Revision of contradictory enforcement judgments: res judicata authority of creditor qualification rulings under Art. 509(1)(8) CPC

Şedinţa publică din data de 21 aprilie 2021

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 18 mai 2018, petenţii A., B. şi C., în contradictoriu cu intimata D. S.A. (fostă E. S.A.), au solicitat revizuirea deciziei civile nr. 1389A din 18 aprilie 2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2015.

Prin sentinţa nr. 126/F-COM din 25 septembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ în dosarul nr. x/2018, a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii invocată de intimata D. S.A.; a fost admisă cererea de revizuire formulată de revizuenţii A., B., C. împotriva deciziei civile nr. 1389A din 18 aprilie 2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2015; a fost anulată decizia civilă nr. 1389A din 18 aprilie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi implicit sentinţa civilă nr. 14302 din 17 decembrie 2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, secţia Civilă; s-a luat act că revizuenţii solicită cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva sentinţei nr. 126/F-COM din 25 septembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ în dosarul nr. x/2018, D. S.A. (fostă E. S.A.) a declarat recurs, motivele fiind următoarele:

Un prim motiv de nelegalitate invocat vizează faptul că instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii - art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit recurentei, instanţa a interpretat eronat prevederile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nefiind întrunite condiţiile revizuirii.

În acest sens, recurenta arată că verificarea autorităţii de lucru judecat nu s-a realizat în concret, prin alăturarea considerentelor şi dispozitivelor celor două hotărâri, ci prin preluarea într-o manieră necenzurată a afirmaţiilor revizuenţilor.

Astfel, instanţa a reţinut, în pofida evidenţei, că cele două dosare au avut aceleaşi părţi, obiect şi cauză, şi mai ales, că aceeaşi problemă de drept - calitatea sa de creditor - a fost tranşată de către ambele instanţe, fără a observa anumite dezlegări sau considerente specifice fiecărui dosar soluţionat definitiv.

În opinia recurentei, decizia civilă nr. 1389A din 18 aprilie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2015 şi decizia nr. 1438 din 05 aprilie 2018 a Tribunalului Argeş nu sunt hotărâri potrivnice, nici prin raportare la considerente şi nici prin raportare la dispozitiv.

Contradictorialitatea, astfel cum susţine recurenta, nu se analizează prin prisma a ceea ce s-a dedus judecăţii, ci prin raportare la dezlegările propriu-zise ale celor două instanţe, distincţie pe care instanţa a omis să o facă. Mai mult, instanţa a avut în vedere scopul urmărit de contestatori şi anume de paralizarea executării silite.

Recurenta susţine că, sub un prim aspect, prin decizia civilă nr. 1389A din 18 aprilie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2015, instanţa de apel a refuzat să primească motivul de apel de ordine publică referitor la lipsa calităţii de creditor a băncii, ca urmare a faptului că acesta a fost depus tardiv.

Prin urmare, instanţa a menţinut soluţia instanţei de fond ce antamase chestiunea calităţii de creditor dintr-o cu totul altă perspectivă şi anume desfiinţând argumentul intimaţilor că aceştia nu ar fi figurat ca părţi în încheierea de învestire cu formulă executorie.

Recurenta arată şi că, deşi nu era obligată, din moment ce motivul nu a fost regulat dedus judecăţii, instanţa a antamat şi chestiunea calităţii de creditor a băncii, ridicată direct în apel, reţinând că cesiunea încheiată între ATE şi F. S.A. nu a fost notificată nici de cedent, nici de cesionar, de unde rezultă că debitorii pot plăti în continuare în mod valabil către cedent, banca păstrându-şi calitatea de creditor faţă de intimaţi.

În dosarul nr. x/2015, prin decizia nr. 1438 din 05 aprilie 2018, instanţa s-a pronunţat asupra insuficienţei probatoriutui, nu a verificat în fond documentele contractuale care justifică dreptul de urmărire al recurentei, ci a imputat acesteia nedepunerea unui mandat special din partea G. S.A. (lichidatorul H.), prin care să o fi împuternicit să declanşeze cererea de executare silită.

În consecinţă, recurenta arată că singurul aspect tranşat de către Tribunalul Argeş, cu autoritate de lucru judecat, este nedepunerea mandatului special al recurentei, din care să reiasă calitatea de a formula cererea de executare silită.

Astfel, în opinia recurentei, argumentaţia pe fond ulterioară constatării tardivităţii invocării argumentului privind lipsa calităţii de creditor, nu poate depăşi cel mult natura unor considerente decizorii.

Totodată, recurenta susţine că Tribunalul Argeş nu a analizat în fond problema calităţii sale de creditor, ci a constat o insuficienţă a probatoriului, deoarece nu a depus un mandat special care să justifice calitatea introducerii cererii de executare silită.

În opinia recurentei, hotărârea Tribunalului Argeş evocă fondul, însă nu cu privire la aceeaşi chestiune analizată de Tribunalul Bucureşti, întrucât instanţa se bazează pe insuficienţa probatoriului administrat în chestiunea calităţii de creditor, speculând-o ca o prezumţie în beneficiul intimaţilor.

Aşadar, instanţa nu a concluzionat în sensul că E. nu are calitatea de creditor, ci că nu a reuşit să o probeze/să o argumenteze, lipsind o analiză (eventual coroborată) a proiectului de divizare aprobat prin hotărârea Adunării Generale Extraordinare a Acţionarilor I. din data de 28.06.2013, publicat în Monitorul Oficial, Partea a IV-a, nr. 2798/28.05.2013, a protocolului de predare-primire a activelor şi pasivelor în urma efectuării operaţiunii de divizare a I. S.A. încheiat la data de 01.12.2013 ori a anexelor aferente acestuia.

Ca atare, condiţia esenţială pentru admisibilitatea cererii de revizuire şi anume ca aceeaşi problemă să fie dezlegată în mod diferit de două instanţe, nu este îndeplinită.

Recurenta invocă şi faptul că, deşi pretinde că cele două dispozitive dau naştere unei situaţii juridice ireconciliabile, susţinerea curţii de apel nu este dublată de nicio motivare în legătură cu imposibilitatea punerii lor în aplicare.

În opinia recurentei, executarea ambelor hotărâri este pe deplin posibilă, întrucât contestaţiile nu vizează aceleaşi acte de executare, nu sunt pronunţate în legătură cu aceleaşi bunuri urmăribile şi nici în legătură cu acelaşi dosar execuţional.

Astfel, actele din dosarul nr. x/2015 al B.E.J. J. sunt anulate, în timp ce actele din dosarul de executare nr. 414/2015 al B.E.J.A. K. vor rămâne în fiinţă.

Un alt motiv de recurs vizează faptul că, în mod greşit, instanţa a reţinut existenţa autorităţii de lucru judecat a primei decizii pronunţate de Tribunalul Argeş şi prezenţa identităţii de părţi, obiect şi cauză, fapt care atrage, în opinia recurentei, incidenţa atât a motivului de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cât şi a celui de la pct. 8.

Referitor la neîndeplinirea condiţiei identităţii de părţi, recurenta arată că, în timp ce în dosarul nr. x/2015, au avut calitatea de contestatori atât soţii A. şi B., cât şi C., în dosarul nr. x/2015, părţi au fost doar L..

Faptul că, la ultimul termen de judecată în faza procesuală a apelului, C. a formulat în dosarul nr. x/2015 o cerere de intervenţie accesorie în sprijinul soţilor Popescu, nu îi poate oferi, conform opiniei recurentei, calitatea de parte în dosar, atât timp cât nu a formulat o contestaţie la executare, nu a formulat apel şi nici nu a invocat motivul de nelegalitate vizând calitatea sa de creditor.

În ceea ce priveşte condiţia identităţii de obiect, recurenta arată că, în cuprinsul considerentelor deciziei civile nr. 1389A din 18 aprilie 2018, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă în dosarul nr. x/2015, nu se regăseşte nicio menţiune potrivit căreia instanţa ar fi verificat calitatea de creditor prin raportare la vânzarea contractelor nr. x/2008 şi nr. y/2008 către terţul H. înainte de divizarea M..

Obiectul urmăririi silite este reprezentat de bunurile, respectiv drepturile debitorului ce pot fi valorificate, astfel că recurenta apreciază că ambele dosare au avut un obiect diferit, fiind urmărite silit bunuri diferite ale debitorului, aspect dovedit chiar de faptul că a fost atrasă o competenţă diferită a executorului judecătoresc (Piteşti, respectiv Bucureşti). Obiectul contestaţiei la executare îl reprezintă actele de urmărire atacate, acestea fiind deopotrivă diferite, ca urmare a faptului că au fost întocmite de executori diferiţi.

Pentru a reţine identitatea obiectului era necesară, în opinia recurentei, constatarea faptului că în ambele dosare se contestă urmărirea aceleiaşi creanţe, or cuantumul creanţelor este diferit.

Recurenta invocă şi neîndeplinirea condiţiei privind identitatea de cauză, arătând că, deşi contestatorii au încercat să supună instanţelor de executare şi celor de control judiciar aceleaşi motive de nelegalitate, acestea nu au făcut obiect al cadrului procesual în maniera invocată, în ambele dosare.

Recurenta apreciază că, dincolo de această împrejurare, cauza nu poate fi analizată prin abstracţie de la soluţiile pronunţate de către fiecare dintre cele două instanţe.

Recurenta invocă şi faptul că revizuentii nu au uzat de mijloacele disponibile pentru împiedicarea pronunţării unor soluţii contradictorii, precum şi neîndeplinirea condiţiei privitoare la existenţa unei hotărâri definitive pronunţate anterior.

Sub un prim aspect, contestatorii nu au luat nicio măsură pentru temporizarea judecăţii în vreunul dintre dosare, fiind neîndoielnic că L. aveau cunoştinţă de existenţa celuilalt dosar, atât timp cât erau părţi.

Astfel, în opinia recurentei, Curtea de Apel Piteşti alege să sancţioneze Tribunalul Bucureşti prin anularea unei decizii pronunţate în mod legal, în loc să sancţioneze exercitarea drepturile procesuale cu rea-credinţă, de către intimaţi.

Sub un al doilea aspect, recurenta invocă faptul că instanţa a reţinut în mod greşit că decizia pronunţată de Tribunalul Bucureşti este ulterioară faţă de decizia pronunţată de Tribunalul Argeş, întrucât trebuie avut în vedere momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti.

Printre condiţiile enumerate mai sus, admisibilitatea cererii de revizuire presupune ca, la momentul închiderii dezbaterilor într-un dosar, să existe un alt litigiu soluţionat definitiv, fapt ce presupune nu numai existenţa dispozitivului ci şi a motivării.

În opinia recurentei, curtea de apel a interpretat într-o manieră restrictivă că Tribunalul Bucureşti ar fi putut să ţină cont în activitatea de deliberare pe fondul apelului de o soluţie pronunţată în cursul acestei deliberării de un alt tribunal, soluţie ce nu era motivată la acel moment.

În ambele dosare, instanţele de apel au rămas în pronunţare aproape simultan, şi anume 13.03.2018 în dosarul nr. x/2015, respectiv 16.03.2018 în dosarul nr. x/2015. La data la care instanţa a pronunţat decizia pretins a fi încălcată (05.04.2018), instanţa care a pronunţat decizia revizuită era în pronunţare de aproximativ 3 săptămâni, existând aşadar o imposibilitate absolută de a cunoaşte motivele care au generat admiterea apelului şi implicit a contestaţiei.

Prin urmare, condiţiile autorităţii de lucru judecat nu puteau fi considerate îndeplinite.

Recurenta susţine şi că instanţa a ignorat că decizia nr. 1438 din 05 aprilie 2018 nu este prima hotărâre prin care s-a antamat problema calităţii sale de creditor.

Una dintre condiţiile promovării cererii de revizuire este ca revizuentul să tindă la anularea celei din urmă hotărâri, însă, anterior pronunţării hotărârii nr. 1438 din 05 aprilie 2018, Tribunalul Argeş a pronunţat o altă decizie definitivă nr. 926 din 08 martie 2018 în dosarul nr. x/2015, prin care a antamat problema calităţii sale de creditor, în baza unor critici identice formulate de intimatul A.. Recurenta susţine că, în acest dosar, instanţa a trecut peste critica privitoare la pretinsa lipsă a calităţii de creditor a băncii, respingând apelul contestatorului.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Intimaţii au formulat întâmpinare, prin care au solicitat anularea recursului ca nemotivat, faţă de prevederile art. 486 alin. (1) lit. d), raportat la art. 486 alin. (3) şi art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Completul de filtru a dispus comunicarea acestuia părţilor, pentru a depune puncte de vedere cu privire la raport.

Recurenta a depus punct de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză.

Prin încheierea de şedinţă din 24 februarie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în complet de filtru, a respins exceţia nulităţii recursului, a admis în principiu recursul declarat, fixându-se termen la data de 14 aprilie 2021, cu citarea părţilor.

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să îl respingă pentru considerentele care vor fi dezvoltate în cele ce urmează.

C. proc. civ. reglementează în art. 509 alin. (1) pct. 8, posibilitatea revizuirii în ipoteza existenţei a două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive potrivnice, date de instanţe de acelaşi grad ori de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri. Aşadar, scopul instituirii acestei norme este protejarea autorităţii de lucru judecat, ca efect al unei hotărâri definitive, nefiind permis ca o hotărâre definitivă să fie contrazisă de o altă hotărâre definitivă care să dispună între aceleaşi persoane şi cu privire la aceeaşi pricină. Nesupusă căii de reformare prevăzută de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., o atare situaţie afectează grav actul de justiţie prin încălcarea principiului securităţii raporturilor juridice.

Articolul 430 C. proc. civ. stabileşte că se bucură de autoritate de lucru judecat atât hotărârea judecătorească ce soluţionează în tot sau în parte fondul pricinii, cât şi hotărârea ce soluţionează o excepţie procesuală sau un incident procesual, statuând că, odată lămurite aceste aspecte într-o instanţă, nu mai pot fi reiterate şi reanalizate de o altă instanţă. Sensul normei instituite de acest text de lege este că, inclusiv în ipoteza în care instanţa prin hotărârea dată nu rezolvă fondul cauzei, ci doar un incident procedural, problema de drept astfel tranşată se bucură de autoritate de lucru judecat, împiedicând formularea unei cereri noi care să ducă la o soluţie contrară primei rezolvări. Interpretarea logico-juridică a textului articolului 430 C. proc. civ. duce la concluzia că, în ipoteza în care prima hotărâre judecătorească rezolvă fondul pricinii, admiţând cererea, o a doua hotărâre judecătorească prin care se respinge cererea pe un alt motiv procedural, decât existenţa autorităţii de lucru judecat, este supusă revizuirii prevăzută de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Faţă de aceste argumente de text, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate primi susţinerile recurentei din cadrul primului motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., în sensul că instanţa de revizuire nu ar fi analizat contradictorialitatea prin raportare la dezlegările propriu-zise ale celor două instanţe de judecată. În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a arătat că a doua instanţă de judecată nu a analizat pe fond chestiunea calităţii de creditor a băncii, ci a statuat că acest motiv de apel a fost tardiv invocat, chiar dacă în continuare, prin considerente ce nu îşi găsesc corespondent în dispozitiv, a analizat şi această chestiune de drept. Faţă de acest motiv de reformare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, dincolo de faptul evident că, în speţă, a doua instanţă a tranşat prin considerente ce susţin soluţia de respingere a cererii, chiar fondul problemei litigioase - lipsa calităţii de creditor a băncii - considerente ce se bucură de autoritate de lucru judecat potrivit art. 430 C. proc. civ., o atare susţinere nu ar putea fi primită întrucât rezolvarea fondului prin prima hotărâre ce a determinat admiterea cererii, trebuie să se impună cu autoritate de lucru judecat în cea de-a doua procedură judiciară, conform art. 430 - 431 C. proc. civ. raportat la art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel încât cea de-a doua hotărâre judecătorească prin care a fost respinsă cererea este supusă revizuirii. Această concluzie este impusă de dispoziţiile art. 509 alin. (2) C. proc. civ. care permit revizuirea chiar în ipoteza în care hotărârile judecătoreşti nu evocă fondul cauzei, raţiunea revizuirii pentru hotărâri potrivnice fiind protecţia autorităţii de lucru judecat pentru asigurarea încrederii în actul de justiţie şi securitatea raporturilor juridice.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge susţinerile recurentei potrivit cărora cele doua hotărâri judecătoreşti tranşează situaţii juridice diferite, cele două dispozitive putând coexista, întrucât din considerentele celor două decizii rezultă că ambele instanţe au analizat şi dezlegat pe fond problema de drept litigioasă, susţinând cu argumente diferite cele două soluţii contradictorii, de admitere şi, respectiv, de respingere a cererii de chemare în judecată, în condiţiile în care între cele două pricini există triplă identitate de părţi, obiect şi cauză, în vădită contradicţie cu dispoziţiile legale ce definesc autoritatea de lucru judecat analizate în precedent.

Ca atare, instanţa supremă va respinge argumentele recurentei invocate în susţinerea acestui motiv de recurs, relative la posibilitatea coexistenţei celor două soluţii fără a se contrazice, întrucât prima hotărâre ar cuprinde dezlegări relative la existenţa mandatului cesionarului, iar cea de-a doua doar ar fi respins motivul de apel privind calitatea de creditor a băncii, ca tardiv. Aceste motive de recurs care fac referire la tranşarea a două situaţii juridice diferite de către cele două instanţe sunt contrazise de considerentele celor două decizii definitive, considerente ce analizează deopotrivă contractul de cesiune al recurentei şi, implicit, calitatea de creditor a acesteia, dar care determină cele două instanţe judecătoreşti să adopte soluţii diametral opuse, respectiv, de admitere a cererii debitorilor şi de respingere a aceleiaşi cereri. Pentru aceleaşi considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge şi susţinerile recurentei privind posibilitatea punerii în executare a celor două dispozitive, executarea acestora fiind pe deplin posibilă, întrucât imposibilitatea de executare a hotărârilor contrare are în vedere ipoteza în care fiecare parte se poate prevala pe parcursul executării silite de hotărârea care îi este favorabilă, ipoteză ce se regăseşte şi în speţa de faţă, atâta timp cât prima hotărâre reţine lipsa calităţii de creditor a băncii şi, admiţând cererea debitorilor, anulează toate formele de executare silită, inclusiv învestirea cu formulă executorie a hotărârii ce constituie titlu executoriu, iar cea de-a doua reţine calitatea de creditor a băncii pentru aceeaşi creanţă şi, respingând cererea debitorilor, păstrează actele de executare. Chiar dacă aparent pentru recurentă ar putea să fie pusă în executare a doua hotărâre care îi este favorabilă, un atare demers procedural încalcă autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătoreşti anterioare în care s-a reţinut lipsa calităţii de creditor a recurentei, afectând eficienţa actului jurisdicţional şi prestigiul justiţiei, prin încălcarea normei de ordine publică instituită de art. 431 C. proc. civ.. Întrucât se bucură de autoritate de lucru judecat atât dispozitivul, cât şi considerentele pe care acesta se sprijină, orice contrarietate determinată printr-o hotărâre ulterioară, trebuie înlăturată pe calea revizuirii.

Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, în prezenta cauză, cele două instanţe nu au dezlegat în cadrul contestaţiilor la executare ce priveau aceeaşi creanţă, aspecte formale, ci au analizat chestiunea de fond a calităţii de creditor a băncii recurente care a pornit procedura de executare silită, astfel încât cele două dispozitive nu pot coexista şi nu pot fi puse în executare silită întrucât soluţiile pe care le cuprind se exclud reciproc.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge şi motivul de recurs privind inexistenţa în prezenta cauză a triplei identităţi de părţi, obiect şi cauză, astfel cum impune dispoziţia din art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Lipsa identităţii de părţi este invocată de recurentă prin raportare la părţile care au formulat cele două contestaţii la executare, întrucât, arată recurenta, în cea de-a doua sesizare, C. nu este contestator, ci intervenient accesoriu. Aceste susţineri vor fi respinse de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, întrucât, identitatea de părţi, ca şi condiţie de admisibilitate a revizuirii pentru hotărâri contrare, se rezumă la calitatea de parte în proces, fără a impune o identitate de poziţie procesuală în cele două sau mai multe cauze. Or, prin admiterea în principiu a cererii de intervenţie accesorie, intervenientul accesoriu dobândeşte calitatea de parte în proces, potrivit dispoziţiilor art. 65 C. proc. civ., astfel încât condiţia de admisibilitate privind identitatea de părţi impusă de art. 509 alin. (1) puncul 8 C. proc. civ., este îndeplinită în prezenta cauză.

Înalta Curte va respinge şi motivele relative la lipsa identităţii de obiect şi cauză între cele două litigii, reţinând ca fiind corecte statuările instanţei de revizuire care a respins această susţinere a băncii cu motivarea că ambele cauze vizează aceleaşi drepturi de creanţă izvorâte din cele două contracte de credit încheiate de părţile în proces şi au urmărit acelaşi scop - contestarea calităţii de creditor a băncii în procedura de executare silită demarată de aceasta.

Nu poate fi primită nici critica relativă la neinvocarea autorităţii de lucru judecat de către contestatori în cel de-al doilea proces, întrucât această condiţie nu constituie un fine de neprimire pentru revizuirea reglementată de art. 509 pct. 8 C. proc. civ., ci doar analizarea excepţiei autorităţii de lucru judecat de către cea de-a doua instanţă de judecată constituie un astfel de impediment, indiferent de modul în care a fost invocată această excepţie - din oficiu sau de către oricare parte în proces - dată fiind natura juridică a acesteia.

Nefondată este şi critica relativă la momentul în care cele două decizii au devenit definitive. Faptul că în cauză cele două instanţe judecătoreşti s-au pronunţat la un interval scurt de timp şi că au amânat de mai multe ori pronunţarea nu afectează principiul conform căruia hotărârea instanţei de apel pronunţată în contestaţia la executare devine definitivă la data pronunţării acesteia, iar nu la data la care instanţa a rămas în pronunţare.

În ceea ce priveşte invocarea deciziei nr. 926/8.03.2018 prin care a fost dezlegată problema calităţii de creditor a băncii, decizie anterioară deciziei 1438/5.04.2018, Înalta Curte reţine ca acest aspect nu poate fi analizat în cadrul procesual al prezentei acţiuni în revizuire, întrucât instanţa de judecată nu a fost investită cu un atare petit, nici pe cale de acţiune principală, nici pe cale de cerere reconvenţională. Totodată, instanţa supremă reaminteşte că, în cadrul revizuirii, ca şi cale de retractare, instanţa de judecată analizează legalitatea hotărârilor supuse revizuirii exclusiv prin raportare la încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat, astfel cum acesta e definit de dispoziţiile art. 430 şi următoarele din C. proc. civ., neputând analiza pe fond soluţiile supuse revizuirii, întrucât o atare analiză este rezervată căilor de reformare. În acest context, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine şi faptul că instanţa de revizuire nu poate să facă o analiză exhaustivă a hotărârilor judecătoreşti pronunţate de-a lungul timpului pe problema de drept supusă revizuirii, fiind ţinută de petitul cererii cu care a fost investită, întrucât unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil este principiul disponibilităţii.

Pentru considerentele mai sus invocate, în baza art. 497, raportat la art. 509 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., văzând şi dispoziţiile art. 430 şi următoarele din menţionatul cod, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul declarat ca nefondat.

În baza principiului disponibilităţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va lua act că intimaţii îşi rezervă dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta D. S.A. (fostă E. S.A.) împotriva sentinţei nr. 126/F-COM din 25 septembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 aprilie 2021.