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, precum şi art. 493 alin. (5) din C. proc. civ., se reţin următoarele:

Potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 80/2013, acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti sunt supuse taxelor judiciare de timbru.

Dispoziţiile art. 32 din aceeaşi ordonanţă stabilesc că taxele judiciare de timbru se datorează atât pentru judecata în primă instanţă, cât şi pentru exercitarea căilor de atac, în condiţiile prevăzute de lege, iar art. 33 statuează că acestea se plătesc anticipat, cu excepţiile prevăzute de lege.

Potrivit art. 24 alin. (2) teza I din O.U.G. nr. 80/2013, "În cazul în care se invocă încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, pentru cereri şi acţiuni evaluabile în bani, recursul se taxează cu 50% din taxa datorată la suma contestată, dar nu mai puţin de 100 RON; în aceeaşi ipoteză, pentru cererile neevaluabile în bani, cererea de recurs se taxează cu 100 RON".

Pe de altă parte, potrivit art. 486 alin. (2) C. proc. civ., la cererea de recurs se va ataşa dovada achitării taxei de timbru, conform legii, iar potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii.

În speţă, în etapa regularizării, constatându-se că recursul nu este timbrat, s-a stabilit în sarcina recurenţilor obligaţia achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 83.034,35 RON.

Astfel, recurenţilor-reclamanţi A. şi B. li s-au pus în vedere prin citaţie, potrivit dovezilor existente la dosar, să depună la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru cu suma de 83.034,05 RON, măsură asupra căreia nu s-au conformat.

Înalta Curte reţine că recurenţii datorau taxa judiciară de timbru în cuantum de 83.034,05 RON, în condiţiile în care cererea de reexaminare a taxei de timbru a fost respinsă ca tardiv formulată prin încheierea din 24.09.2020, pronunţată în dosarul nr. x/2015, încheiere definitivă potrivit art. 39 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013.

De asemenea, se constă că în cauză nu operează scutirea legală - personală sau obiectivă - de la obligaţia timbrării, motiv pentru care urmează a da eficienţă dispoziţiilor art. 32 şi art. 33 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 şi art. 197 C. proc. civ., în sensul anulării ca netimbrată a cererii de recurs.

Aşa fiind, Înalta Curte, dând eficienţă dispoziţiilor textelor de lege evocate mai sus, în temeiul art. 486 alin. (3) C. proc. civ., cu aplicarea art. 493 pct. (5) C. proc. civ., va anula recursul ca netimbrat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei nr. 61/C/2020-A/29.01.2020, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 aprilie 2021.