Directors' liability action for fiscal prejudice partially upheld; both appeals dismissed as unfounded.

Şedinţa publică din data de 21 aprilie 2021

Analizând actele de la dosar şi decizia atacată, reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Mureş la 23.06.2016, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii B. şi C., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să oblige pârâţii la plata către reclamantă a sumei de 1.344.615 RON, în solidar, reprezentând prejudiciul ce i-a fost cauzat reclamantei stabilit în raportul de inspecţie fiscală nr. x/01.02.2016, prin încălcarea îndatoririlor ce le reveneau pârâţilor în exercitarea prerogativelor executive încredinţate de societate, cu cheltuieli de judecată.

În drept, a invocat art. 155 alin. (1) coroborat cu art. 194 alin. (1), art. 72 şi art. 73 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990, raportat la art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005.

Prin sentinţa nr. 9/01.02.2017, Tribunalul Specializat Mureş a luat act de renunţarea la dreptul pretins prin acţiune împotriva pârâtului C..

Prin sentinţa nr. 68/16.06.2017, Tribunalul Specializat Mureş a respins acţiunea reclamantei şi cererea de acordare cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei, reclamanta a declarat apel, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.

Prin decizia nr. 410/A/19.11.2019, Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în complet de divergenţă şi cu opinie majoritară, a admis apelul declarat de reclamantă, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis parţial cererea de chemare în judecată şi a obligat pârâtul B. să plătească reclamantei suma de 440.769 RON, reprezentând prejudiciu şi suma de 44.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată parţiale, în primă instanţă şi în apel.

Împotriva acestei decizii, atât reclamanta, cât şi pârâtul au declarat recurs.

Recurenta-reclamantă, prin cererea de recurs, a solicitat casarea în parte a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată.

În motivare, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a art. 155 alin. (1), art. 194 alin. (1) lit. c) şi art. 72 din Legea nr. 31/1990, art. 2.018 alin. (1) şi art. 1.531 alin. (1) C. civ.

Astfel, instanţa de apel a nesocotit dreptul recurentei de a obţine acoperirea integrală a prejudiciului cauzat de pârât ca urmare a încălcării obligaţiilor ce îi reveneau în contractul de administrare din 28.10.2008, făcând o aplicare eronată a dispoziţiilor legale specifice mandatului şi ignorând obligaţia mandatarului de a executa mandatul cu titlu oneros, cu diligenţa unui bun proprietar.

A mai arătat că instanţa de apel a aplicat eronat art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005, omiţând să constate că, în realitate, neperfectarea de către pârât a contractului de reciclare, în vederea valorificării deşeurilor constituie o veritabilă faptă ilicită de natură a angaja răspunderea acestuia pentru daune cauzate recurentei.

În continuare, a susţinut că instanţa de apel, deşi a pornit de la o premisă corectă în analizarea cauzei, a apreciat eronat că lipsa încheierii contractului de reciclare nu poate fi considerată o faptă ilicită, ci eventual o nepricepere managerială, ignorând faptul că neîncheierea unui astfel de contract, din perspectiva legislaţiei de mediu şi fiscale, echivalează cu o încălcarea a obligaţiilor contractuale ce îi incumbau pârâtului, prin raportare la art. 2 pct. 2-4 din contractul de administrare încheiat între părţi.

Astfel, arată recurenta, instanţa de apel a nesocotit obligaţia pârâtului de a-şi exercita obligaţiile asumate prin contractul de administrare cu diligenţa unui bun proprietar, relevantă în acest sens fiind şi aserţiunea cuprinsă în opinia separată, potrivit căreia diligenţa pretinsă este cea a unui profesionist, având în vedere natura activităţii desfăşurate, cât şi drepturile corelative de care a beneficiat, printre care şi o remuneraţie financiară semnificativă.

Pe de altă parte, apreciază că instanţa de apel nu a ţinut cont de o împrejurare obiectivă, în sensul că, dacă intimatul ar fi încheiat un contract de reciclare cu o societate specializată în operaţiuni de reciclare, recurenta nu ar mai fi fost obligată să achite nicio contribuţie, pentru simplu motiv că nu ar mai fi existat deşeuri neintroduse în circuitul de reciclare.

În continuare, reiterează susţinerea potrivit căreia creanţa fiscală stabilită de autoritatea de mediu a fost determinată exclusiv de neîndeplinirea obligaţiei intimatului de a declara ambalajele provenite din activitatea de producţie şi din achiziţiile intracomunitare ce au fost introduse pe piaţa naţională în perioada 2010-2014. Acesta nu a manifestat diligenţa funcţiei de administrator şi nu a perfectat contracte pentru valorificarea prin reciclare a deşeurilor şi pentru perioada 2010-2013, astfel cum a procedat în anul 2014.

În final, susţine că în lipsa faptei ilicite a intimatului prejudiciul nu s-ar fi produs, dovadă fiind faptul că pentru anul 2014 autoritatea de mediu nu a stabilit nicio creanţă fiscală în sarcina sa.

Recurentul-pârât, prin cererea de recurs, a solicitat casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată curţii de apel.

După prezentarea situaţiei de fapt şi a relaţiilor contractuale desfăşurate între părţi, recurentul-pârât a susţinut că acţiunea în vederea atragerii răspunderii sale este neîntemeiată şi că prezentul litigiu are un caracter şicanatoriu şi abuziv, iar pretinsul prejudiciu ar putea fi acoperit oricând din poliţa de asigurare de răspundere managerială a societăţii reclamante ce se ridică la suma de 10 milioane euro.

Totodată, mai susţine că nu se impunea instituirea unei măsuri asiguratorii, întrucât scopul acesteia de a avea o garanţie a reparării pretinsului prejudiciu fusese îndeplinit prin încheierea poliţiei de asigurare de răspundere managerială.

Recurentul-pârât a mai arătat că se ignoră aspectele reţinute cu putere de lucru judecat în dosarul nr. x/2016, respectiv cele referitoare la lipsa culpei sale la revocarea din calitatea de administrator al reclamantei.

În ceea ce priveşte nelegalitatea deciziei atacate, recurentul-pârât a arătat că au fost încălcate prevederile art. 148 alin. (1) şi art. 37 din Legea nr. 31/1990, în forma în vigoare la data declanşării litigiului, având în vedere că trebuia pusă în discuţie o răspundere solidară pentru pretinsa încălcare a dispoziţiilor în materia raportărilor către Fondul de mediu.

Or, instanţa de apel a încălcat principiul răspunderii solidare reglementat de lege şi prin actul constitutiv al societăţii, iar singura situaţie în care cel de-al doilea administrator al reclamantei, respectiv dl. C. ar fi putut fi exonerat de răspundere era cazul prevăzut de art. 148 alin. (5) din Legea nr. 31/1990.

Mai mult, astfel cum a arătat recurentul-pârât şi la instanţele de fond, asociatul unic al reclamantei a cunoscut tot timpul raporturile juridice cu S.C. D. S.R.L., reliefate de toate documentele contabile ale societăţii.

Prin urmare, nu numai că răspunderea solidară a celor doi administratori era expres prevăzută prin actul constitutiv şi în contractele de administrare, dar răspunderea solidară era reglementată chiar prin Legea nr. 31/1990, fiind evidentă încălcarea de către instanţa de apel a normelor de drept material.

O altă critică invocată de către pârât vizează încălcarea prevederilor legale aplicabile în materia individualizării prejudiciului.

Sub acest aspect, recurentul-pârât a redat conţinutul art. 1.371 alin. (1) şi art. 1.534 C. civ., arătând că încălcarea prevederilor legale aplicabile în materia răspunderii sunt evidente, precum şi reţinerea în sarcina sa a întregii culpe pentru faptă.

Mai mult, asociatul care a decis atragerea răspunderii sale este acelaşi care a descărcat de gestiune administratorii în fiecare an, apreciind că au fost îndeplinite obligaţiile pe care le aveau faţă de societate în calitate de administrator. Faptul că raportul efectuat de societate a relevat anumite obligaţii de plată către autorităţile statului, faţă de specificitatea raporturilor juridice deduse judecăţii, nu este de natură a crea vocaţia reclamantei de a formulat o acţiune în atragerea răspunderii, conform art. 155 din Legea nr. 31/1990.

În continuare, recurentul-pârât a susţinut că toate rapoartele de audit au constatat faptul că şi-a îndeplinit în mod corespunzător obligaţiile, inclusiv cele de natură fiscală.

Mai mult, arată că reclamanta avea un împuternicit, pe nume E., care avea atribuţii în toate procedurile fiscale şi din domeniul mediului, astfel că societatea trebuia să se îndrepte mai întâi împotriva acestuia, şi apoi împotriva administratorilor, potrivit art. 148 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, în forma iniţială.

Prin urmare, reţinerea unei fapte ilicite a pârâtului, în condiţiile în care pretinsa faptă a fost cunoscută şi acceptată de toţi prepuşii societăţii echivalează cu o încălcare a principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

Nelegalitatea deciziei atacate este cu atât mai evidentă cu cât cel de-al doilea administrator, dl. C., avea puteri depline, în timp ce recurentul fusese împuternicit doar pentru efectuarea operaţiunilor ce presupuneau plăţi sub pragul de 5.000 Euro.

În continuare, a mai arătat că societatea a fost auditată de societăţi internaţionale cu reputaţie în domeniu şi că nu au fost identificate neregularităţi, motiv pentru care atragerea răspunderii sale contravine normelor legale.

Totodată, chiar şi în situaţia în care s-ar fi reţinut o eventuală încălcare a obligaţiilor, culpa ar fi trebuit să fie comună cu alţi reprezentanţi ai societăţii.

Recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare la recursul pârâtului, solicitând respingerea acestuia întrucât nu au fost încălcate prevederile art. 1.371 alin. (1) şi art. 1.534 C. civ., art. 148 alin. (1) şi art. 37 din Legea nr. 31/1990 şi că în mod corect s-a făcut aplicarea art. 1.447 alin. (1) C. civ., cu privire la atragerea răspunderii pârâtului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost depus la dosar şi, în urma analizării lui de către completul de filtru, a fost comunicat părţilor, care au fost înştiinţate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare pot depune puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 10.03.2021, au fost admise în principiu recursurile şi s-a stabilit termen, în raport cu art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Înalta Curte a luat în examinare recursurile, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, urmând să le respingă ca nefondate.

În considerentele succesive, Înalta Curte va răspunde motivelor invocate de părţi, cu sublinierea că se impun analizate prioritar motivele de casare invocate de către recurentul-pârât B., în măsura în care tind la casarea deciziei pe fundamentul inadmisibilităţii acţiunii, derivată fie din ignorarea, în apel, a principiului solidarităţii între administratori, fie din existenţa unei poliţe de răspundere civilă, ca elemente exoneratoare de răspundere civilă.

Astfel, instanţa de recurs arată că un prim motiv de casare cuprins în recursul formulat de pârâtul B. vizează încălcarea prevederilor legale incidente în materia răspunderii civile delictuale, prevederi rămase neidentificate în memoriul de recurs.

În esenţă, recurentul a susţinut că S.C. A. S.R.L. nu deţine nicio creanţă şi niciun titlu împotriva sa, dar şi că, principial, acţiunea în răspundere a administratorilor trebuie să reprezinte un ultim remediu social, deoarece asociaţii trebuie să urmeze orice alte proceduri de recuperare a prejudiciului. Recurentul a subliniat că acţiunea reclamantei este şicanatorie, cu atât mai mult cu cât pentru orice pagube derivate din activitatea sa managerială, pârâtul încheiase o poliţă de asigurare pentru o limită de 10 milioane de euro, mult superioară pretinsului prejudiciu.

Examinând acest motiv, Înalta Curte subliniază că în calea extraordinară de atac a recursului, art. 498 C. proc. civ. impune, nu atât necesitatea indicării unui motiv de casare, cât mai ales încadrarea acestuia în cauzele de recurs limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Aceasta semnifică necesitatea ca partea, în dezvoltarea argumentelor sale, să caracterizeze specific motivele de recurs ca motive de nelegalitate. Nu au acest caracter afirmaţiile de ordin general, enunţarea unor concluzii care nu au suport în normele dreptului material, atunci când recursul se fundamentează pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Or, afirmaţiile subsumate primului motiv de recurs, redate în sinteză, nu corespund condiţiilor enunţate. Principiul subsidiarităţii acţiunii în răspunderea administratorilor, dublat şi de împrejurarea că reclamanta a impus încheierea unei poliţe de asigurare a pârâtului pentru prejudicii provocate societăţii în exercitarea activităţilor manageriale ale acestuia, reprezintă simple afirmaţii în măsura în care aceste argumente nu îşi găsesc expresie în norme de drept punctuale care să fi fost ignorate ori greşit aplicate de instanţa de prim control judiciar.

În aceste condiţii, controlul de legalitate al deciziei de apel nu poate fi realizat, iar Înalta Curte va înlătura această primă critică, deoarece ea nu poate fi examinată în acord cu dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât nu reprezintă un veritabil motiv de casare.

Un al doilea motiv de recurs a vizat încălcarea, în apel, a regulilor de drept referitoare la răspunderea solidară a administratorilor unei societăţi, enunţate în art. 148 alin. (1) şi art. 73 lit. e) din Legea nr. 31/1990. A arătat recurentul că instanţa de apel a încălcat acest principiu, cu atât mai mult cu cât al doilea administrator societar avea puteri depline iar în exerciţiul managerial, aceasta nu a manifestat nicio opoziţie, dintre cele specifice art. 148 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, cu privire la acţiunile pârâtului.

Nici acest motiv de casare nu este fondat. Instanţa de apel nu a înlăturat în cauză solidaritatea administratorilor consfinţită de art. 73 din Legea nr. 31/1990, ci plecând de la această regulă, a subliniat totuşi că, potrivit art. 1447 alin. (1) C. civ., creditorul poate cere plata întregii datorii oricăruia dintre debitorii ţinuţi solidar, ceea ce implică posibilitatea ca pârâtul să poată fi acţionat pentru plata întregului prejudiciu pretins prin acţiunea în răspundere. De asemenea, instanţa de apel a sublinat că acest demers nu îl împiedică pe debitorul obligat solidar la plata întregii datorii să iniţieze o cerere împotriva celorlalţi debitori, pentru partea din datorie care le incumbă.

Instanţa de apel nu a fost însă învestită cu acţiunea în regres şi de aceea nu trebuia, în mod specific, să examineze dacă celălalt administrator, dl. C., ar fi putut să invoce beneficiul art. 148 alin. (5) din Legea nr. 31/1990 ori dacă, la nivelul partajării competenţelor între administratori, responsabilitatea acestora pentru pretinsul prejudiciu era ori nu egală.

Prin urmare, motivul de casare nu este fondat şi va fi înlăturat cu sublinierea că recurentul a criticat decizia ca urmare a înţelegerii inexacte a dezlegărilor date în apel cu privire la solidaritate dar şi a limitelor în care instanţa de apel putea să rejudece cauza pe fond.

În fine, un ultim motiv de recurs a vizat încălcarea prevederilor legale incidente în materia individualizării prejudiciului. Recurentul subliniază că au fost încălcate dispoziţiile art. 1371 alin. (1) şi art. 1534 C. civ. care exonerează de răspundere pe pretinsul autor al faptei ilicite dacă victima a contribuit la cauzarea ori mărirea prejudiciului, ori pe măsura culpei acesteia din urmă. A subliniat recurentul că probele cauzei relevă deplin că asociatul care a inţiat acţiunea în răspundere este tot acela care a dat pârâtului descărcare de gestiune în fiecare an, constatând îndeplinirea obligaţiilor administratorilor.

A mai arătat recurentul B. că raportul de control efectuat la S.C. A. S.R.L. nu este de natură a crea reclamantei vocaţia pentru iniţierea acţiunii fondate pe dispoziţiile art. 155 din Legea nr. 31/1990. S-a arătat astfel că reclamanta, inclusiv asociatul unic, şi-au asumat raporturile contractuale cu D. S.R.L. şi invocă propria culpă de vreme ce a cunoscut şi acceptat întreaga situaţie juridică, iar toate rapoartele de auditare efectuate în cauză, inclusiv fiscale, relevă îndeplinirea tuturor obligaţiilor de către pârât. Mai mult, recurentul a subliniat că în S.C. A. S.R.L. era împuternicit dl. E. care avea atribuţii fiscale şi în domeniul mediului, care păstra legătura directă cu asociatul unic, iar acesta este cel care avea obligaţii în legătură cu faptele imputate pârâtului în proces.

Examinând acest motiv de casare, instanţa reaminteşte că în calea extraordinară de atac a recursului Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie răspunde obiectivului major privind controlul de legalitate si asigurarea unităţii de jurisprudenţă, de aceea, în cadrul acestui control nu pot fi examinate niciun fel de obiecţiuni legate de interpretarea, pe baza probelor administrate, a stării de fapt de către instanţele devolutive. Prin urmare, orice referire a părţii la probele cauzei, la interpretarea şi evaluarea acestora, nu va fi examinată, întrucât recurentul tinde să spună atenţiei instanţei de recurs greşita stabilire a stării de fapt.

Înalta Curtea mai reţine că recurentul a criticat greşita aplicare în cauză a dispoziţiilor art. 1371 alin. (1) şi art. 1534 C. civ., tinzând să arate că alte persoane poartă responsabilitatea pretinsului prejudiciu sau, cel puţin, sunt împreună responsabile cu pârâtul.

În acord cu dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motivele de recurs nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe cale apelului sau în cursul judecării apelului - pe cale de apărare. Or, examinând apărările pârâtului B., formulate împotriva apelului declarat de S.C. A. S.R.L., apărări care au vizat caracterizarea prejudiciului, instanţa de recurs reţine că nu au fost sesizate aspecte care ţin de culpa concurentă a reclamantei, culpă derivată din acţiuni sau inacţiuni ale acesteia, de natură a contribui la majorarea prejudiciului ori chiar la producerea lui; de aceea, această secvenţă a criticilor subsumate ultimului motiv de casare nu va fi examinată direct în calea extraordinară de atac a recursului.

Pe de altă parte, dezlegările instanţei de apel, referitoare la angajarea răspunderii pârâtului, chemat în judecată pentru un prejudiciu pentru care pot fi ţinute mai multe persoane în mod solidar, ca administratori statutari sau împuterniciţi în fapt cu atribuţii manageriale, în circumstanţele evocate de către pârât, au plecat de la regula de drept potrivit căreia un singur debitor, obligat solidar împreună cu alţi debitori, poate fi chemat în judecată pentru întregul prejudiciu, legea conferindu-i acestuia remediul regresului.

De aceea, instanţa de recurs arată că fără a fi rezolvată problema răspunderii tuturor persoanelor arătate de recurent ca având responsabilităţi manageriale în S.C. A. S.R.L., prejudiciul a fost analizat în apel în condiţiile de fapt stabilite şi evaluat pe baza probelor cauzei ca prejudiciu global, fără a se tranşa asupra solidarităţii.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 155 din Legea nr. 31/1990, instanţa de recurs arată că acestea conţin reglementarea unor condiţii în care acţiunea în răspundere a administratorilor poate fi demarată, iar recurentul nu a arătat modul în care instanţa a dat o intrepretare greşită acestor norme, aplicându-le eronat.

În aceste condiţii, cele statuate de instanţa de apel sunt chestiuni reţinute pe baza unei corecte aplicări şi interpretări a dispoziţiilor legale, iar acest ultim motiv de casare nu poate fi admis.

Examinând, mai departe, recursul reclamantei S.C. A. S.R.L., Înalta Curte reţine că acesta a vizat soluţia de admitere numai în parte a acţiunii în răspunderea administratorului B. şi s-a fondat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A subliniat recurenta S.C. A. S.R.L. că în apel au fost încălcate dispoziţiile art. 155 alin. (1), art. 194 alin. (1) lit. c) şi art. 72 din Legea nr. 31/1990, precum şi cele conţinute de art. 2018 alin. (1) şi art. 1531 alin. (1) C. civ. A considerat astfel, că instanţa de apel a nesocotit îndreptăţirea recurentei de a obţine acoperirea integrală a prejudiciului cauzat de dl. B. ca urmare a încălcării obligaţiilor prevăzute în contractul de administrare şi a celor prevăzute de art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005. Deşi premisele instanţei au fost corecte, în mod greşit s-a considerat că faptele pârâtului au reprezentat o simplă nepricepere managerială, ignorând faptul că neîncheierea contractului de reciclare reprezintă, în condiţiile legislaţiei de mediu şi fiscale, o încălcare a obligaţiilor contractuale, sens în care au fost evocate dispoziţiile art. 2 şi 4 din contractul de administrare. A mai arătat recurenta că diligenţa cerută administratorului este aceea a unui profesionist, care îl obliga să cunoască legislaţia de mediu şi să acţioneze responsabil.

Motivul de casare, astfel dezvoltat, nu este fondat.

Înalta Curte, reamintind părţilor rolul judecăţii în recursul aflat în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, reafirmă ca simpla enumerare a unor texte le lege, pretins încălcate de către instanţa de apel, fără o justificare argumentată a modului în care aplicarea ori interpretarea acestora contravine scopului legii ori principilor generale de drept, nu este suficientă pentru a caracteriza, în substanţă, motivul de casare opus în recurs. Articolele de lege enumerate în memoriul de recurs conţin definirea regulilor răspunderii reprezentanţilor unei societăţi, reguli avute în vedere de instanţa de apel, în măsura în care premisele cercetării judecătoreşti au fost acelea că pârâtul a avut, la epoca faptelor, calitatea de administrator al S.C. A. S.R.L., că acesta este ţinut la repararea prejudiciului generat de un management defectuos, iar în aplicarea art. 1531 C. civ., a analizat elementele răspunderii civile, ca fundament al pretenţiei afirmate de reclamantă prin acţiune.

Analiza condiţiilor răspunderii civile pentru prejudicii a plecat, în apel, de la premisa, corect stabilită, că responsabilitatea persoanei chemate în judecată este antrenată atunci când aceasta manifestă o conduită care are ca fundament încălcarea unor obligaţii legale, fie conţinute de normele dreptului obiectiv, fie stabilite contractual, cercetând în speţă dacă pârâtul avea obligaţia legală a încheierii contractelor de valorificare a deşeurilor şi dacă, prin omisiunea încheierii acestora, S.C. A. S.R.L. a suferit un prejudiciu.

În aceste condiţii, instanţa de apel a statuat că suma plătită de reclamantă în temeiul art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005 este o contribuţie fiscală impusă oricărui agent economic care introduce pe piaţa naţională bunuri ambalate, care distribuie primar ambalaje de desfacere ori care închiriază ambalaje, deci nu este susceptibilă de daună, deoarece nu poate fi pusă în legătură cu acţiunile ori inacţiunile pârâtului.

În acest context, instanţa de apel nu a ignorat suma dispoziţiilor legale invocate în recurs, ci le-a dat interpretare şi aplicare într-o modalitate rămasă, în concret, necriticată, în măsura în care raţionamentul instanţei de apel nu a fost combătut în mod argumentat; astfel că această primă critică din recurs va fi înlăturată.

În continuare recurenta-reclamantă a arătat că în actele organelor statale de control s-a reţinut că societatea reclamantă avea obligaţia de a plăti 2 RON/kg pentru cantitatea de ambalaje introduse în ţară şi rămase nevalorificate şi că, din cauza neîncheierii contractelor de reciclare de către pârât, aceste sume au fost mai mari. De asemenea, a arătat că aceste fapte se alătură celei de nedepunere a declaraţiilor fiscale lunare pentru ambalajele introduse pe piaţa naţională în perioada 2010 -2014.

Aceste aspecte au fost cercetate în apel, iar instanţa a statuat că, deşi pârâtul putea să încheie aceste contracte, nu avea o obligaţie legală sau contractuală definită în acest sens, a cărei neîndeplinire să se constituie ca element al faptei ilicite, astfel că pârâtului i se poate imputa doar o nepricepere managerială, nesancţionabilă din punctul de vedere al răspunderii pentru fapta ilicită. Cu privire la nedepunerea declaraţiilor fiscale, faptă cu alt conţinut, instanţa de apel a statuat că răspunderea pârâtului poate fi antrenată, admiţând în parte acţiunea, iar această parte a dezlegărilor instanţei de apel nu este criticată.

Aşadar, recurenta susţine în recurs un alt punct de vedere decât cel exprimat de instanţa de apel, fără a arăta în concret care au fost normele de drept încălcate prin adoptarea raţionamentului specific al instanţei de judecată. Reiterarea dispoziţiilor art. 9 alin. (1) lit. d) din O.U.G. nr. 196/2005 în acest context, nu dă greutate motivului de casare, deoarece, interpretarea dată acestuia de către instanţa de apel nu fost combătută prin recurs. În mod esenţial, recurenta este nemulţumită de modul în care instanţa de apel a apreciat starea de fapt, ca fundament al răspunderii civile a pârâtului şi opune în acest sens o viziune proprie spre analiza instanţei de recurs.

Acest demers nu are, însă eficacitate, de vreme ce în judecata recursului situaţia de fapt stabilită nu poate fi repusă în discuţie, astfel că şi această ultimă parte a criticilor din recurs este lipsită de fundament.

În concluzie, având în vedere toate considerentele mai sus prezentate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie decide că recursurile promovate sunt lipsite de fundament şi, în temeiul art. 496 C. proc. civ., le va respinge, soluţie care înglobează şi răspunsul instanţei la cererile accesorii formulate de părţi pentru acordarea cheltuielilor de judecată aferente acestei etape procesuale, potrivit art. 453 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. şi de recurentul-pârât B. împotriva deciziei nr. 410/A/19.11.2019, pronunţată de Curtea de Apel Târgu Mureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 aprilie 2021.