Damages claim against former mayor assigned to claimant municipality’s local tribunal due to sui generis labor jurisdiction.

Şedinţa publică din data de 26 ianuarie 2021

Asupra conflictului negativ de competenţă:

Prin cererea înregistrată la data de 08.11.2018 pe rolul Tribunalului Maramureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2018 reclamantul, Municipiul Sighetu Marmaţiei, a solicitat obligarea pârâtului A. la plata sumei de 237.805 RON reprezentând prejudiciul cauzat în timpul exercitării mandatului de primar.

Prin sentinţa civilă nr. 441 din 26 martie 2019, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale invocată de pârâtă şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sighetu Marmaţiei.

În motivarea acestei soluţii s-a reţinut că Decizia Curţii de Conturi nr. 18/2015, în considerarea căreia s-a promovat litigiul, deşi constituie un act administrativ, nu face obiectul examinării instanţei şi nu constituie izvorul direct al prejudiciul pretins, prin urmare în cauza dedusă judecăţii, nu sunt atacate acte administrative, iar reclamantul nu a invocat o legătură între naşterea litigiului dedus judecăţii şi emiterea sau încheierea unui act administrativ, pentru a se genera premisa unui conflict situat în sfera contenciosului administrativ, în accepţiunea conferită de art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, cu modificările ulterioare.

Prin sentinţa nr. 1565 din 23 mai 2019 pronunţată de Judecătoria Sighetu Marmaţiei a fost admisă excepţia de necompetenţă materială a instanţei şi s-a dispus trimiterea dosarului nr. x/2019, Tribunalului Bucureşti, spre competentă soluţionare.

Instanţa a reţinut că nu este competentă din punct de vedere material să analizeze, pe de o parte, dacă există obligaţia de plată pretinsă de la pârât, fără a fi nevoită să verifice legalitatea actului administrativ indicată de reclamantă ca izvor al prejudiciului pretins de la pârât, iar pe de altă parte, nu poate stabili cine era în drept a efectua plata decât dacă ar constata tocmai ceea ce în precedednt s-a expus şi anume că în cazurile în care funcţionarul emitent al actului nu este chemat în judecată împreună cu instituţia emitentă a actului administrativ, atunci procedura de judecată este cea specială reglementată de Legea nr. 554/2004, ceea ce duce la concluzia că revine tribunalului competenţa de soluţionare.

Prin sentinţa civilă nr. 5623 din 11.09.2019 Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal a fost admisă excepţia necompetenţei teritoriale şi, în consecinţă, a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov.

Instanţa a dispus declinarea cauzei având în vedere calitatea reclamantului de autoritate publică şi pe cea a pârâtului de persoană fizică, precum şi domiciliul persoanei fizice, indicat în întâmpinare, respectiv Otopeni, str. x, jud. Ilfov şi, întrucât oraşul Otopeni se află în circumscripţia Tribunalului Ilfov, competentă teritorial este instanţa din raza căreia se află domiciliul pârâtului, respectiv Tribunalul Ilfov.

Prin sentinţa civilă nr. 2446 din 18.09.2020 Tribunalul Ilfov, secţia civilă, a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi, în consecinţă, a declinat competenţa de soluţionare a cererii privind pe reclamantul Municipiul Sighetu Marmaţiei şi pe pârâtul A., în favoarea Tribunalului Maramureş. S-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a fost înaintat dosarul către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

Instanţa a reţinut că, în cauză, sunt vizate raporturile dintre unitatea administrativ teritorială şi pârâtul, în calitate de fost primar, raporturi definite prin Decizia nr. 16/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, ca fiind raporturi de muncă sui-generis, cărora le sunt aplicabile normele din Codul muncii.

Conform art. 269 alin. (2) din acest act normativ, conflictele de muncă sunt de competenţa instanţei în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.

Având în vedere că textul legal stabileşte o normă de competenţă teritorială exclusivă, iar sediul reclamantului este în localitatea Sighetu Marmaţiei, se constată că Tribunalului Maramureş îi revine competenţa de soluţionare a cauzei.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, la data de 16 octombrie 2020.

Înalta Curte, fiind sesizată conform art. 133 pct. 2 C. proc. civ., constată că, în cauză, există un conflict negativ de competenţă în sensul art. 135 C. proc. civ. ivit între mai multe instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece litigiul, motiv pentru care va pronunţa regulatorul de competenţă stabilind competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Maramureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pentru următoarele considerente:

Reclamantul Municipiul Sighetu Marmaţiei a solicitat în contradictoriu cu pârâtul A. obligarea acestuia la plata sumei de 237.805 RON, reprezentând prejudiciu creat în timpul exercitării mandatului de primar.

Aşadar, litigiul are ca obiect răspunderea patrimonială a pârâtului în calitatea de primar, deţinută anterior momentului înregistrării acţiunii.

Prin Decizia nr. 16/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie- Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, s-a stabilit că, "în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1, art. 231 şi art. 278 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, art. 55 din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, cu modificările şi completările ulterioare, art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, şi art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prevederile Codului muncii se aplică şi raporturilor juridice dintre primar/viceprimar şi unitatea administrativ-teritorială, dacă legi speciale nu conţin dispoziţii specifice, inclusiv după încetarea mandatelor".

Conform art. 55 din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, aleşii locali răspund, în condiţiile legii, administrativ, civil sau penal, după caz, pentru faptele săvârşite în exercitarea atribuţiilor ce le revin, în condiţiile legii.

Cum în legea menţionată anterior nu sunt cuprinse reguli de procedură sau de drept substanţial speciale în ceea ce priveşte răspunderea aleşilor locali, concluzia care se desprinde este aceea că devin aplicabile dispoziţiile Codului muncii.

În acest sens, prin Decizia nr. 16/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, s-a reţinut că raporturile juridice în discuţie au natura unor raporturi juridice de muncă sui generis, pentru care nu se încheie contracte individuale de muncă, potrivit art. 278 alin. (2) din Codul muncii.

Conform art. 278 alin. (2) din Codul muncii, prevederile acestuia se aplică cu titlu de drept comun şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective.

Calificarea raporturilor juridice deduse judecăţii ca fiind raporturi de muncă, atrage aplicarea dispoziţiilor Codului muncii, care în capitolul III din titlul XI, art. 254 reglementează răspunderea patrimonială în cazul pagubelor produse din vina şi în legătură cu funcţia.

Înalta Curte a mai reţinut prin decizia evocată anterior că, nu contează natura actului care constată prejudiciul sau a actului în legatură cu care se constată îndeplinirea defectuoasă a funcţiei, întrucat, în toate ipotezele se pune numai problema prejudiciului care are caracter definitiv, prin contestare sau necontestare, toate pagubele produse unităţii administrativ-teritoriale având acelaşi regim juridic în urma rămânerii definitive a actelor de constatare, nemaiputându-se discuta aspecte privind legalitatea sau temeinicia acestora.

Întrucât raporturile juridice în discuţie intră în sfera raporturilor de muncă, devin aplicabile normelor de competenţă materială şi teritorială a instantelor specilizate în soluţionarea conflicte de muncă, în lumina dispoziţiilor art. 269 alin. (1) din Codul muncii.

Potrivit art. 269 Codul muncii, judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii (alin. (1).

Sub aspect teritorial acelaşi articol, la alin. (2), prevede că cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează instanţei judecătoreşti competente în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Din coroborarea acestor texte de lege rezultă că judecarea litigiilor de muncă, este de competenţa materială în primă instanţă a tribunalelor iar sub aspect teritorial a tribunalului în circumscripţia căruia domiciliază reclamantul.

Având în vedere că cererea de chemare în judecată formulată de reclamant face parte din categoria conflictelor de muncă, conform prevederilor art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 privind Codul Muncii, această cerere se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa, ori, după caz, sediul.

Faţă de obiectul acţiunii prin care reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de 237.805 RON reprezentând prejudiciu creat în timpul exercitării mandatului de primar, în temeiul prevederilor art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, competenţa de soluţionare a prezentei cauzei aparţine tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are sediul reclamantul.

Cum reclamantul în speţă, Municipiul Sighetu Marmaţiei, îşi are sediul în raza teritorială a Tribunalului Maramureş, în raport de norma de procedură statuată prin art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, Înalta Curte constată că această instanţă este competentă să soluţioneze pricina.

Faţă de considerentele anterior expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Maramureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Maramureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 ianuarie 2021.