Civil liability for signing blank payment instruments barred by prior criminal judgment compensating same financial loss

Şedinţa publică din data de 21 aprilie 2021

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă reclamanta A., prin lichidator, a solicitat obligarea pârâtului B. la restituirea sumei de 674.900 RON (6.749.000.000 ROL) şi a dobânzii legale aferente, calculată de la data alimentarii contului curent al pârâtului (21 mai 2001) şi până la data stingerii efective a datoriei către bancă.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 992, art. 994 C. civ., art. 43 Codul comercial.

Prin sentinţa civilă nr. 1618 din 5 iunie 2018 Tribunalul Bucureşti a respins acţiunea reclamantei, ca nefondată.

Împotriva acestei sentinţe formulează apel reclamanta.

Prin decizia civilă nr. 1887 din 16 decembrie 2020 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă admite apelul, schimbă sentinţa apelată în sensul admiterii în parte a cererii de chemare în judecată şi obligării pârâtului să plătească reclamantei suma de 674.900 RON reprezentând despăgubiri, dobânda legală aferentă sumei de 655.000 RON calculată de la data de 21 mai 2001 şi dobânda legală aferentă sumei de 19.900 RON calculată de la data de 22 mai 2001 până la data plăţii.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, următoarele:

Apelanta-reclamantă a învederat că angajaţii băncii au creditat în mod ilicit contul pârâtului cu sume atrase de A., intimatul pârât a avut o atitudine pasivă faţă de operaţiunile de delapidare prin care i-au fost asigurate resursele pentru plata unor obligaţii asumate printr-un bilet la ordin. Ca urmare, în speţă nu se poate vorbi de o plată efectuată de bancă, din eroare, către pârât, aceasta fiind o condiţie esenţială pentru incidenţa prevederilor art. 992 C. civ.

În ceea ce priveşte ce de-al doilea temei de drept invocat de către reclamantă, răspunderea civilă delictuală, instanţa de apel constată că acesta este întemeiat.

Astfel, există o faptă ilicită a pârâtului care a semnat două instrumente de plată în condiţiile în care cunoştea alt cont. De asemenea, pârâtul a semnat o filă C. de ridicare în numerar prin care apelanta a fost prejudiciată cu suma de 199.000 RON.

Susţine instanţa de apel că există o legătură de cauzalitate între fapta pârâtului şi prejudiciul băncii deoarece dacă pârâtul nu ar fi semnat cele două instrumente de plată, prejudiciul nu s-ar fi produs.

Intimatul-pârât, se reţine în considerentele deciziei, a recunoscut că sumele respective menţionate în documentele de plată nu i-au aparţinut, însă a învederat şi că a semnat documente în alb care au fost ulterior completate de angajaţii băncii.

Faptul că pârâtul a semnat anumite documente în alb nu pot duce automat la concluzia că astfel au fost semnate ordinul de plată şi fila C. din prezenta cauză.

Chiar dacă ar fi primite susţinerile pârâtului conform cărora a semnat în alb cele două instrumente de plată pe care reclamanta şi-a întemeiat pretenţiile, Curtea a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale a pârâtului.

În condiţiile în care pârâtului i s-a solicitat semnarea, chiar şi în alb, de către angajaţii băncii, a unui O.P. şi a unei file C., documente ce nu se justifica a fi semnate, deoarece contul său deschis la reclamantă era unul de salariu şi, conform celor susţinute de pârât, nu a efectuat nicio altă tranzacţie, doar ridicarea salariului, nu exista nicio justificare pentru semnarea celor două instrumente de plată chiar şi în alb, nici măcar pentru remedierea unor probleme informatice.

Pe de altă parte, semnarea în alb a unor documente nu poate fi justificată de nicio operaţiune. Fapta pârâtului care a acceptat semnarea unor documente în alb, cauzând prin această faptă un prejudiciu reclamantei, justifică angajarea răspunderii delictuale a acestuia.

Reţine instanţa de apel faptul că pentru angajarea răspunderii pârâtului nu este necesar ca fapta să fie săvârşită cu intenţie, ci este suficientă culpa cea mai uşoară, imprudenţă.

În speţă nu se poate vorbi despre vinovăţia sub forma intenţiei, însă se reţine vinovăţia sub forma culpei. Prin fapta sa, pârâtul a cauzat reclamantei un prejudiciu constând în sumele de bani solicitate prin acţiune, sume care, prin fapta pârâtului, au ieşit din patrimoniul reclamantei, fără ca reclamanta să le mai poată recupera efectiv. Legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu rezultă din însăşi materialitatea faptei, în lipsa faptei pârâtului nu s-ar fi produs prejudiciul.

Chiar dacă contul pârâtului a fost alimentat fără ştirea acestuia şi fără ca ulterior acesta să îşi însuşească această sumă de bani, astfel cum, s-a reţinut prin decizia penală nr. 424 din 22 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, pentru angajarea răspunderii civile delictuale sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege şi nu este necesar ca pârâtul să îşi însuşească suma de bani cu care a fost prejudiciată reclamanta. Chiar dacă la producerea prejudiciului au concurat şi faptele angajaţilor băncii, aceasta nu înlătură răspunderea civilă delictuală a pârâtului, câtă vreme sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.

Instanţa de apel mai reţine că, deşi s-a pronunţat o decizie de condamnare (decizia penală nr. 424 din 22 martie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti) prin care inculpaţii au fost obligaţi şi la repararea prejudiciului, nu s-a făcut dovada că prejudiciul cauzat a fost efectiv recuperat, iar câtă vreme prejudiciul nu a fost recuperat, reclamanta are posibilitatea şi interesul de a se îndrepta şi împotriva altor persoane pe care le consideră responsabile de producerea prejudiciului, răspunderea civilă delictuală fiind solidară.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâtul, invocând, în esenţă, următoarele motive de nelegalitate.

Decizia instanţei de apel este dată cu încălcarea art. 19 alin. (1), art. 20 alin. (2) C. proc. pen. vechi şi a art. 19 alin. (1) şi a art. 27 alin. (1) C. proc. pen. nou, întrucât reclamanta, ca parte vătămată constituită parte civilă în procesul penal, nu poate porni acţiune în faţa instanţei civile decât dacă instanţa penală ar fi lăsat acţiunea civilă nesoluţionată.

Recurentul învederează faptul că prin Ordonanţa nr. 879 din 22 septembrie 2014 emisă în Dosarul nr. x/2011 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a dispus clasarea cauzei faţă de acesta şi faţă de alte persoane în temeiul art. 16 lit. a) şi b) din C. proc. pen. şi nu urmare a intervenirii legii penale mai favorabile astfel cum a reţinut instanţa de apel în mod greşit.

De asemenea, recurentul învederează că intimata-reclamantă şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 20 C. proc. pen. vechi şi, deşi a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii ca urmare a soluţionării acţiunii civile din procesul penal prin decizia penală nr. 424 din 23 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, instanţa de apel nu s-a pronunţat formal pe excepţia de ordine publică. Deşi reţine că, atâta vreme cât prejudiciul nu a fost recuperat, reclamanta are posibilitatea şi interesul de a se îndrepta şi împotriva altor persoane pe care le consideră responsabile de producerea prejudiciului, instanţa de apel a adăugat la lege întrucât legea nu permite introducerea unei noi acţiuni civile pentru acelaşi prejudiciu, acordat anterior printr-o hotărâre judecătorească, chiar dacă nu a fost recuperat în fapt.

Se încalcă astfel dispoziţiile art. 19 alin. (1) şi art. 20 alin. (1) C. proc. pen. vechi şi dispoziţiile echivalente din art. 19 alin. (1) şi art. 27 alin. (1) C. proc. pen. nou, care permit recuperarea prejudiciului cauzat prin infracţiune fie prin constituirea părţii vătămate ca parte civilă în procesul penal, fie prin acţiunea părţii vătămate în faţa instanţei civile, dar numai dacă instanţa penală, prin hotărârea rămasă definitivă, a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă.

Se mai arată de către recurentă faptul că nu era îndeplinită condiţia nesoluţionării acţiunii civile impusă de art. 20 alin. (1) C. proc. pen. întrucât acţiunea civilă fusese soluţionată în procesul penal.

Cel de-al doilea motiv de recurs vizează încălcarea dreptului la apărare întrucât instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra excepţiilor absolute invocate, respectiv excepţia inadmisibilităţii, a lipsei de interes şi a puterii de lucru judecat, excepţii ce au fost invocate prin întâmpinare.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs se invocă nemotivarea deciziei din apel întrucât aceasta nu conţine nici silogismnul judiciar şi nici temeiul legal pe care se sprijină soluţia la care a ajuns instanţa.

Un alt motiv de recurs vizează încălcarea principiului puterii de lucru judecat, respectiv încălcarea dispoziţiilor art. 1200 pct. 4 C. civ. de la 1864, întrucât instanţa de apel a ignorat constatările din hotărâri judecătoreşti definitive anterioare care au stabilit că recurentul nu are nicio răspundere pentru prejudiciul cauzat de alte persoane prin infracţiunea de delapidare.

Astfel, se arată că prin decizia penală nr. 424/2018 Curtea de Apel Bucureşti a stabilit împrejurările în care a fost cauzat prejudiciul suferit de A. prin infracţiunea de delapidare şi persoanele răspunzătoare pentru prejudiciul respectiv. În acest proces penal recurentul nu a figurat ca parte şi, cu toate acestea, banca cere acelaşi prejudiciu şi de la acesta prin prezenta acţiune.

Circumscris acestui motiv de recurs se invocă de către recurent şi ignorarea de către instanţa de apel a sentinţei civile nr. 2492 din 5 septembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, rămasă definitivă, prin care s-a respins acţiunea băncii împotriva sa pentru recuperarea aceluiaşi prejudiciu cauzat prin infracţiunea de delapidare comisă de angajaţii băncii.

Un alt motiv de recurs se referă la încălcarea de către instanţa de apel a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 alin. (1) din C.E.D.O. întrucât recurentului i-a fost încălcat dreptul la apărare şi principiul puterii de lucru judecat.

Ultimele două motive de recurs vizează pronunţarea deciziei atacate cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 998 din C. civ. de la 1864 întrucât răspunderea nu poate fi angajată pentru orice faptă, ci doar pentru o faptă ilicită, care nu există în cauză, astfel cum nu există nici legătură de cauzalitate cu prejudiciul, răspunderea recurentului neputând fi angajată pentru că acest prejudiciu fusese deja reparat prin decizia penală nr. 424 din 22 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti.

Se invocă şi încălcarea dispoziţiilor art. 139 alin. (1) şi ale art. 292 alin. (2) C. proc. civ. întrucât instanţa de apel a ţinut seama de un înscris care nu a fost prezentat în original de către apelanta-reclamantă, respectiv Ordinul de plată nr. x din 21 mai 2001.

Fără a încadra fiecare motiv de recurs în parte, recurenta îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă intimata reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recursul este fondat, urmând a fi analizate acele motive de nelegalitate care au determinat admiterea căii de atac.

Intimata-reclamantă A. şi-a întemeiat acţiunea, în principal, pe art. 992 C. civ. de la 1864 care reglementează plata nedatorată şi, în subsidiar, pe dispoziţiile art. 998 C. civ., dispoziţii care reglementează răspunderea civilă delictuală.

Deşi nu există nicio critică sub acest aspect, Înalta Curte reţine că instanţa de apel, în mod corect, a stabilit că nu pot fi reţinute ca fiind îndeplinite condiţiile plăţii nedatorate, temeiul de drept al acţiunii fiind răspunderea civilă delictuală prevăzută de dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. de la 1864.

Astfel cum reţine şi instanţa de apel, pentru angajarea răspunderii civile delictuale trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu şi vinovăţia pârâtului care poate îmbrăca forma intenţiei, a neglijenţei sau a imprudenţei.

Cu privire la faptă aceasta a fost reprezentată de acţiunea recurentului care a semnat două instrumente de plată în alb pentru suma de 655.000 RON, în condiţiile în care cunoştea că nu dispune de suma respectivă, sumă pe care a transferat-o în alt cont. Recurentul a susţinut că nu a beneficiat de vreuna din sumele rulate prin contul său, semnarea ordinelor de plată fiind făcută la cererea preşedintelui băncii de la acel moment, D., în vederea remedierii unor pretinse erori apărute în sistemul informatic al băncii. Fapta recurentului care a acceptat semnarea unor documente în alb, fără nicio justificare legală justifică angajarea răspunderii delictuale, nefiind necesar ca fapta să fie săvârşită cu intenţie, acesta răspunzând şi pentru culpa cea mai uşoară.

Dacă instanţa de apel a constatat în mod corect existenţa faptei ilicite şi a vinovăţiei pârâtului în ceea ce priveşte prejudiciul respectiv îndeplinirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile delictuale, aceasta a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ. de la 1864, motiv de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1865.

Intimata-reclamantă a formulat plângere penală împotriva fostului său preşedinte, D., precum şi împotriva altor angajaţi ai băncii, printre care şi recurentul din cauza de faţă.

Prin Ordonanţa nr. 879/P/2011, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus clasarea faţă de recurentul B. sub aspectul săvârşirii infracţiunilor prevăzute de art. 2151 C. pen., art. 214 C. pen. şi art. 272 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, art. 289 C. pen., art. 291 C. pen. şi art. 221 C. pen. în temeiul art. 16 lit. a) şi b) C. proc. pen., reţinându-se că nu rezultă săvârşirea de către acesta a faptelor pentru care s-a formulat plângere penală.

În schimb, D. şi alte persoane fizice au fost condamnate în mod definitiv pentru săvârşirea unor infracţiuni în legătură cu activitatea lor, prin sentinţa penală nr. 764 din 11 mai 2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I Penală, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 424 din 22 martie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti. Urmare a condamnării pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare cu consecinţe deosebit de grave, pe latură civilă, D., şi o parte din persoanele condamnate, au fost obligate la plata unor despăgubiri către bancă în cuantum de 93.525.679,65 RON, la care se adaugă dobânda legală.

Suma pretinsă în prezenta cauză, respectiv prejudiciul imputat în sarcina recurentului-pârât, este inclusă în suma care a format obiectul judecăţii penale şi la plata căreia persoanele condamnate au fost obligate de către instanţa penală.

Ca atare, la momentul soluţionării atât în primă instanţă, cât şi în apel, prejudiciul pretins de către intimata-pârâtă fusese recuperat, astfel încât în situaţia în care banca l-ar obţine şi în prezenta cauză ar însemna că primească o dublă reparaţie, aspect ce nu poate fi primit.

Atâta vreme cât s-a pronunţat o hotărâre judecătorească, penală ori civilă, prin care o persoană a fost obligată, condamnată, la repararea unui prejudiciu constând în plata unor sume de bani se poate afirma, fără nicio îndoială că prejudiciul a fost recuperat.

Nu există nicio dispoziţie legală care să stabilească că doar în condiţiile în care prejudiciul este recuperat efectiv se poate vorbi despre repararea acestuia.

Altfel spus, câtă vreme intimata pârâtă a obţinut o hotărâre judecătorească definitivă prin care prejudiciul produs în patrimoniul său a fost stabilit în sarcina unei persoane, persoană care a fost obligată să achite acest prejudiciu, în orice modalitate, este evident că se poate spune că respectivul prejudiciu a fost reparat, recuperat.

Recuperarea efectivă cade în sarcina creditorului obligaţiei, în speţă intimatei-pârâtă, vizează partea de executare silită, ulterioară obţinerii titlului executoriu, diligenţele pe care trebuie să le depună creditorul având o importanţă deosebită în vederea recuperării efective.

Faptul că un prejudiciu nu a fost efectiv recuperat, indiferent de motiv, nu justifică promovarea unei alte acţiuni judiciare pentru a obţine o nouă reparaţie, chiar faţă de un alt debitor câtă vreme există o hotărâre judecătorească definitivă care obligă un alt debitor să repare acelaşi prejudiciu.

Faţă de cele mai sus arătate, reţinând că nu sunt îndeplinite în mod cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale astfel cum sunt prevăzute în art. 998-999 C. civ. 1864, în temeiul art. 312 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. Înalta Curte urmează să admite recursul, să modifice decizia atacată în sensul respingerii apelului formulat de către apelanta reclamantă, ca nefondat.

În temeiul art. 274 C. proc. civ. va obliga intimata la plata cheltuielilor de judecată reprezentând contravaloare taxă timbru conform dovezilor aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât B. împotriva deciziei civile nr. 1887/A din 16 decembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Modifică decizia atacată în sensul că:

Respinge apelul formulat de intimata-reclamantă A. S.A. prin lichidator FONDUL DE GARANTARE A DEPOZITELOR BANCARE împotriva sentinţei civile nr. 1618 din 5 iunie 2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Obligă intimata-reclamantă A. S.A. prin lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor Bancare la plata către recurentul-pârât B. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.440 RON, taxă de timbru şi timbru judiciar.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 aprilie 2021.