Contractual penalty claim for failure to constitute work guarantee not time-barred; appellate ruling quashed and case remanded.

Şedinţa publică din data de 26 ianuarie 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 22 octombrie 2018, pe rolul Tribunalului Sibiu, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2018, reclamanta S.C. Prin A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta S.C. B. S.R.L., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea acesteia la plata sumei de 165.200 Euro sau echivalentul în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, reprezentând daune-interese potrivit art. 9.3 din contractul de lucrări nr. x din 24 octombrie 2014pentru neindeplinirea obligaţiei stabilite la art. 10.1 din contract. De asemenea, a solicitat şi obligarea pârâtei la plata dobânzii legale aferente debitului datorat, calculată de la data scadenţei obligaţiei şi până la plata efectivă.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe prevederile art. 1270, art. 1350, art. 1530 şi următoarele din C. civ., precum şi pe dispoziţiile art. 453 C. proc. civ.

Prin sentinţa civilănr. 92 din 12 martie 2019, pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2018, a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune invocată de către pârâtă şi respinsă acţiunea formulată de reclamantă, ca fiind prescrisă.

Tribunalul a reţinut că părţile au încheiat contractul de antrepriză nr. x/2014 în baza căruia pârâta s-a obligat să construiască pentru reclamantă o parcare auto în locaţia C., jud. Alba. Pe lângă obligaţia principală de realizare a construcţiei respective, pârâta şi-a asumat şi obligaţia de garanţie pentru lucrările de construcţii pentru o perioadă de 5 ani conform art. 14.1 precum şi garanţia de bună execuţie asumată prin obligaţia accesorie de a încheia o asigurare de răspundere civilă cu o societate de asigurări pentru recuperarea eventualului prejudiciu înregistrat de reclamantă în ipoteza în care vor apărea ceva deficienţe la construcţie în perioada de garanţie, iar pârâta nu le va remedia potrivit art. 10.1.

În art. 10.1 alin. (1) din contract s-a prevăzut că garanţia de bună execuţie se constituie prin emiterea unei poliţe de asigurare în cuantum de 62.000 Euro, pe un termen de 60 de luni, calculat de la data semnării PV de recepţie a lucării.

În cauza supusă judecăţii reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata a 165.200 Euro sau echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plaţii reprezentând daune interese conform art. 9.3 din contractul de lucrări nr. x/24.10.2014 pentru neîndeplinirea obligaţiei de la art. 10.1 din contract.

Tribunalul a reţinut că potrivit convenţiei părţilor, art. 15.1.- factura se va emite după semnarea procesului-verbal de recepţie a lucrărilor de către ambele părţi şi predarea de către executant a unei poliţe de asigurare. Beneficiarul nu plăteşte factura dacă procesul-verbal nu este semnat de ambele părţi şi poliţa de asigurare nu este predată beneficiarului.

Prima instanţă a constatat că, la data de 17.06.2015, pârâta a emis factura finală nr. x aferenta contractului nr. x/2014, iar reclamanta a efectuat plata finală la data de 10.07.2015, părţile semnând şi procesul-verbal de recepţie lucrări, cu situaţia aferentă, inclusiv lucrări suplimentare, dată la care pârâta avea obligaţia a prezenta garanţia de buna execuţie a contractului.

Tribunalul a înlăturat susţinerea că obligaţia pârâtei putea fi îndeplinită în toată perioada de garanţie de 60 de luni ci,că sunt termene diferite astfel, obligaţia pârâtei de a preda poliţa de asigurare născându-se la data emiterii facturii, x/2015.

Întrucât acţiunea a fost introdusă la instanţa la data de 22.10.2018, termenul de prescripţie de 3 ani s-a împlinit la data de 17.06.2018, motiv pentru care prima instanţă a respins acţiunea ca prescrisă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, care a fost respins prin decizia nr. 436 din 12 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă.

Instanţa de apel a reţinut că pretenţiile sunt întemeiate pe prevederile art. 9.3 din contract, acestea fiind rezultatul unei clauze penale pentru neconstituirea garanţei şi nu în contravaloarea prejudiciului cauzat prin executarea necorespunzătoare a lucrărilor, astfel că referirea făcută de reclamantă la dispoziţiile Legii nr. 10/1995 şi art. 2503 din noul C. civ. au fost apreciate ca lipsite de relevanţă.

Obligaţia de constituire a garanţiei este distinctă de cea de garanţie, prin urmare este supusă regimului general al prescripţiei potrivit dispoziţiilor art. 2523 şi 2524 din noul C. civ., motiv pentru care instanţa de apel a reţinutcă momentul de la care a început să curgă prescripţia este data semnării procesul-verbal de recepţie a lucrării şi anume 17.06.2015.

Curtea de apel a constatat că reclamanta nu a invocat în faţa primei instanţe renunţarea la prescripţie iar această apărare invocată direct în apel, este nefondată întrucât nu sunt îndeplinite condiţiile 2507-2510, art. 2537 şi art. 2538 C. civ.

Instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile art. 2513 din noul C. civ. trebuie interpretate în sensul că toate aspectele vizând prescripţia, inclusiv cele referitoare la renunţare, întrerupere, suspendare, curgerea şi îndeplinirea prescripţiei este obligatoriu să fie invocate în condiţiile art. 2513 din noul C. civ., şi anume numai în faţa primei instanţe şi cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate, şi anume data de 12.03.2019, în faţa Tribunalului Sibiu.

La 13 februarie 2020, împotriva deciziei nr. 436 din 12 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, reclamanta S.C.Prin A. S.R.L.a declarat recurs, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei recurateşi, pe cale de consecinţă, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe. De asemenea, a solicitat şi obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În susţinerea motivului de casare invocat, recurenta-reclamantă a arătat că decizia recurată este rezultatul încălcării şi greşitei aplicări a normelor de drept material referitoare la prescripţia extinctivă, respectiv art. 2503, art. 2507-2508, art. 2512-2513, art. 2531 din C. civ., obiectului obligaţiei - art. 1226 C. civ. - şi interpretarea contractului - art. 1266-1269 C. civ.

Sub un prim aspect, cu privire la constatarea instanţei de apel că prima instanţă a apreciat în mod corect momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţia ca fiind cel la care s-a semnat procesul-verbal de recepţie a lucrării, şi anume 17 iunie 2015, recurenta-reclamantă a precizat că aceasta este eronată, deoarece obligaţia de garanţie pentru bună execuţie şi obligaţia de constituire a acestei garanţii, prin emiterea unei poliţe de asigurare sunt, de fapt, una şi aceeaşi obligaţie.

În susţinerea acestei critici, recurenta-reclamantă a arătat că motivul pentru care a fost necesară constituirea garanţiei prin încheierea unei asigurări a fost acela de a avea posibilitatea de a cere direct asigurătorului plata indemnizaţiei de asigurare în situaţia apariţiei deficienţelor acoperite de garanţie, în termenul convenţional de garanţie de 60 luni, respectiv 5 ani.

Recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a ignorat obiectul cauzei întrucât clauza penală a fost invocată pentru nerespectarea obligaţiei de constituire a garanţiei de bună execuţie, iar nu pentru nerespectarea obligaţiei de predare a poliţei, care reprezintă doar mijlocul de plată, în sensul de îndeplinire a obligaţiei.

Instanţa de apel a calculat termenul de prescripţie al acţiunii în daune-interese ca fiind identic cu cel al acţiunii în realizarea obligaţiei în natură, însă obligaţia la care s-a raportat a fost cea de predare, deşi nu s-a optat pentru executarea în natură. Astfel, dreptul la acţiune privind executarea obligaţiei de garanţie începe să curgă fie de la descoperirea viciilor asigurate de garanţie, fie cel mai târziu de la expirarea duratei de garanţie, respectiv 60 luni de la momentul semnării procesului-verbal de recepţie al lucrării.

Recurenta-reclamantă a subliniat că numai dreptul la emiterea facturii şi dreptul beneficiarului de a refuza plata acesteia erau corelate cu faptul predării poliţei de asigurare, iar nu şi dreptul de a i se garanta buna execuţie a lucrărilor prin constituirea garanţiei, conform prevederilor art. 15.2 lit. c) din contact.

Tot în susţinerea acestei critici, referitoare la momentul începerii curgerii termenului de prescripţie, ca fiind cel al datei la care s-a semnat procesul-verbal de recepţie a lucrării, recurenta-reclamantă a mai arătat că instanţa de apel, validând susţinerile pârâtei, conform cărora ar fi vorba de două obligaţii diferite, respectiv o obligaţie de bună garanţie principală şi cealaltă de constituire a garanţiei prin emiterea unei poliţei de asigurare accesorie, a ignorat prevederile art. 2503 alin. (1) C. civ.

Potrivit art. 2503 C. civ., termenul de prescripţie al obligaţiei pretinse a fi secundare, aceea de constituire a garanţiei prin emiterea unei poliţe de asigurare, urmează soarta obligaţiei principale de garanţie pentru bună execuţie. Aşadar, pentru a se determina momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie a dreptului de a cere constituirea garanţiei prin emiterea poliţei de asigurare, trebuie stabilit care este termenul în care se prescrie obligaţia de garanţie pentru bunăexecuţie, reţinută ca fiind principală.

În acest scop, recurenta a subliniat că trebuie interpretate şi aplicate prevederile art. 2530 şi art. 2531 C. civ. care reglementează începutul cursului termenului de prescripţie, moment întotdeauna ulterior predării sau recepţiei lucrării.

Cu toate acestea, nu trebuie ignorat faptul că art. 2531 C. civ. vizează ipoteza în care părţile nu au prevăzut în convenţie alte termene de garanţie, iar în cauza dedusă judecăţii, termenul de garanţie de 60 luni respectiv 5 ani este un termen convenţional de garanţie, care înlătură termenele statuate în art. 2531 C. civ., însă menţine în rest toate dispoziţiile acestuia privitoare la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie în materia viciilor ascunse.

Recurenta-reclamantă a reiterat ideea necesităţii constituirii garanţiei de bună execuţie, arătând că aceasta îi era utilă până în ultima zi a termenului de 5 ani. Astfel, termenul de prescripţie pentru dreptul la acţiune în obligarea intimatei-pârâte la constituirea garanţiei de bună execuţie începe să curgă doar de la data expirării celor 5 ani.

Mai mult de atât, a susţinut că şi în ipoteza în care obligaţia de constituire a garanţiei prin emiterea unei poliţe de asigurare era accesorie obligaţiei de garanţie pentru bună execuţie, dreptul la acţiune în ceea ce priveşte această din urmă obligaţie este identic cu cel aferent prescripţiei obligaţiei principale, urmând a se prescrie în termen de 3 ani de la data la care termenul începea să curgă, respectiv de la data semnării procesului-verbal de recepţie, 17 iunie 2015. Aşadar, dreptul la acţiune nu era prescris la data introducerii acţiunii, 22 octombrie 2018.

Recurenta-reclamantă a arărat că nu avea obligaţia de a invoca renunţarea la prescripţie în faţa primei instanţe, neexistând o obligaţie legală în acest sens, căreia să îi fie ataşată sancţiunea decăderii. Totodată, a subliniat că potrivit art. 2512 alin. (2) C. civ., excepţia prescripţiei poate fi invocată doar de către partea interesată, iar nu şi de către instanţă, din oficiu. Astfel, în lipsa invocării pretinsei decăderi de către pârâtă, instanţei de apel nu putea să facă aprecieri cu privire la momentul până la care trebuia invocată renunţarea la prescripţie, încălcând astfel normele de drept material care reglementează caracterul de norme de ordine privată ale prescripţiei.

Recurenta-reclamantă a arătat că interpretarea instanţei de apel a prevederilor art. 2507 C. civ. este eronată întrucât nu se poate asimila termenulde manifestări neechivoce cu acela de executare a obligaţiei.

În aprecierea recurentei-reclamante, în situaţia în care debitorul execută obligaţia după împlinirea termenului de prescripţie, este incidentă situaţia executării unei obligaţii naturale, care nu dă dreptul la restituire pe temeiul plăţii nedatorate, şi nicidecum situaţia renunţării la termenul de prescripţie, deja împlinit.

Sub un ultim aspect, a fost criticat şi faptul că dispoziţiile art. 2513 C. civ. trebuie interpretate în sensul că toate aspectele vizând prescripţia, inclusiv cele referitoare la renunţare, întrerupere, suspendare, curgerea şi îndeplinirea prescripţiei este obligatoriu să fie invocate în condiţiile art. 2513 C. civ., şi anume numai în faţa primei instanţe şi cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate.

Recurenta-reclamantă arată că prevederile art. 2513 C. civ. se referă la invocarea prescripţiei ca stingere a dreptului la acţiune, ca apărare invocată prin întâmpinare, act care este specific pârâtului. Faptul că numai pârâtul poate invoca prescripţia până la primul termen de judecată întăreşte caracterul de normă de ordine privată a instituţiei prescripţiei.

În consecinţă, s-a învederat că instanţa de apel a realizat o analogie eronată în motivarea sa, impunând aceeaşi regulă şi pentru reclamant, respectiv invocarea prescripţiei prin întâmpinare. Or, acest lucru este imposibil având în vedere că întâmpinarea este un act propriu pârâtului, iar reclamantul nu are interes să invoce prescripţia decât în situaţia în care pârâtul ar formula o cerere reconvenţională prin care ar ridica unele pretenţii care ar fi prescrise.

La 8 aprilie 2020, intimata-pârâtă S.C. B. S.R.L.a depus la dosar întâmpinareprin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecinţa menţinerii hotărârii atacate ca fiind legală, raportat la faptul că instanţa de apel a răspuns tuturor criticilor formulate de apelantă.

De asemenea, a solicitat şi obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea recursului, în cuantum de 5000 RON, reprezentând onorariu avocaţial, fiind depuse la dosar, în copie, factură şi ordin de plată bancar.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 21 iulie 2020, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ., părţile nedepunând puncte de vedere.

Prin încheierea din 13 octombrie 2020 a fost admis în principiu recursul.

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., îl va admite pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Recursul este întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta arătând că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi greşita aplicare a normelor de drept material referitoare la prescripţia extinctivă, respectiv art. 2503, art. 2507-2508, art. 2512-2513, art. 2531 din C. civ., obiectului obligaţiei respectiv art. 1226 C. civ. şi interpretarea contractului respectivart. 1266-1269 C. civ.

Înalta Curte reţine că obiectul acţiunii este reprezentat de cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata daunelor-interese pentru nerespectarea obligaţiei prevăzute la art. 10.1 alin. (1) din contractul încheiat între părţi.

Prin această clauză s-a convenit constituirea garanţiei de bună execuţie prin remiterea unei poliţe de asigurarepe un termen de 60 de luni aferent perioadei de garanţie, calculatde la data semnării procesului-verbal de recepţie a lucrării.

Aşadar, în cadrul obligaţiei de garanţie pentru lucrarea executată, pârâta avea şi obligaţia accesorie de încheiere a unei poliţe de asigurare care să acopere perioada de 60 luni în care era ţinută să răspundă pentru eventualele deficienţe ale lucrării, obligaţie neîndeplinită de pârâtă.

Astfel cum recurenta-reclamantă a arătat şi prin cererea de recurs, pretenţiile deduse judecăţii sunt întemeiate pe prevederile art. 9.3 din contract, apreciate ca reglementând o clauza penală pentru neîndeplinirea obligaţiei de constituirea garanţiei prevăzute la art. 10.1 din contract.

Faptului că instanţa de apel a reţinut că obligaţia de constituire a garanţiei sub forma încheierii poliţei de asigurare este distinctă de obligaţia de garanţie de bună execuţie este greşită întrucât cele două obligaţii nu au caracter independent ci vizează obligaţia de garanţie asumată pe o perioadă de 60 de luni de la data încheierii procesului-verbal de recepţia a lucrării, obligaţia accesorie de încheiere a unei poliţe de asigurare având doar rolul unui instrument de realizare a obligaţiei de garanţie.

În lumina acestei clarificări rezultă că termenul de prescripţie al acţiunii în daune-interese nu se confundă cu cel stabilit pentru obligaţia de predare a poliţei de asigurare, dreptul la acţiune privind executarea obligaţiei de garanţie începând să curgă, fie de la descoperirea viciilor asigurate de garanţie, fie cel mai târziu de la expirarea duratei de garanţie, respectiv 60 luni de la momentul semnării procesului-verbal de recepţie al lucrării.

Astfel, sunt întemeiate susţinerile recurentei-reclamante în sensul că numai dreptul la emiterea facturii şi dreptul beneficiarului de a refuza plata acesteia erau corelate cu faptul predării poliţei de asigurare, iar nu şi dreptul de a i se garanta buna execuţie a lucrărilor prin constituirea garanţiei, conform prevederilor art. 15.2 lit. c) din contact.

Constatarea prin decizia a atacată a faptului că, obligaţia de constituire a garanţiei sub forma încheierii poliţei de asigurare este distinctă de obligaţia de garanţie de bună execuţie, a determinat încălcarea prevederilor art. 2503 alin. (1) C. civ. în privinţa calculării greşite a termenului de prescripţie privind obligaţia accesorie de constituire a garanţiei prin emiterea unei poliţei de asigurare.

Potrivit acestui text de lege, odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal, se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii, afară de cazul când prin lege se prevede altfel.

Termenul de garanţie pentru buna execuţie a lucrărilor este de 60 de luni şi curge de la data semnării procesului-verbal de recepţie a lucrării, conform art. 10.1 din contract, în acest sens fiind şi art. 14.1 şi 14.2 din contract.

Prin urmare, potrivit art. 2503 C. civ., termenul de prescripţie al obligaţiei accesorii de constituire a garanţiei prin emiterea unei poliţe de asigurare, urmează soarta obligaţiei principale de garanţie pentru bună execuţie,motiv pentru care termenul de prescripţie e acelaşi.

Aşadar, în vederea stabilirii dacă în cauză a operat prescripţia dreptului de a cere constituirea garanţiei prin emiterea poliţei de asigurare, ca obligaţie accesorie, trebuie determinat termenul în care se prescrie obligaţia de garanţie pentru bună execuţie, ca obligaţie principală.

Potrivit art. 2530 alin. (1) C. civ. dacă prin lege nu se prevede altfel, prescripţia dreptului la acţiune izvorât din transmiterea unor bunuri sau executarea unor lucrări, cu vicii aparente, în cazurile în care legea sau contractul obligă la garanţie pentru asemenea vicii, începe să curgă de la data predării sau recepţiei finale a bunului ori a lucrării sau, după caz, de la data împlinirii termenului prevăzut de lege ori stabilit prin procesul-verbal de constatare vicii, pentru înlăturarea de către debitor a viciilor constatate.

Înalta Curte reţine că art. 2531 C. civ. vizează ipoteza în care părţile nu au prevăzut în convenţie alte termene de garanţie, iar în cauza dedusă judecăţii, termenul de garanţie de 60 luni respectiv 5 ani este un termen convenţional de garanţie, stabilit de părţi conform alin. (5) al aceluiaşi articol care înlătură termenele statuate în art. 2531 C. civ., cu menţinerea în rest a dispoziţiilor acestuia privitoare la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie în materia viciilor ascunse.

Raportat la obligaţia expresă de garanţie şi termenul convenţional stabilit de părţi în acest sens este fondată critica recurentei-reclamante potrivit căreia constituirea garanţiei de bună execuţie sub forma emiterii poliţei de asigurare, îi era utilă în toată perioada de garanţie de 60 de luni convenită, aşadar termenul de prescripţie nu avea cum să curgă în interiorul perioadei de garanţie.

Prin art. 10.1 alin. (1) din contract s-a prevăzut că garanţia de bună execuţie se constituie prin emiterea unei poliţe de asigurare pe un termen de 60 de luni, calculate de la data semnării procesului-verbal de recepţie a lucrării, această dată fiind 17 iunie 2015.

Cum termenul de 60 de luni de garanţie vizează perioada în care pârâta se afla sub incidenţa răspunderii contractuale în ceea ce priveşte obligaţia de garanţie, termenul de prescripţie pentru neîndeplinirea obligaţiei de constituire a garanţiei prin emiterea unei poliţe de asigurare a început să curgă ulterior expirării termenului de garanţie, iar nu înainte cum greşit s-a reţinut prin decizia recurată.

În raport cu considerentele reţinute, analiza celorlalte critici întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod cu procedură civilă, respectiv cele care au vizat art. 2507 C. civ., cu toate că au vizat prescripţia, nu se mai impune.

Înalta Curte reţine că, prin cererea de recurs recurenta-reclamantă a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi, pe cale de consecinţă, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

Verificând această solicitare, în raport cu soluţiile pe care le poate pronunţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţa supremă reţine incidenţa în cauză a art. 497 teza a II-a C. proc. civ. coroborat cu art. 480 alin. (3) C. proc. civ. având în vedere că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de acest text de lege, reclamanta solicitând prin cererea de apel trimiterea cauzei primei instanţe.

Având în vedere considerentele reţinute, în temeiul art. 497 raportat la art. 480 alin. (3), teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta S.C. Prin A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 436/2019 din 12 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă, va casa decizia atacată şi sentinţa civilă nr. 92/12 martie 2019 pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, şi va trimite cauza pentru o nouă judecată primei instanţe, care în temeiul art. 501 alin. (1) C. proc. civ., va avea în vedere dezlegările date de instanţa supremă cu privire la momentul începerii curgerii termenului de prescripţie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta S.C. Prin A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 436/2019 din 12 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia a II-a civilă.

Casează decizia atacată şi sentinţa civilă nr. 92/12 martie 2019 pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, şitrimite cauza pentru o nouă judecată primei instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi,26 ianuarie2021.