Just cause for revocation of a director’s mandate and admissibility of new evidence at the appellate stage

Şedinţa publică din data de 26 ianuarie 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă, la 20 august 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta Societatea de Transport Public Timişoara S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 26.000 RON net, reprezentând indemnizaţia aferentă perioadei 27 iulie 2018 - 30 noiembrie 2018, calculată conform art. 4 lit. A) pct. 1 din Contractul de mandat nr. x din 31 mai 2018, precum şi la plata daunelor morale, în sumă de 50.000 RON, reprezentând prejudiciul de imagine cauzat prin revocarea nejustificată şi intempestivă a contractului de mandat. Reclamantul a solicitat cheltuieli de judecată.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 12 alin. (3) din O.U.G. nr. 109/2011, art. 1431 alin. (4) din Legea nr. 31/1990.

Prin sentinţa civilă nr. 339 din 2 aprilie 2019, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, s-a admis în parte cererea de chemare în judecată, în sensul că pârâta Societatea de Transport Public Timişoara S.A. a fost obligată la plata către reclamant a sumei de 26.000 RON, reprezentând daune-interese pentru revocarea fără justă cauză a contractului de mandat din 31 mai 2018, precum şi la plata sumei de 4.385 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în măsura pretenţiilor admise.

Tribunalul a reţinut că reclamantul A. a încheiat cu pârâta STPT, prin Consiliul de Administraţie, Contractul de mandat înregistrat sub nr. x din 31.05.2018, prin care i-a fost încredinţat mandatul de Director General al Societăţii de Transport Public Timişoara, pe o durată de maxim 6 luni, până la numirea noilor directori ai societăţii, de către Consiliul de Administraţie.

Potrivit dispoziţiilor art. 11 din acest contract, dacă societatea, prin Consiliul de Administraţie, are iniţiativa încetării contractului înainte de termen, fără justă cauză, mandatarul este îndreptăţit la plata unor daune-interese, în condiţiile legii. Această clauză reprezintă aplicarea dispoziţiilor art. 2032 din C. civ., potrivit cărora mandatarul care revocă mandatul rămâne ţinut să îşi execute obligaţiile faţă de mandatar. El este, de asemenea, obligat să repare prejudiciile suferite de mandatar din cauza revocării nejustificate ori intempestive.

S-a reţinut că prin Hotărârea nr. 128/27.07.2018 Consiliul de Administraţie, în şedinţă extraordinară, a decis revocarea reclamantului din funcţia de Director General al societăţii, începând cu 27.07.2018 şi că această hotărâre nu conţine motivele pe care s-a bazat decizia revocării, aşadar nu conţine o justă cauză pentru revocare.

În accepţiunea legii societăţilor comerciale, funcţia de director este reglementată de dispoziţiile legale referitoare la contractul de mandat, astfel încât încetarea acestei funcţii poate interveni pentru motive ce ţin de voinţa societăţii, respectiv revocarea mandatului, fără a fi condiţionată de existenţa unei juste cauze. Legalitatea hotărârii Consiliului de Administraţie nu este pusă în discuţie în prezenta cauză şi nici nu are vreo relevanţă raportat la obiectul acţiunii, relevantă în cauză fiind existenţa justei cauze pentru revocarea mandatului.

Astfel, tribunalul a constatat că în hotărârea de revocare nu se face nicio menţiune cu privire la motivul revocării, iar susţinerile pârâtei din întâmpinare, în sensul că de la data atribuirii mandatului de director general, reclamantul A. nu a şi-a îndeplinit în mod corespunzător prerogativele aferente mandatului încredinţat, conservând ori agravând situaţia financiară, oricum foarte gravă a societăţii, nu este susţinută de probe.

Potrivit dispoziţiilor art. 1350 C. civ., orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat. Atunci când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu, în condiţiile legii. Prejudiciul pe care l-a suferit reclamantul poate fi evaluat raportat la indemnizaţia pe care acesta trebuia să o primească pentru restul perioadei contractuale. Astfel, pentru cele patru luni rămase din contract, în conformitate cu dispoziţiile art. 4.1, reclamantului i s-ar cuvenit suma de 26.000 de RON cu titlu de indemnizaţie.

Aşadar, reţinând că sunt îndeplinite condiţiile art. 1350 C. civ. cu privire la prejudiciul material solicitat de reclamant, instanţa a dispus obligarea pârâtei la repararea acestuia.

În ceea ce priveşte suma de 50.000 de RON, solicitată de reclamant cu titlu de daune morale, instanţa a reţinut că acesta nu a făcut dovada prejudiciului de imagine pe care îl pretinde. Întrucât în temeiul dispoziţiilor art. 249 C. proc. civ. sarcina probei îi revenea reclamantului, instanţa a respins pretenţiile acestuia având ca obiect daune morale.

De asemenea, în temeiul art. 453 alin. (2) C. proc. civ., instanţa a obligat pârâta la plata sumei de 4.385 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând 1.485 de RON taxă de timbru aferentă capătului 1 al acţiunii şi 3.000 de RON onorariu avocat, proporţional cu pretenţiile admise.

Prin decizia civilă nr. 726/A din 8 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, s-a admis apelul declarat de pârâta Societatea de Transport Public Timişoara S.A. împotriva sentinţei civile nr. 339 din 2 aprilie 2019, pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă, în sensul schimbării în parte a sentinţei apelate, cu consecinţa respingerii în tot a acţiunii astfel cum a fost formulată. Totodată, s-a dispus obligarea intimatului-reclamant la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 3.570 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Curtea a reţinut că în analiza justei cauze este suficient să se constate, din probatoriul administrat, că la baza adoptării deciziei de revocare au stat motive temeinice, fără a fi necesară indicarea acestora în cuprinsul deciziei de revocare.

Menţionarea cauzelor ce au stat la baza revocării în chiar cuprinsul deciziei ar fi facilitat, sub aspect probatoriu, decelarea caracterului just al acestora însă nici o dispoziţie legală nu condiţionează analiza cauzelor de inserarea acestora în chiar cuprinsul actului de revocare.

Faţă de revocarea mandatului de către societatea pârâtă înainte de termenul convenit, reclamantul intimat s-a prevalat de dispoziţiile art. 11 din contract, apreciind că revocarea este fără justă cauză şi astfel este îndreptăţit să beneficieze de daune interese.

Chiar dacă în cuprinsul Hotărârii nr. 128/27.07.2018, adoptată de Consiliul de Administraţie al pârâtei nu au fost inserate motivele ce au stat la baza revocării mandatului acordat reclamantului acest aspect nu este determinant în economia cauzei pentru a se putea concluziona că revocarea nu ar conţine o justă cauză.

Astfel, atât prin apărările invocate în faţa Tribunalului Timiş, cât şi în apel, Societatea de Transport Public Timişoara S.A. a precizat că toate motivele ce au stat la baza adoptării Hotărârii nr. 128/27.07.2018 sunt redate într-o manieră amplă în procesul-verbal al şedinţei din acea dată şi constau în îndeplinirea necorespunzătoare a prerogativelor aferente mandatului încredinţat, circumscriindu-se astfel dispoziţiilor art. 36 alin. (7) din O.U.G. nr. 109/2011.

Este adevărat că procesul-verbal menţionat a fost depus în probaţiune abia în faţa instanţei de apel. Cuprinsul acestuia, însă, confirmă susţinerile societăţii pârâte în sensul că sunt redate, într-o manieră exhaustivă, motivele ce au stat la baza propunerii de revocare a domnului A. din funcţia de director general.

Apărările intimatului sub aspectul întocmirii pro causa a proceselor-verbale ale şedinţelor extraordinare ale Consiliului de Administraţie din data de 25.07.2018, respectiv 27.07.2018, argumentat pe nedepunerea acestora în faţa primei instanţe, au fost înlăturate, raportat şi la prevederile art. 470 şi următoarele C. proc. civ., care permit administrarea unor probe noi direct în faţa instanţei de apel.

Curtea a constatat că în cadrul şedinţei extraordinare din data de 27.07.2018 au fost analizate de către membrii Consiliului de Administraţie motivele ce au stat la baza revocării mandatului acordat reclamantului, în urma dezbaterilor consemnate în procesul-verbal fiind redate "cauzele" ce au stat la baza adoptării decizia de revocare.

Instanţa de apel a reţinut caracterul just al cauzelor pe care s-a întemeiat decizia de revocare a mandatului, prin conduita adoptată reclamantul încălcând Hotărârile Consiliului de Administraţie adoptate în conformitate cu art. 143 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 şi art. 29.1 din Statut, motiv pentru care a apreciat că revocarea mandatului a avut o "justă cauză", astfel că în mod greşit prima instanţă i-a acordat daune interese echivalente cu indemnizaţia pe care acesta trebuia să o încaseze până la finele mandatului.

La 2 decembrie 2019, reclamatul A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 726/A din 8 octombrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitându-se admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Timişoara.

În susţinerea motivului de recurs invocat, recurentul-reclamant a precizat că situaţia de fapt reţinută de către instanţa de apel, faţă de probele administrate, este greşită deoarece s-au încălcat, pe de o parte, prevederile art. 12 alin. (3) din O.U.G. nr. 109/2011, şi, pe de altă parte, prevederile art. 29.3. din Actul constitutiv, care, menţionează în mod expres faptul că, în cazul în care revocarea survine fără justă cauză, directorul în cauză va fi îndreptăţit la plata de daune interese.

Recurentul a susţinut că din hotărârea nr. 128 din 27 iulie 2018 a Consiliului de Administraţie nu rezultă care ar fi "justa cauză" pentru care s-a hotărât revocarea din funcţie a acestuia.

Recurentul-reclamant a precizat că, deşi a solicitat intimatei-pârâte, prin notificarea nr. 1 din 1 august 2018, să îi comunice mai multe înscrisuri, printre care şi procesul-verbal al şedinţei Consiliului de Administraţie din 27 iulie 2018, aceasta nu i l-a transmis.

A mai subliniat că, deşi a invocat lipsa acestui proces-verbal, atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin răspunsul la întâmpinare, intimata-pârâtă a depus la dosarul cauzei acest înscris abia în faza apelului, pentru a se asigura că nu va mai avea posibilitatea de a-şi formula o apărare corespunzătoare.

De asemenea, s-a mai susţinut că în preambulul hotărârii de revocare nu se face nicio trimitere la vreun referat cu propunere de revocare sau la alte înscrisuri care să fi stat la baza luării acestei hotărâri în mod obiectiv. În opinia recurentului-reclamant, acestea nu sunt menţionate pentru că nu există, şi, chiar dacă ar fi existat ori au fost întocmite pro causa, motivarea justei cauze trebuia să se regăsească în cuprinsul hotărârii şi nu în alte documente care nu fac corp comun cu hotărârea.

Recurentul-reclamant a precizat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 470 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., coroborat cu alte dispoziţii din C. proc. civ.

Conform art. 470 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., dacă dovezile propuse în apel sunt martori sau înscrisuri nearătate la prima instanţă, se vor aplica în mod corespunzător dispoziţiile art. 194 lit. e) C. proc. civ.

Apoi, din interpretarea art. 478 alin. (2) C. proc. civ. rezultă faptul că părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului, acelaşi text permiţând instanţei de apel să încuviinţeze administrarea probelor a căror necesitate ar rezulta din dezbateri.

Din cuprinsul art. 254 C. proc. civ. rezultă sintagma" în cursul procesului" şi nu "în cursul judecăţii în primă instanţă" iar în materia apelului nu există nicio dispoziţie din care să rezulte înlăturarea sancţiunii decăderii, în consecinţă se admite că în apel pot fi propuse numai acele probe care nu puteau fi propuse la judecata în primă instanţă din motive obiective.

Recurentul-reclamant a subliniat că dacă s-ar reţine interpretarea dată de instanţa de apel dispoziţiilor legale privind administrarea probelor noi în apel, s-ar ajunge practic în situaţia în care, deşi intimata-pârâtă avea aceste probe în posesie încă de dinainte de introducerea cererii de chemare în judecată, aceasta a ales să le depună direct în apel, ceea ce echivalează cu suprimarea unui grad de jurisdicţie pentru acesta, cel puţin privind discutarea şi aprecierea respectivelor probe.

Pentru a putea fi administrate direct în apel, se cere ca înscrisurile noi să fi existat în momentul pronunţării hotărârii, dar să nu fi fost cunoscute instanţei, existând o cauză de forţă majoră, care a împiedicat partea interesată să se prevaleze de ele. Or, intimata-pârâtă nu a indicat niciun astfel de motiv pentru a justifica refuzul acestuia de a-i comunica procesul-verbal şi nici de a-l depune în faţa primei instanţe, deşi recurentul a precizat că l-a solicitat în mod repetat.

La 30 ianuarie 2020, intimata-pârâtă Societatea de Transport Public Timişoara S.A. a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepţia tardivităţii recursului, arătând că decizia recurată i-a fost comunicată acesteia la 1 noiembrie 2019, dată la care, probabil, i-a fost comunicată şi recurentului-reclamant. În aceste condiţii, la 9 decembrie 2019, respectiv data înregistrării recursului la Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, termenul pentru declararea recursului era depăşit.

Intimata a invocat şi excepţia nulităţii recursului, întrucât motivele de recurs invocate de reclamant nu se încadrează în cazurile de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.. Astfel, deşi recurentul-reclamant a precizat că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, motivele expuse sunt legate de prezentarea unor noi înscrisuri în faţa instanţei de apel, acestea fiind chestiuni care privesc strict elemente de drept procedural, referitoare la administrarea şi încuviinţarea înscrisurilor, încălcarea dreptului la apărare, interpretarea dată probelor încuviinţate.

În aceste condiţii, se impune aplicarea prevederilor art. 489 C. proc. civ. şi, în consecinţă, constatarea nulităţii recursului declarat întrucât motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Pe fondul cauzei, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei recurate, având în vedere că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre legală, motivarea deciziei recurate fiind coerentă, iar raţionamentul juridic propus reflectă o corectă aplicare a normelor de drept material.

În acest sens, după cum corect a reţinut instanţa de apel, nu există nici un text de lege care să impună descrierea cauzelor, care au dus la revocarea mandatului, în cuprinsul hotărârii de revocare. Chiar dacă hotărârea de revocare nu cuprinde în conţinutul ei, în mod expres, motivele revocării, acest fapt nu echivalează cu o revocare fără justă cauză.

La 27 februarie 2020, recurentul-reclamant a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepţiilor invocate de intimată, ca neîntemeiate, solicitându-se, totodată, şi respingerea apărărilor formulate pe fondul cauzei.

În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii, recurentul-reclamant a precizat că decizia recurată i-a fost comunicată, conform procesului-verbal de înmânare, aflat la dosarul de apel, la 4 noiembrie 2019, iar cererea de recurs a fost depusă la oficiul poştal la 2 decembrie 2019, astfel cum se poate observa la dosarul de recurs, unde se regăseşte plicul de depunere cu ştampila poştei aplicată pe plic. Aşadar, termenul de recurs de 30 de zile de la comunicare a fost respectat, cererea fiind depusă în termen.

Referitor la excepţia nulităţii, acesta a precizat că au fost indicate expres normele de drept material aplicate greşit, respectiv dispoziţiile art. 12 alin. (3) din O.U.G. nr. 109/2011, ale art. 29.3 din Actul constitutiv, precum şi prevederile art. 11 din contractul de mandat. Astfel, întrucât în urma probatoriului administrat, instanţa de apel a reţinut o situaţie de fapt eronată, acest fapt a condus automat şi la aplicarea greşită a prevederilor indicate.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 12 mai 2020, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ., părţile nedepunând puncte de vedere.

Prin încheierea din 13 octombrie 2020 au fost respinse excepţiile tardivităţii şi nulităţii recursului invocate de intimata-pârâtă Societatea de Transport Public Timişoara S.A, cu motivarea că cererea de recurs a fost formulată în termenul procedural şi conţine critici care pot fi încadtrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Totodată, a fost admis în principiu recursul.

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., îl va respinge pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurentul-reclamant a precizat că au fost încălcate, pe de o parte, prevederile art. 12 alin. (3) din O.U.G. nr. 109/2011, şi, pe de altă parte, prevederile art. 29.3. din Actul constitutiv al intimatei, care, menţionează în mod expres faptul că, în cazul în care revocarea survine fără justă cauză, directorul în cauză va fi îndreptăţit la plata de daune interese.

Recurentul a susţinut că, din Hotărârea nr. 128 din 27 iulie 2018 a Consiliului de Administraţie, nu rezultă care este justa cauză pentru care s-a hotărât revocarea din funcţie a acestuia, în preambulul hotărârii nefăcându-se trimitere la vreun referat cu propunere de revocare sau la alte înscrisuri care să fi stat la baza luării acestei hotărâri în mod obiectiv. Or, în respectarea dreptului la apărare, astfel de menţiuni trebuiau să se regăsească în cuprinsul hotărârii de revocare.

Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Incidenţa acestui motiv de recurs presupune în mod obligatoriu aplicarea greşită sau încălcarea de către instanţa de apel a normelor de drept material, adică a dispoziţiilor legale care guvernează raportul juridic dedus judecăţii.

Cu alte cuvinte, instanţa de recurs învestită cu examinarea legalităţii deciziei instanţei de apel trebuie să regăsescă în cuprinsul cererii de recurs critici care vizează în concret încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material.

Din perspectiva criticii enunţate anterior se constată că susţinerea recurentului-reclamant că decizia recurată încalcă prevederile art. 12 alin. (3) din O.U.G. nr. 109/2011, are în vedere doar existenţa unui temei legal expres pentru fundamentarea pretenţiilor deduse judecăţii fără a se arăta în concret cum a fost încălcat în concret acest text de lege prin decizia recurată.

Or, instanţa de apel nu a respins dreptul recurentului reclamant la obţinerea daunelor interese pentru revocarea mandatului înainte de termen ci a reţinut că nu este îndeplinită condiţia inexistenţei justei cauze reţinând că probele administrate au relevat temeinicia măsurii de revocare.

Justa cauză nu este definită de lege, motiv pentru care conţinutul său este determinat prin evidenţierea încălcării obligaţilor asumate de părţile unui raport juridic, în cauză, prin încălcarea obligaţiilor rezultate din contractul de mandat.

Nefiind o chestiune de drept ci una de fapt care presupune analiza obligaţiilor contractuale şi administrarea probelor, verificarea existenţei sau inexistenţei justei cauze este atributul instanţelor de fond.

Simpla invocarea a lipsei motivelor revocării din cuprinsul hotărârii luate în acest scop nu este suficientă pentru atragerea răspunderii contractuale sub forma plăţii daunelor interese, dacă această lipsă nu a fost prevăzută în contractul de mandat încheiat de părţi ca atrăgând automat această sancţiune, prin urmare această critică va fi înlăturată.

Recurentul-reclamant a precizat că instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 470 alin. (1) lit. d), art. 194 lit. e) şi art. 478 alin. (2) şi 254 C. proc. civ., sens în care se arată că părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului şi care nu au putut fi propuse la judecata în primă instanţă, din motive obiective.

De asemenea, recurentul-reclamant a susţinut că, pentru a putea fi administrate direct în apel, se cere ca înscrisurile noi să fi existat în momentul pronunţării hotărârii, dar să nu fi fost cunoscute instanţei, existând o cauză de forţă majoră, care a împiedicat partea interesată să se prevaleze de ele. Or, intimata-pârâtă nu a indicat niciun astfel de motiv pentru a justifica refuzul acestuia de a-i comunica procesul-verbal şi nici de a-l depune în faţa primei instanţe, aceasta depunându-l direct în apel, motiv pentru care recurentul consideră că a fost întocmit pro causa.

Chestiunea privind admisibilitatea probelor în faţa instanţei de apel, fără ca acestea să fi fost cerute în faţa primei instanţe, a fost dezlegată prin Decizia nr. 9/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii.

Prin această decizie s-a statuat cu caracter obligatoriu că: "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 470, art. 478 alin. (2) şi a art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., prin raportare la art. 254 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ., în noţiunea de probe noi ce pot fi propuse şi încuviinţate în faza apelului se includ atât probele propuse în faţa primei instanţe prin cererea de chemare în judecată sau întâmpinare, cât şi acelea care nu au fost propuse în faţa primei instanţe sau au fost propuse tardiv, iar în privinţa lor prima instanţă de fond a constatat decăderea."

Examinând înţelesul sintagmei dovezi noi din cadrul art. 476 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a reţinut prin decizia menţionată că apelantului i s-a creat posibilitatea, în scopul justei soluţionări a cauzei, să aducă în calea de atac dovezi noi faţă de cele reţinute prin hotărârea a cărei cenzură solicită, prin care să îşi demonstreze susţinerile, intimatul având aceeaşi posibilitate. Ca atare, în noţiunea de dovezi noi din cadrul art. 476 alin. (2) din C. proc. civ. intră orice probă care nu a fost administrată şi analizată de către prima instanţă.

Dreptul părţilor de a formula critici de netemeinicie, adică de a contesta modul în care prima instanţă a stabilit situaţia de fapt, nu ar putea fi exercitat în mod efectiv dacă invocarea acestor motive nu ar fi însoţită şi de posibilitatea de a dovedi în faţa instanţei de apel susţinerile formulate prin cererea de apel, motiv pentru care, Înalta Curte a reţinut prin decizia menţionată că probele "noi" cerute în faţa instanţei de apel sunt, în realitate, probele necesare analizării motivelor de apel şi a apărărilor formulate în legătură cu acestea, motive şi apărări pe care părţile, în mod evident, nu le puteau anticipa la momentul formulării cererii de chemare în judecată ori al întâmpinării la prima instanţă.

În raport cu considerentele decizorii reţinute prin Decizia nr. 9/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii şi care sunt obligatorii potrivit art. 517 alin. (4) C. proc. civ., în ceea ce priveşte interpretarea noţiunii de probe noi ce pot fi propuse şi încuviinţate în faza apelului, rezultă că administrarea probelor noi în cauză în faza procesuală a apelului, deşi acestea nu au fost propuse în faţa primei instanţe, s-a făcut cu respectarea legii, prin urmare şi această critică este nefondată.

Faţă de considerentele reţinute, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 726/A din 8 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 726/A din 8 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi,26 ianuarie 2021.