Consumer loan challenge annulled after claimants withdraw; proceedings terminated in bank's favor.

Şedinţa publică din data de 20 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj la 4 iunie 2018, sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B. au chemat-o în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa:

· să constate nulitatea absolută a clauzelor stipulate la art. 5 şi art. 6 din contractul de credit nr. x din 9 septembrie 2008, referitoare la dobânda de referinţă variabilă;

· să constate nulitatea absolută a clauzei de risc valutar stipulate la art. 4.1 din condiţiile generale ale aceluiaşi contract;

· să dispună stabilizarea cursului de schimb valutar euro/leu la valoarea cursului de la data încheierii contractului, care să fie valabil pe toată perioada contractuală;

· să dispună denominarea creditului în moneda naţională a plăţilor;

· să o oblige pe pârâtă la restituirea sumelor percepute în temeiul clauzelor contestate, actualizate cu rata inflaţiei şi dobânda legală, de la data acordării creditului şi până la data rămânerii definitive a hotărârii.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Prin sentinţa nr. 118/2018 din 23 octombrie 2018, Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă a respins acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. şi i-a obligat pe reclamanţi la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată parţiale în cuantum de 2.000 RON.

Împotriva sentinţei primei instanţe, reclamanţii au declarat apel principal, iar pârâta a declarat apel incident.

Prin decizia nr. 231/2019 din 4 aprilie 2019, Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă a respins, ca nefondate, apelul principal declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. şi apelul incident declarat de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva sentinţei primei instanţe.

Împotriva deciziei instanţei de apel, reclamanţii au declarat recurs, prin care au solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În motivarea recursului, recurenţii-reclamanţi au susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că toate clauzele contestate sunt redactate într-un limbaj clar şi inteligibil.

După evocarea unor considerente din hotărârile pronunţate în cauzele C-484/08 şi C-241/98, autorii recursului au subliniat că instanţele au dreptul să examineze caracterul abuziv al clauzelor privind preţul chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar şi inteligibil; cu atât mai mult, instanţele au acest drept atunci când clauzele nu sunt redactate într-un limbaj clar şi inteligibil.

Recurenţii-reclamanţi au mai arătat că instanţa de apel nu a analizat cerinţa caracterului clar şi inteligibil din perspectiva consecinţelor economice produse de clauzele contestate, aflată în legătură cu cerinţa dezechilibrului semnificativ.

De asemenea, aceleaşi părţi au arătat că instanţa de apel trebuia să verifice dacă clauzele contestate se circumscriu noţiunilor de "obiect principal al contractului" şi "caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei", în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

După evocarea unor ample considerente din hotărârea pronunţată în cauza C-186/16 (Andriciuc), autorii recursului au susţinut că nu este echitabil ca valoarea ratelor să fie majorată semnificativ, ca urmare a fluctuaţiei cursului valutar, cu privire la care nu au fost informaţi.

Astfel, au arătat că neexecutarea culpabilă a obligaţiei de informare cu privire la riscul valutar justifică transferarea acestui risc de la consumatori la profesionist.

Recurenţii-reclamanţi au criticat considerentul prin care s-a reţinut că art. 5 din contractul de credit, privind dobânda variabilă, detaliază costurile creditului, într-un limbaj clar şi inteligibil pentru un consumator mediu şi nu creează un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului.

În combatarea acestui considerent, au susţinut că această clauză nu este exprimată într-un limbaj clar şi inteligibil, întrucât nu permite consumatorilor să determine mecanismul prin care banca stabileşte rata dobânzii.

Aşadar, recurenţii-reclamanţi au subliniat că stabilirea cuantumului dobânzii variabile este lăsata la libera apreciere a băncii.

Aceleaşi părţi au menţionat că este abuzivă şi clauza stipulată la art. 6 din contractul de credit, întrucât această clauză nu prevede în mod clar costurile şi comisioanele datorate de împrumutaţi, fiind astfel încălcate dispoziţiile art. 93 lit. b) şi e) din O.G. nr. 21/1992 şi O.U.G. nr. 50/2010.

În acest context, au susţinut că devine incidentă regula conform căreia obligaţia împrumutatului nu poate cuprinde decât ceea ce se poate presupune în mod rezonabil că acesta a acceptat la momentul încheierii contractului, respectiv indicele EURIBOR şi marja fixă de 1,5 puncte procentuale.

Recurenţii-reclamanţi au subliniat că banca avea obligaţia informării în mod complet, corect şi precis cu privire la elementele esenţiale ale produsului sau serviciului oferit, conform art. 18 din O.G. nr. 21/1992 şi, implicit, cu privire la riscurile reprezentate de riscul valutar, conform O.U.G. nr. 50/2010.

Autorii recursului au mai arătat că, la aprecierea echilibrului contractual trebuie avut în vedere criteriul echivalenţei prestaţiilor, care presupune existenţa unei proporţionalităţi între drepturile şi obligaţiile asumate de părţi. Or, clauza de risc valutar denaturează raportul juridic obligaţional prin suportarea riscului exclusiv de către împrumutaţi.

În acest context, recurenţii-reclamanţi au subliniat că singura soluţie aptă de a restabili echilibrul contractual iniţial constă în stabilizarea cursului valutar la valoarea de la momentul încheierii contractului.

Totodată, au susţinut că se impune şi denominarea creditului în moneda naţională a plăţilor, în temeiul art. 23 din Directiva nr. 0541/2013.

În final, autorii recursului au conchis că instanţa de apel nu a lămurit pe deplin situaţia de fapt, astfel încât se impune casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte la 4 iulie 2019 .

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare la 24 iulie 2019, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare limitativ prevăzute de lege, iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, precum şi obligarea recurenţilor-reclamanţi la plata cheltuielilor de judecată.

Întâmpinarea a fost comunicată recurenţilor-reclamanţi la 1 august 2019 .

Recurenţii-reclamanţi nu au depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 19 mai 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Părţile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 22 septembrie 2020, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a respins excepţia nulităţii recursului, formulată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, a admis în principiu recursul recurenţilor-reclamanţi şi a fixat termen în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestora.

Prin încheierea din 19 ianuarie 2021, s-a dispus emiterea unei adrese către recurenţii-reclamanţi pentru a preciza dacă înţeleg să renunţe la judecata recursului (să achieseze la decizia instanţei de apel) conform art. 404 alin. (2) şi art. 463 C. proc. civ. sau înţeleg să renunţe la judecată, conform art. 406-407 C. proc. civ., iar la 1 martie 2021, recurenţii reclamanţi au depus la dosar cerere de renunţare la judecată, la care au ataşat declaraţia autentificată făcută în acelaşi sens.

Examinând cu prioritate cererea de renunţare la judecata recursului formulată de recurenţii-reclamanţi, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 406 alin. (1) C. proc. civ., "reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în şedinţă de judecată, fie prin cerere scrisă"; alin. (2) al aceluiaşi articol stipulează că "cererea se face personal sau prin mandatar cu procură specială".

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 406 alin. (5) C. proc. civ. "când renunţarea la judecată se face în apel sau în căile extraordinare de atac, instanţa va lua act de renunţare şi va dispune şi anularea, în tot sau în parte, a hotărârii sau, după caz, a hotărârilor pronunţate în cauză.".

Art. 406 C. proc. civ. reglementează condiţiile în care poate opera renunţarea reclamantului la judecată.

De principiu, renunţarea la judecată reprezintă actul procesual de dispoziţie al reclamantului, în calitatea sa de iniţiator al demersului judiciar, de a renunţa la soluţionarea unei cauze, fără a avea obligaţia de a-şi justifica manifestarea de voinţă şi fără a fi constrâns din punct de vedere temporal, în privinţa acesteia.

Din înscrisul intitulat "declaraţie", depus la dosar şi autentificat prin încheierea de autentificare nr. 1055 din 2 decembrie 2020 de Notar Public D., rezultă că reclamanţii A. şi B. au declarat că "renunţă la notificarea de dare în plată nr. x/23.03.2020, precum şi la orice alte litigii în contradictoriu cu C. S.A.", motiv pentru care solicită instanţei să ia act de această renunţare.

Această "declaraţie" constituie o veritabilă cerere de renunţare la judecată a reclamanţilor A. şi B. privind cererea de chemare în judecată ce formează obiectul dosarului nr. x/2018, aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Totodată, recurenţii-reclamanţi au formulat şi cerere expresă, semnată olograf, prin care declară că renunţă în mod expres şi definitiv la judecata dosarului nr. x/2018

Prin urmare, Înalta Curte constată că această manifestare de dispoziţie este neîndoielnică şi neechivocă în sensul renunţării recurenţilor-reclamanţi la judecata cererii de chemare în judecată ce formează obiectul dosarului nr. x/2018, iar această manifestare de voinţă a părţilor se înscrie în principiul disponibilităţii ce guvernează procesul civil şi întruneşte condiţiile de formă şi fond, pentru a produce efectul juridic prevăzut de dispoziţiile art. 406 C. proc. civ.

Instanţa supremă reţine că intimata-pârâtă a depus la dosar o cerere prin care a solicitat ca instanţa să ia act de cererea de renunţare la judecată formulată de reclamanţi şi a declarat că renunţa la solicitarea de obligare la plata cheltuielilor de judecată.

Prin urmare, Înalta Curte, în temeiul art. 406 C. proc. civ., va lua act de renunţarea reclamanţilor A. şi B. la cererea de chemare în judecată ce formează obiectul dosarului nr. x/2018, va anula decizia civilă nr. 231/2019 din 4 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă în dosarul nr. x/2018, precum şi sentinţa civilă nr. 118/2018 din 23 octombrie 2018, pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă, în acelaşi dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de renunţarea la judecata cererii de chemare în judecată, formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A. şi, în consecinţă:

Admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei nr. 231/2019 din 4 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă.

Anulează decizia nr. 231/2019 din 4 aprilie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia a II-a civilă, precum şi sentinţa civilă nr. 118/2018 din 23 octombrie 2018, pronunţată de Tribunalul Gorj, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 aprilie 2021.