Post-conviction lease dispute: statute of limitations triggered by knowledge of damage and right to defense violated by unexplored appellate grounds
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice (ICCJ) admitted the appeal (recurs), partially quashed the Court of Appeal’s decision, and remanded the case for a new appellate hearing specifically regarding the defendants’ challenge, while upholding the appellate ruling on the plaintiffs’ claims; the dispute involved three companies in judicial liquidation suing former owners for damages arising from uncollected rents and property improvements following a lease termination, where the defendants had raised the statute of limitations for the first time at the appeal stage. The decisive legal basis was a procedural violation of the principle of contradiction and the right to defense, as the Court of Appeal had relied on factual and legal grounds—specifically regarding the start of the limitation period and the applicable law under Decree No. 167/1958 versus the new Civil Code—that were not previously debated by the parties, thereby constituting a ground for annulment under Article 488(1)(5) of the Code of Civil Procedure in relation to Article 175(1) and Articles 14(5)-(6), 13(3), and 22(4).
Legislator headnote
AI generatedart. 453 alin. (1) C. proc. civ, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ, art. 22 alin. (2) C. proc. civ, art. 77 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, art. 201 din Legea nr. 71/2011, art. 204 din Legea nr. 71/2011; Post-conviction lease dispute: statute of limitations triggered by knowledge of damage and right to defense violated by unexplored appellate grounds: The decisive legal basis was a procedural violation of the principle of contradiction and the right to defense, as the Court of Appeal had relied on factual and legal grounds—specifically regarding the start of the limitation period and the applicable law under Decree No. 167/1958 versus the new Civil Code—that were not previously debated by the parties, thereby constituting a ground for annulment under Article 488(1)(5) of the Code of Civil Procedure in relation to Article 175(1) and Articles 14(5)-(6), 13(3), and 22(4).
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedLegal basis cited for the power to admit the appeal (recurs) and rule on its merits.
Legal basis cited for the procedural consequences of admitting the appeal, specifically the partial quashing of the lower court decision and remand for a new trial.
Full text
Şedinţa publică din data de 20 aprilie 2021
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 24 septembrie 2014 sub nr. x/2014, reclamantele S.C. A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. IPURL, S.C. C. S.R.L., prin lichidator judiciar B. IPURL şi S.C. D. S.R.L., prin lichidator judiciar B. IPURL, au chemat în judecată pe pârâţii E., F. şi G., solicitând instanţei să dispună obligarea pârâţilor în solidar la plata:
- sumei de 311.350 euro către reclamanta S.C. A. S.R.L., din care 262.750 euro reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor şi amenajărilor imobilului din Bucureşti, str. x, şi suma de 48.600 Euro reprezentând contravaloarea chiriilor neîncasate de la data rezilierii contractelor, încheiate cu S.C. H. S.R.L., S.C. C. S.R.L, S.C. D. S.R.L.;
- sumei de 49.350 euro către reclamanta S.C. D. S.R.L. reprezentând contravaloarea chiriilor neîncasate de la data rezilierii contractelor cu S.C. I. S.R.L., S.C. J. S.R.L. şi S.C. K. S.R.L. şi până la data finalizării acestora;
- sumei de 109.600 euro către reclamanta S.C. C. S.R.L. reprezentând contravaloarea chiriilor neîncasate de la data rezilierii contractelor cu S.C. L. S.R.L., S.C. M. S.R.L. şi S.C. N. S.R.L. şi S.C. O. S.R.L., S.C. P. S.R.L. şi S.C. Q. S.R.L., până la data finalizării acestora.
De asemenea, s-a solicitat obligarea în solidar a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 194 şi următoarele C. proc. civ. şi pe art. 969, 998 C. civ.
La data de 16 septembrie 2015 reclamanta A. S.R.L. şi-a precizat acţiunea, în sensul că a solicitat plata sumei de 43.200 euro reprezentând contravaloarea chiriilor neîncasate de la data rezilierii contractelor încheiate cu S.C. H. S.R.L., S.C. C. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L.
Prin sentinţa civilă nr. 2663/2017 din 28 iunie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă:
-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor S.C. C. S.R.L., prin lichidator judiciar B. IPURL şi S.C. D. S.R.L., prin lichidator judiciar B. IPURL, excepţie invocată de pârâţi, prin întâmpinare şi a respins acţiunea formulată de reclamantele S.C. C. S.R.L., prin lichidator judiciar B. IPURL şi S.C. D. S.R.L, prin lichidator judiciar B. IPURL ca fiind introdusă de persoane lipsite de legitimare procesuală activă.
- a admis, în parte, acţiunea, astfel cum aceasta a fost precizată şi a obligat pârâţii să plătească:
- reclamantei S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. IPURL suma totală de 999.358 RON reprezentând contravaloare îmbunătăţiri şi amenajări efectuate de aceasta la imobilul situat în Bucureşti, str. x, sector 5;
- reclamantei S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. IPURL echivalentul în RON, în funcţie de cursul oficial leu-euro stabilit de BNR la data plăţii efective, al sumei de 14.400 euro reprezentând contravaloarea chiriilor neîncasate de aceasta, ca urmare a rezilierii contractelor de închiriere încheiate cu S.C. H. S.R.L., S.C. C. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L.
A obligat pârâţii să plătească reclamantei S.C. A. S.R.L. prin lichidator judiciar B. IPURL suma de 400 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva sentinţei primei instanţe, reclamantele S.C. A. S.R.L., S.C. C. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L., prin lichidator judiciar B. IPURL şi pârâţii F., G., în nume propriu, cât şi în calitate de moştenitori ai defunctei, pârâta E. (decedată la 30 aprilie 2018) au declarat apel, criticând-o pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.
Prin decizia civilă nr. 1234 din 9 iulie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul formulat de reclamantele S.C. A. S.R.L., S.C. C. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L., prin lichidator judiciar B. IPURL şi de pârâţii F., G. şi E., prin moştenitor G. împotriva sentinţei civile nr. 2663 din 28 iunie 2017, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vi-a Civilă în dosarul nr. x/2014. A anulat în parte sentinţa apelată în sensul că a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei C. S.R.L. şi D. S.R.L. Evocând fondul, a schimbat sentinţa, respingând acţiunea ca prescrisă, în tot şi a obligat apelantele reclamante la plata în solidar către apelantul F. a sumei de 8666 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Împotriva deciziei instanţei de apel, reclamantele S.C. A. S.R.L., S.C. C. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L., prin lichidator judiciar B. IPURL au declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.
În motivare, recurentele invocă motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticând decizia instanţei de apel care, prin hotărârea pronunţată, a apreciat ca fiind incidente dispoziţiile Decretului nr. 167/1958, în privinţa regulilor de calcul a termenului de prescripţie extinctivă, a motivelor de întrerupere şi suspendare, cu încălcarea dispoziţiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ.
Totodată, se arată că, deşi motivele invocate prin cererea de apel de către pârâţi erau sumare şi vizau exclusiv momentul realizării îmbunătăţirilor la imobilul din str. x, respectiv perioada 2005-2009, data de la care considerau că trebuie să înceapă calculul curgerii termenului de prescripţie, instanţa de apel a făcut o analiză extinsă, care excedea argumentelor apelanţilor-pârâţi, raportată la data la care autoarele recursului au cunoscut faptele ilicite şi momentul în care trebuia promovată acţiunea ce face obiectul prezentului dosar.
Astfel, recurentele susţin că, faţă de dispoziţiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., aceste chestiuni de fapt, privind curgerea termenului de prescripţie, nu au fost puse în discuţia părţilor, nefiind administrate probe pe excepţia prescripţiei, singurul aspect invocat de pârâţi fiind acela că prezenta acţiune este prescrisă raportat la momentul 2005-2009, reprezentând perioada realizării construcţiilor şi a îmbunătăţirilor.
Se arată, aşadar, că, în aceste condiţii, reclamantele-apelante au fost practic lipsite de posibilitatea de formula apărări şi de a administra înscrisuri asupra unei chestiuni ce nu a fost pusă în discuţia părţilor, data de la care a început să curgă termenul de prescripţie la care s-a raportat instanţa fiind 30.03.2011 sau 05.09.2011, şi nu perioada 2005-2009, astfel cum fusese invocat de către apelanţi, ca perioadă de realizare a îmbunătăţirilor.
Cu referire la întreruperea termenului de prescripţie, recurentele afirmă că acestea au introdus la 23 ianuarie 2014 o cerere de chemare în judecată având acelaşi obiect, respectiv aceleaşi pretenţii ca şi în prezenta cerere, în contradictoriu cu aceiaşi pârâţi, cerere ce a format obiectul dosarului nr. x/2014, dar care a fost anulată, ca netimbrată, prin încheierea nr. 445/16.05.2014, cu toate că, în acea cauză, au formulat cerere de ajutor public judiciar la data de 18 februarie 2014, pe care instanţa a admis-o în parte, eşalonând taxele de timbru, ulterior fiind deschisă şi procedura insolvenţei în privinţa tuturor reclamantelor.
Se arată că, împotriva acestei măsuri de anulare a cererii, autoarele prezentului demers judiciar au formulat cerere de reexaminare, invocând faptul că, în calitate de reclamante-în insolvenţă, beneficiau de prevederile art. 77 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, fiind scutite, astfel, de plata taxei judiciare de timbru. Cererea a făcut obiectul dosarului nr. x/2014, fiind respinsă ca neîntemeiată, prin încheierea din data de 09.09.2014.
Ulterior, la 24 septembrie 2014, a fost reintrodusă cererea de chemare în judecată având pretenţii identice şi acelaşi conţinut ca şi cea depusa la data de 23 ianuarie 2014, cu diferenţa că, de această dată, reclamantele erau în insolvenţă, fiind reprezentate de către lichidatorul judiciar R., astfel încât, ab initio au fost scutite de plata taxei judiciare de timbru.
Recurentele subliniază, astfel, că, în interiorul termenului de 6 luni de la data când hotărârea de anulare a rămas definitivă, au introdus o nouă cerere de chemare în judecată care a şi fost admisă de către instanţa de fond.
Revenind la decizia atacată cu recurs, recurentele evocă ceea ce a reţinut instanţa de apel, şi anume că, în cauză, se aplică exclusiv Decretul nr. 167/1958, întrucât potrivit art. 201 din Legea nr. 71/2011 prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării in vigoare a C. civ. sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit, aşadar Decretului nr. 167/1958.
Faţă de ceea ce a reţinut instanţa de apel, recurentele susţin că această teorie este corectă, cu o excepţie, amintind, în acest sens, dispoziţiile art. 2.539 alin. (2) din noul C. civ., care sunt aplicabile şi prescripţiilor începute anterior intrării în vigoare a noului C. civ., cum este cea în cauză, menţionând, totodată că, potrivit art. 204 din Legea nr. 71/2011, dispoziţiile art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din C. civ. se aplică şi în cazul cererii de chemare în judecată sau de arbitrare introduse după intrarea în vigoare a C. civ.
Recurentele susţin, astfel, că acest caz de întrerupere se aplică şi pentru prescripţiile începute sub imperiul Decretului nr. 167/1958, fiind o excepţie de la art. 6 alin. (4) din noul C. civ. şi art. 3 din Legea nr. 71/2011.
Se mai arată că, în perioada tranzitorie, prescripţia a început să curgă sub imperiul vechii legi, la care se aplică noul caz de întrerupere potrivit art. 204 din Legea nr. 71/2011, respectiv art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din noul C. civ.
Având în vedere că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune a fost invocată direct în calea de atac a apelului, faţă de faptul că cea de-a doua acţiune ce face obiectul prezentului dosar fusese admisă pe fondul cauzei, autoarele recursului consideră că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din noul C. civ. în ceea ce priveşte efectul întreruptiv al prescripţiei.
Concluzionând, acestea solicită admiterea recursului formulat împotriva deciziei civile nr. 1234 din 9 iulie 2019, casarea în tot a hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.
În drept, recurentele au precizat că îşi întemeiază recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 8, art. 22 alin. (2) C. proc. civ. şi pe art. 2.539 alin. (2) din noul C. civ.
În urma solicitării Înaltei Curţi, recurentele au precizat că sunt de acord ca recursul să fie soluţionat de completul de filtru, în situaţia în care acesta va fi admis în principiu .
Cererea de recurs a fost comunicată intimatului-pârât F. (în nume propriu şi în calitate de moştenitor al pârâtei E.) în data de 4 martie 2020 şi intimatei-pârâte G. (în nume propriu şi în calitate de moştenitor al pârâtei E.) în data de 3 martie 2020.
La 10 martie 2020, intimaţii-pârâţi F. şi G. au depus, în termen legal, întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat şi menţinerea ca legală şi temeinică a deciziei civile nr. 1234 din 9 iulie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Recurentele-reclamante nu au depus răspuns la întâmpinare.
Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în complet de filtru, a fost comunicat părţilor.
Prin încheierea din 19 ianuarie 2021, în condiţiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a fost admis în principiu recursul şi s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac în reformare, cu citarea părţilor.
Recursul de faţă este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Instanţele de fond au fost învestite cu o acţiune în răspundere contractuală, formulată de reclamanta A. S.R.L. prin care chiriaşul a solicitat obligarea locatorului la daune interese, constând în contravaloarea unor îmbunătăţiri aduse imobilului închiriat şi a fructelor civile pe care le-ar fi cules, prin contracte de sublocaţiune, ca urmare a neîndeplinirii sau a executării necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale ce le incumbau pârâţilor-proprietari. Totodată, reclamantele C. S.R.L. şi S.C. D. S.R.L. au solicitat antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor, pentru repararea prejudiciului cauzat prin neîncasarea chiriilor cuvenite, din subînchirierea imobilelor ce făceau obiectul contractului de locaţiune intervenit între prima reclamantă şi pârâţi.
În etapa judecării fondului, pârâţii nu au invocat, în apărare, prescripţia dreptului material la acţiune şi, prin urmare, prima instanţă nu s-a pronunţat asupra acestui mod de stingere a obligaţiilor, ca sancţiune a creditorului nediligent care nu şi-a valorificat dreptul subiectiv în termenul stabilit de lege.
Abia prin cererea de apel pârâţii au invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, susţinând, în esenţă, că pretinsele îmbunătăţiri aduse imobilelor închiriate au fost edificate în perioada 2005 - 2009 şi că, prin urmare, de la data edificării acestora curge termenul de prescripţie a acţiunii în reparare prejudiciu, aceasta fiind data când titularul dreptului a cunoscut naşterea lui.
Instanţa de prim control judiciar, însă, admiţând apelul pârâţilor, a reţinut că faptele ilicite imputate pârâţilor (neinformarea în timp util despre exproprierea pentru cauză de utilitate publică a imobilelor în litigiu şi evacuarea sublocatarilor, cu consecinţa imposibilităţii dezafectării construcţiilor şi a încasării în continuare a chiriilor cuvenite potrivit contractelor de sublocaţiune), prejudiciul pretins cauzat prin aceste fapte şi persoanele răspunzătoare de pagubă, au fost cunoscute de titularele dreptului la acţiune de la altă dată. Concret, a reţinut că nu elementele menţionate prin apelul pârâţilor (data edificării sau îmbunătăţirii construcţiilor) marchează începutul curgerii termenului de prescripţie extinctivă, ci momentul subiectiv când păgubitul a cunoscut atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. Astfel, a constatat că, fie de la data de 21 martie 2011 (data transmiterii unei notificări către pârâţi de reclamanta A. SRL), fie cel mai târziu la 5 septembrie 2011, reclamantele aveau cunoştinţă de elementele minime pe care se fundamentează dreptul acestora de a acţiona în justiţie.
Instanţa de recurs nu neagă principiul rolului activ al judecătorului, respectiv dreptul acestuia de a stabili calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire (art. 22 alin. (4) şi (5) C. proc. civ.), de a solicita pârâţilor explicaţii cu privire la situaţia de fapt şi la motivarea în drept expusă prin cererea de apel (art. 22 alin. (2) C. proc. civ.). De asemenea, nu pune în discuţie dacă instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 3 şi art. 7 coroborate cu art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, aplicabil în speţă, în raport de norma tranzitorie prevăzută de art. 201 din Legea nr. 71/2011.
Ceea ce reţine instanţa este doar temeinicia susţinerilor formulate prin cererea de recurs, potrivit cărora instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia de admitere a căii de atac declarate de pârâţi şi de constatare a stingerii dreptului material la acţiune al reclamantelor, prin prescripţie, pe motive de fapt şi de drept ce nu au fost invocate prin cererea de apel şi nici nu au fost supuse, de către instanţă, din oficiu, dezbaterii contradictorii a părţilor.
Or, potrivit art. 14 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., instanţa era obligată să supună discuţiei părţilor toate împrejurările de fapt şi de drept relevante şi îşi putea întemeia hotărârea doar pe motive de fapt şi de drept ce au fost puse, în prealabil, dezbaterii contradictorii. Altfel spus, reclamantele nu au avut posibilitatea de a combate excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, astfel cum a fost reţinută prin decizia atacată.
Dată fiind legătura indisolubilă între principiul contradictorialităţii şi principiul dreptului la apărare, constată că instanţa de prim control judiciar a încălcat, deopotrivă, art. 14 alin. (5) şi (6), art. 13 alin. (3) şi art. 22 alin. (4) teza ultimă C. proc. civ.
Vătămarea cauzată reclamantelor prin nerespectarea cerinţelor legale este evidentă, câtă vreme acestea nu au putut invoca, în apărare, cauza de întrerupere a cursului prescripţiei reglementată de art. 2539 alin. (2) teza a II-a din Noul C. civ.. De altfel, instanţa de recurs nu se va pronunţa asupra acestor critici, sau asupra incidenţei sau nu a acestui caz de întrerupere asupra prescripţiilor începute sub imperiul Decretului nr. 167/1958, în condiţiile art. 204 din Legea nr. 71/2011, subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Este de prisos a analiza aceste aspecte, ce urmează a fi avute în vedere de instanţa de apel, în rejudecare, câtă vreme s-a constatat incidenţa unei cauze de nulitate a hotărârii atacate.
Mai exact, constată întemeiate criticile formulate de reclamante, referitoare la încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, reţinând incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., raportat la art. 175 alin. (1) C. proc. civ.
În consecinţă, potrivit art. 496 alin. (2) şi art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de reclamante şi va casa, numai în parte, decizia nr. 1234 din 9 iulie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, urmând a dispune trimiterea, spre o nouă judecată, a apelului pârâţilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de recurentele-reclamante A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. I.P.U.R.L., C. S.R.L., prin lichidator judiciar B. I.P.U.R.L. şi D. S.R.L., prin lichidator judiciar B. I.P.U.R.L., împotriva deciziei civile nr. 1234 din 09 iulie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Casează, în parte, decizia atacată, doar în ce priveşte apelul pârâţilor şi dispune trimiterea spre o nouă judecată a acestei căi de atac.
Menţine, în rest, dispoziţiile deciziei atacate referitoare la admiterea apelului reclamantelor.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 20 aprilie 2021.