Housing insurance fire damage: Accrual of penal default interest from contractual due date rather than final judgment

Şedinţa publică din data de 26 ianuarie 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă la data de 12.11.2017, sub nr. x/2017, reclamantul A., a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtei S.C. B. S.A. la plata următoarelor sume de bani:890.481,27 RON reprezentând despăgubiri rezultate din asigurarea facultativă a locuinţei ca urmare a producerii evenimentului asigurat din data de în data de 20.01.2017;3.851,21 RON reprezentând cheltuieli pentru evaluarea daunei;dobânda legală penalizatoare stabilită conform art. 3 alin. (21) din O.G. nr. 13/2011 şi a art. 1535 C. civ., calculată la suma neachitată începând cu data de 28.04.2017 data la care trebuia plătită despăgubirea, conform condiţiilor de asigurare, şi până la plata efectivă, cu menţiunea că dobânda calculată până la data introducerii acţiunii este în valoare de 7850 RON. S-a solicitat şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamantul şi-a întemeiat în drept acţiunea pe dispoziţiile art. 1270, 2199, 2208, 2214-2217 C. civ., pe O.G.13/2011 şi pe art. 1535 C. civ.

La termenul de judecată din 29.10.2018, reclamantul a precizat acţiunea în sensul micşorării pretenţiilor la suma de 619.890 RON calculată de expert în raportul de expertiză.

Prin sentinţa civilă nr. 1032/NLP/PI/27.11.2018 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă s-a admis în parte cererea precizată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. Bucureşti; a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 619.890 RON cu titlu de despăgubire şi dobânda legală penalizatoare aferentă acestei sume calculată de la data de 28.04.2017 şi până la data plăţii efective a despăgubirii; a fost obligată pârâta să plătească reclamantului cheltuieli de judecată parţiale în sumă de 3.707 RON şi statului, suma de 9.803,9 RON reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă pretenţiilor admise reclamantului şi pentru care acesta a beneficiat de ajutor public judiciar sub forma scutirii de la plata taxei judiciare de timbru.

Prima instanţă a reţinut că, în data de 20.01.2017 s-a produs riscul asigurat constând în incendiu şi a înlăturat apărarea pârâtei că despăgubirea nu poate fi acordată ca urmare a nerespectării prevederilor art. 6.2 din Condiţiile privind asigurare a locuinţelor - garant C., în condiţiile în care construcţia asigurată a fost edificată în baza autorizaţiilor de construcţie.

Tribunalul a reţinut că prevederile art. 6.2 din Condiţiile de asigurare se impun a fi coroborate cu cele ale art. 13.6 potrivit cărora excluderea operează doar pentru parte de daună care s-a produs ca o consecinţă directă a nerespectării dispoziţiilor legale referitoare la autorizarea, construirea, recepţia şi exploatarea bunurilor asigurate.

Au fost înlăturate apărările pârâtei legate de pretinsa neîndeplinire de către asigurat a obligaţiilor legale privind întreţinerea propriului bun şi nici incidenţa în speţă a prevederilor art. 6.1 (i) din condiţiile de asigurare, plata despăgubirii neputând fi nici refuzată şi nici diminuată de asigurator pentru aceste motive.

Pe cale de consecinţă, tribunalul a reţinut aplicabilitatea prevederilor art. 2199 şi art. 2214 C. civ., nefiind incidentă în cauză nici o clauză de exonerare a asiguratorului de la plata despăgubirii datorate în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamantul.

Reţinând că, în cauză, sunt îndeplinite condiţiile angajării răspunderii contractuale a paratei, tribunalul a admis în parte cererea precizată formulată dereclamant şi a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 619.890 RON cu titlu de despăgubire şi dobânda legală penalizatoare aferentă acestei sume calculată de la data de 28.04.2017, dată la care pârâta avea obligatia de a achita despăgubirea conform prevederilor 13.8 din contract -ultimele documente fiind comunicate pârâtei la dat de 12.04.2017-şi până la data plăţii efective a despăgubirii.

Împotriva sentinţei civile nr. 1032/NLP/PI/27.11.2018, pronunţate de Tribunalul Timiş a declarat apel pârâta S.C. B. S.A. Bucureşti, solicitând admiterea acestuia, în principal schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiate, în subsidiar, schimbarea în parte a hotărârii în sensul admiterii acţiunii pentru suma de 167.399.06 RON.

Prin decizia civilă nr. 431 din 22 mai 2019, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a Civilă a admis apelul declarat de pârâta B. S.A. Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 1032/27.11.2018, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2017. A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că dobânda legală penalizatoare se datorează de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la data plăţii efective. A menţinut în rest dispoziţiile sentinţei apelate.

Instanţa de apel a înlăturat susţinerile că despăgubirea stabilită de prima instanţă în baza raportului de expertiza evaluatorie depăşeşte valoarea bunului la momentul producerii incendiului, în condiţiile în care, prin raportul de expertiză judiciară efectuat în cauză, expertul judiciar a concluzionat că din constatările la faţa locului rezultă că numai anumite părţi ale imobilului au fost afectate parţial sau total, şi care pot fi înlocuite sau reparate, fără a fi afectată structura de rezistenţă a imobilului, costul acestor operaţii fiind mai mic decât valoarea bunului asigurat, fiind vorba de o daună parţială.

Apelul pârâtei a fost reţinut ca întemeiat numai în ceea ce priveşte dobânda legală penalizatoare, apreciindu-se că despăgubirea se stabileşte doar prin hotărârea instanţei de judecată, în condiţiile în care între părţi au existat divergenţe, întrucât doar de la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti există o creanţă certă, lichidă şi exigibilă a reclamantului împotriva pârâtei, la care să fie calculate şi dobânzi legale.

Prin urmare, instanţa de apel a reţinut că prima instanţă a obligat în mod greşit pârâta la plata dobânzii legale de la data de 28.04.2017, deoarece la acel moment obligaţia de plată a sumei de 619.890 RON nu era scadentă, această condiţie fiind îndeplinită doar la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.

Împotriva deciziei civile nr. 431 din 22 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a Civilă au declarat recurs reclamantul A. şi pârâta B. Sa Bucureşti.

Recurentul-reclamant A. a invocat motivul de casare reglementat de 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi a solicitat casarea în parte a deciziei recurate numai cu privire la data de la care începe să curgă dobânda penalizatoare datorată de pârâtă şi menţinerea celorlalte dispoziţii ale deciziei.

Recurentul a considerat că hotărârea primei instanţe referitoare la această critică este corectă însă soluţia instanţei de apel reprezintă o aplicare eronată a art. 1535, art. 1531 şi a art. 1350 C. civ.

S-a arătat că, în cauză, chiar dacă suma efectivă datorată a fost stabilită de către instanţa de judecată, în urma unui proces, izvorul creanţei îl constituie nu hotărârea judecătorească, ci contractul nerespectat de intimată aceasta datorând despăgubiri pentru prejudiciul produs prin întârzierea îndeplinirii obligaţiei, conform art. 1350 alin. (2) C. civ.

Recurentul arată că, hotărârea judecătorească pronunţată în cauză nu are ca efect naşterea acestei obligaţii de plată, ci doar la constatarea existenţei acesteia prin emiterea unui titlu executoriu. Chiar dacă suma efectivă a fost stabilită în urma unui probatoriu administrat de instanţă, despăgubirea era datorată încă de la momentul prevăzut în contract, adică din 28.04.2017, conform art. 1535 alin. (1) C. civ.

Recurenta-pârâtă B. Sa Bucureşti a invocat motivul de casare reglementat de 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi a solicitat casarea deciziei atacate.

Recurenta a arătat că, prin decizia atacată, instanţa apel a încălcat dispoziţiile art. 1270 C. civ. şi pe cele ale art. 6.1 (VI) şi ale art. 6.2 din contractul de asigurare.

Recurenta a criticat hotărârea atacată învederând faptul că instanţa de apel i-a înlăturat toate criticile referitoare la cazurile de exonerare a asigurătorului de la plata despăgubirii şi a clauzelor referitoare la modul de calcul al acestora.

În analiza condiţiei prevăzute la art. 6.1 (vi) din contract, care se referă la bunuri "altele decât cele necesare locuirii", instanţa de apel,în mod greşit, a reţinut că nu s-a făcut dovada utilizării imobilului în alt scop decât cel de locuinţă deşi imobilul are caracteristica unui spaţiu destinat cazării.

A precizat recurenta că instanţa de apel a reluat argumentele primei instanţe şi a reţinut că reprezentanţii autorităţilor locale au certificat faptul ca imobilul a fost realizat conform proiectului. Sub acest aspect recurenta-pârâtă a arătat că instanţa nu este ţinută de considerentele unor acte administrative, ci trebuie să analizeze ea însăşi situaţia de fapt prin prisma dispoziţiilor legate incidente.

Recurenta-pârâtă a susţinut că, în raport cu art. 6.2 din contract şi cu art. 11 din Legea nr. 50/1991 care prevede categoriile de lucrări la imobile care pot fi realizate fără autorizaţie de construire, instanţa de apel nu a reţinut că la mansarda imobilului sunt mai multe încăperi decât cele menţionate în proiectul din documentaţia de autorizare.

A subliniat recurenta că nu se acordă despăgubiri pentru clădirile a căror stare de întreţinere este necorespunzătoare, că asiguratul este obligat să întreţină bunul asigurat în condiţii corespunzătoare, în scopul prevenirii producerii riscului asigurat, din probele existente la dosar rezultând faptul că incendiul a survenit din cauza modului defectuos în care a fost realizat coşul de fum şi a nerespectării instrucţiunilor de utilizare a acestuia.

În cauză, sunt incidente art. 6 alin. (1) din Legea nr. 307/2006 privind apărarea împotriva incendiilor, art. 85 din Normele generale de apărare împotriva incendiilor aprobate prin Ordinul 163/2007 al Ministerului Administraţiei şi Internelor, sens în care clauza din art. 6.1 (i) din contractul de asigurare nu trebuie privită prin prisma răspunderii civile, pentru că nu se urmăreşte angajarea răspunderii asiguratului, ci doar se arată că asigurarea nu acoperă situaţiile care puteau fi evitate de proprietar dacă acesta respectă normele legale privind protecţia împotriva incendiilor.

Recurenta-pârâtă a susţinut încălcarea prevederilor art. 2.217 C. civ. şi ale art. 13.14 din contract potrivit cărora despăgubirea se stabileşte în funcţie de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat, aceasta neputând depăşi valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei şi nici suma asigurată din condiţiile de asigurare.

Sub acest aspect recurenta a concluzionat în sensul că nu s-a ţinut seama de situaţia de fapt rezultată din probatoriul administrat şi că în baza documentelor de constatare, recurenta-pârâtă a realizat o evaluare proprie a daunei, în concordanţă cu prevederile contractuale respectiv art. 13.13 - 13.24, rezultând un deviz în cuantum de 167.399,06 RON, suma pe care ar fi achitat-o dacă ar fi fost întrunite condiţiile de acordare a despăgubirii.

Prin întâmpinarea formulată la data de 18.12.2019 recurenta-pârâtă B. S.A. a solicitat respingerea recursului recurentului-reclamant susţinând că raţionamentul acestuia este eronat şi porneşte de la prezumţia unei creanţe certe lichide şi exigibile, anterior pronunţării unei hotărâri judecătoreşti, aspect ce nu corespunde realităţii. S-a mai arătat că art. 1535 C. civ. precede că daunele moratorii sub forma dobânzii legale sunt datorate de la data scadenţei iar în cauză scadenţa obligaţiei de plată este dată de momentul rămânerii definitive a hotărârii de stabilire a existenţei şi a cuantumului despăgubirii.

Prin întâmpinarea formulată la data de 23.12.2019 recurentul-reclamant A. a invocat excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta -pârâtă în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ. iar pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În susţinerea excepţiei nulităţii recursului recurentei-pârâte, recurentul-reclamant a arătat că aceasta nu a învederat motive de nelegalitate, ci a reluat motivele de apel.

Pe fondul recursului recurentul-reclamant, raportându-se la probatoriul administrat, a apreciat ca fiind nefondate susţinerile recurentei-pârâte referitoare la destinaţia comercială a imobilului, la încălcarea autorizaţiei de construire, la starea necorespunzătoare şi la valoarea reparaţiilor de întreţinere a imobilului.

Recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii recursului, învederând că a criticat hotărârea atacată întrucât aceasta a fost pronunţată cu încălcarea unor prevederi contractuale şi legale.

Recurentul-reclamant a formulat răspuns la întâmpinare prin care a reiterat caracterul fondat al criticilor pe care le-a formulat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 26 mai 2020, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ., părţile nedepunând puncte de vedere.

Prin încheierea din 3 noiembrie 2020 a fost respinsă excepţia nulitătii recursului declarat de pârâta, invocată de recurentul-reclamant prin întâmpinare cu motivarea că în cadrul cererii de recurs au fost formulate critici de nelegalitate ce pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Totodată, au fost admise în principiu recursurile.

Înalta Curte, analizând recursurile în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., va admite recursul reclamantului şi va respinge recursulpârâtei pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Recurentul-reclamant A. a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi a solicitat casarea deciziei recurate numai cu privire la data de la care începe să curgă dobânda penalizatoare datorată de pârâtă, arătând că soluţia instanţei de apel reprezintă o aplicare eronată a art. 1535, art. 1531, dar şi a art. 1350 C. civ.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când prin hotărârea dată au fost încalcate sau aplicate greşit normele de drept material.

Înalta Curte, reţine că recurentul-reclamant a solicitat obligarea pârâtei la plata daunelor moratorii, capăt de cerere accesoriu celui prin care a solicitat obligarea la plata despăgubirilor rezultate din asigurarea facultativă a locuinţei.

Litigiul a fost generat de refuzul pârâtei de a da curs cererii de despăgubire şi dobândă, formulate de reclamant în temeiul contractului de asigurare încheiat de părţi, ca urmare a producerii evenimentului asigurat.

Potrivit art. 1535 alin. (1) C. civ. în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic.

Prin urmare, obligaţia de plată a daunelor moratorii nu este legată de momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti, cum greşit s-a reţinut prin decizia recurată ci de data la care obligaţia principală a devenit scadentă.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 1535 alin. (1) C. civ. rezultă că daunele moratorii reprezintă acea sancţiune instituită pentru neîndeplinirea obligaţiilor de plată la scadenţă, acestea calculându-se pentru fiecare zi de întârziere din suma de despăgubire cuvenită, pânâ la momentul plăţii.

Drept consecinţă, ca natură juridică, daunele moratorii se circumscriu unor obligaţii accesorii ale sumei stabilite cu titlu de despăgubire, raţiunea consacrării acestei sancţiuni având scopul de a contribui la descurajarea neconformării debitorului la îndeplinirea obligaţiilor ce îi revin.

Având în vedere regimul juridic al daunelor moratorii, sunt fondate susţinerile recurentului-reclamant potrivit cărora, şi în condiţiile în care stabilirea sumei datorate cu titlu de despăgubire se face de către instanţa de judecată, izvorul creanţei nu îl constituie hotărârea judecătorească, ci contractul încheiat de părţi a cărei nerespectare atrage obligarea pârâtei la plata despăgubirilor pentru prejudiciul produs prin aceasta întârziere, conform art. 1350 alin. (2) C. civ.

Chiar dacă suma efectivă a fost stabilită de instanţa de judecată în urma administrării probatoriului, despăgubirea solicitată este datorată încă de la momentul prevăzut în contract, conform art. 1535 alin. (1) C. civ.

Aşadar, prin hotărârea judecătorească nu se naşte obligaţia de plată, ci este confirmată doar existenţa acesteia şi posibilitatea punerii în executare prin emiterea titlului executoriu, în lipsa soluţionării amiabile a litigiului.

În raport cu aceste considerente, rezultă că, în virtutea caracterului de accesoriu al creanţei principale, daunele moratorii sunt datorate de la scadenţa obligaţiei principale de plată, moment care urmează să fie stabilit de instanţa de apel, pe baza probelor administrate în rejudecarea cauzei avându-se în vedere dispoziţiile art. 13.8 din Condiţiile de asigurare, conform cărora scadenţa obligaţiei de plată este în termen de 15 zile de la finalizarea instrumentării dosarului de daună.

Recurenta-pârâtă B. S.A. Bucureşti a invocat motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. arătând că instanţa apel a încălcat dispoziţiile art. 1270 C. civ., pe cele ale art. 6.1 (VI) şi ale art. 6.2 din contractul de asigurare, referitoare la incidenţa excluderilor privind răspunderea contractuală şi a clauzelor referitoare la modul de calcul al despăgubirii.

Conform art. 1270 C. civ. contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante acesta instituind principiul forţei obligatorii a contractelor.

Acest principiu presupune că părţile sunt obligate să execute întocmai toate prestaţiile la care s-au îndatorat prin contract, iar executarea trebuie să aibă loc la termenele şi în condiţiile stabilite, creditorul având dreptul să utilizeze toate mijloacele juridice oferite de lege pentru a obţine executarea în natură a prestaţiilor ce i se datorează de către debitor.

Înalta Curte, analizând motivul de recurs întemeiat pe critica referitoare la interpretarea greşită a art. 1270 C. civ. îl va reţine ca nefondat întrucât instanţa de apel a interpretat contractul conform obligaţiilor asumate de părţi şi a dispus administrarea probelor care dovedesc temeinicia acţiunii.

Recurenta-pârâtă a susţinut şi încălcarea prevederilor art. 2.217 C. civ. şi ale art. 13.14 din contract potrivit cărora despăgubirea se stabileşte în funcţie de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat, aceasta neputând depăşi valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei şi nici suma asigurată din condiţiile de asigurare.

Analiza chestiunilor de fapt invocate de recurentă cu privire la cuantumul pagubei este exclusă având în vedere că nu intră în sfera controlului de legalitate al hotărării conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin raportare la considerentele reţinute în decizia atacată, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut că sunt corecte argumentele primei instanţe prin care s-a dat eficienţă juridică mijloacelor de probă relevante, respectiv a expertizelor judiciare care au relevat faptul că numai anumite părţi ale imobilului au fost afectate parţial sau total în urma incendiului şi că acestea pot fi înlocuite sau reparate, fără a fi afectată structura de rezistenţă a imobilului, costul acestor operaţii fiind mai mic decât valoarea bunului asigurat, fiind vorba de o daună parţială iar valoarea totală a lucrărilor de construcţii şi instalaţii necesare pentru readucerea imobilului asigurat la starea iniţială este de 619.890 RON inclusiv TVA. Astfel, instanţa de apel a reţinut că această valoare a reparaţiilor a fost corect stabilită de expertul judiciar care a răspuns detaliat tuturor obiecţiunilor pârâtei.

În consecinţă, criticile recurentei-pârâte vizând încălcarea sau aplicarea greşită a legii, respectiv a art. 1270 şi 2217 C. civ., nu invalidează raţionamentul instanţei de apel privind temeinicia pretenţiilor reclamantului ci exprimă propria construcţie juridică a recurentei-pârâte relativă la obligaţiile asumate contractual, care însă nu are suport factual, astfel cum corect s-a reţinut prin decizia recurată, prin urmare, argumentele întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vor fi înlăturate, având în vedere că instanţa de apel a aplicat corect prevederile legale, pronunţând decizia în acord cu dispoziţiile contractuale.

Pentru considerentele expuse, reţinând incidenţa motivului de casare înscris în art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 431 din 22 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, va casa decizia atacată şi trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiaşi instanţe. Totodată, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva aceleiaşi decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 431 din 22 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 ianuarie 2021.