Nullity of cassation appeal for failing to formulate specific legal illegality beyond factual reassessment

Şedinţa publică din data de 15 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia I civilă, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L. solicitând obligarea acesteia la restituirea sumei de 255 600 RON (echivalentul a 60000 USD) actualizată la data plăţii în funcţie de cursul BNR, plata dobânzii legale de la data înregistrării cererii de chemare în judecată şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Reclamantul şi-a majorat pretenţiile solicitând şi restituirea sumei de 15 373,45 RON cu dobânda legală

Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, prin sentinţa civilă nr. 17/2020 din 29 ianuarie 2020, pronunţată de a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L.; a obligat pârâta să restituie reclamantului suma de 60132,86 RON şi dobânda legală calculată de la data pronunţării instanţei de fond şi până la plata efectivă a sumei; a admis în parte cererea accesorie şi a obligat pârâta să achite reclamantului 23095 RON cu titlul de cheltuieli de judecată reprezentând taxa de timbru.

Prin încheierea din 18.05.2020 instanţa de fond a dispus respingerea cererii formulată de B. S.R.L. şi din oficiu, a dispus îndreptarea erorii din considerentele sentinţei 17/29.01.2020 a Tribunalului Iaşi în dosarul x/2019 al Tribunalului Iaşi, în sensul că se va adăuga la primul paragraf de pe pagina 6, după menţiunea "suma de 690 RON" şi menţiunea "25.07.2017 - suma de 7.835 RON".

Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, prin decizia nr. 428/2020 din 30 septembrie 2020 a respins ca nefondat apelul formulat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 17/2020 din 29 ianuarie 2020, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă; a admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 17/2020 din 29 ianuarie 2020, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, hotărâre pe care a schimbat-o în parte în sensul că a obligat intimata-pârâta S.C. B. S.R.L. să plătească apelantului reclamant A. şi suma de 48030 USD RON reprezentând împrumut nerestituit, precum şi dobânda legală aferentă acestei sume calculată de la data introducerii prezentei acţiuni, 23.04.2019 şi până la data plăţii efective; a obligat intimata-pârâta S.C. B. S.R.L. să plătească apelantului reclamantul A. suma de 9319,72 cheltuieli de judecată în apel din care 6812 RON reprezentând onorariu avocat şi 2507,72 RON taxă de timbru şi au fost menţinute dispoziţiile sentinţei apelate ce nu contravin deciziei.

Împotriva acestei decizii pârâta S.C. B. S.R.L. a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivelor de recurs invocate, după o prezentare detaliată a situaţiei de fapt şi a parcursului judiciar al cauzei, recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că sentinţa primei instanţe a fost motivată, astfel încât decizia de respingere a cererii de apel formulate de pârâtă este nelegală.

După o prezentare detaliată a susţinerilor din cererea de apel privind sentinţa apelată şi a nemulţumirilor privind reţinerile primei instanţe, recurenta - pârâtă consideră că instanţa de apel nu face decât să reitereze argumentele primei instanţe, să susţină că ele sunt clare şi suficiente pentru a explica şi justifica soluţia pronunţată, însă considerentele primei instanţe nu fac decât să afirme că prevederile art. 2 din contract indică şi termenul de restituire, fără să explice de ce a interpretat contractul în acest fel.

În urma prezentării unor fragmente din decizia recurată, recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel este cea care interpretează şi completează raţionamentul primei instanţe, întrucât din considerentele sentinţei nu rezultă niciunul dintre aceste argumente, ele nu sunt tratate nici măcar minimal.

Recurenta-pârâtă consideră că în mod nelegal a respins instanţa de apel prin încheierea din 16.09.2020 excepţia insuficientei timbrări a cererii de apel formulate de reclamantul A., invocată de pârâtă prin întâmpinarea la apelul formulat de reclamantul A..

Totodată, susţine că în mod greşit a interpretat instanţa de apel cererea pârâtei ca echivalând cu o cerere de reexaminare a taxei de timbru, pe care nu ar fi avut calitatea de a o formula, iar instanţa de apel putea reveni asupra taxei de timbru puse în vedere apelantului întrucât nu s-a pronunţat anterior prin vreo încheiere interlocutorie cu privire la cuantumul taxei.

În opinia recurentei-pârâte în mod nelegal şi cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material a reţinut instanţa de apel că prevederile contractului de creditare nr. x/22.02.2017 justifică admiterea apelului reclamantului A. şi respectiv a cererii de chemare în judecată.

După prezentarea obligaţiei principale din contractul de creditare şi a unor fragmente din decizia recurată privind obiectul principal al contractului, recurenta-pârâtă apreciază că reţinerea instanţei de apel nu este corectă, raportat la obiectul contractului încheiat între părţi privit prin prisma reglementărilor art. 1171 C. civ.

În urma prezentării aspectelor doctrinare privind clasificarea contractelor în funcţie de obligaţiile acestora (unilateral sau sinalagmatic), a unor opinii teoretice privind durata contractului, recurenta-pârâtă apreciază că, în contractul nr. x/22.02.2017 nu este reglementat un astfel de termen, nici pentru îndeplinirea obligaţiei principale a reclamantului de a credita societatea, nici pentru restituirea creditărilor, instanţa de apel a abordat această chestiune sumar în considerentele deciziei recurate, nemotivând de ce rezultă din clauzele contractului că durata de 12 luni prevăzută la art. 2 din contract reprezintă şi o clauză de stabilire a termenului de restituire a eventualelor împrumuturi pe care ar fi urmat să le efectueze reclamantul.

În continuarea motivării recurentele-pârâte au prezentat regulile de interpretare a contractelor şi au apreciat că dispoziţia prevăzută în art. 4.1 bulina a 2-a din contractul de creditare indică că nu a fost stabilit un termen de restituire a împrumutului, întrucât restituirea depinde de existenţa disponibilului în casieria unităţii.

Recurenta-pârâtă susţine că înscrisul invocat de reclamant, contractul de creditare nr. x/22.02.2017, nu are forţă probantă în cauză, prezentând în continuare nemulţumirile sale privind reţinerile primei instanţe.

În opinia recurentei-pârâte în mod greşit a reţinut instanţa de apel că toate sumele indicate de către reclamant sunt creditări efectuate în temeiul contractului nr. x/22.02.2017, sens în care în mod greşit a admis apelul şi cererea de chemare în judecată.

În continuarea motivării după ce a prezentat depunerile efectuate de către reclamant la care se fac alte menţiuni decât cea de creditare în temeiul contractului nr. x/22.02.2017 şi un fragment din decizia recurată privind lipsa dovezii încasării respectivelor sume cu alt titlu decât cel al creditării sau a altor raporturi juridice în baza cărora reclamantul ar datora sume de bani pârâtei, recurenta-pârâtă apreciază că reţinerea instanţei de apel este greşită.

Recurenta-pârâtă susţine că dacă toate aceste depuneri nu ar fi avut nici o specificaţie, atunci ar fi putut presupune că toate aceste plăţi au un regim unitar şi ar fi putut fi subsumate, eventual, raporturilor juridice de creditare, însă atât timp cât pentru unele plăţi reclamantul a precizat clar că reprezintă creditări, iar pentru altele nu, solicită să se reţină că acele depuneri în privinţa cărora la data plăţii nu era specificată natura lor juridică de creditări, nu pot fi considerate ca fiind sume plătite de către reclamant în temeiul contractului de creditare nr. x/22.02.2017 sau cu titlu de creditare, separat de acest contract.

Ultima critică prezentată de către recurenta-pârâtă vizează cuantumul cheltuielilor de judecată acordate atât de către prima instanţă cât şi de către instanţa de apel.

Analizând cu prioritate excepţiile nulităţii recursurilor, în raport de dispoziţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., precum şi ale art. 248 C. proc. civ., raportat la art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nul pentru următoarele considerente:

Prealabil este de menţionat că argumentele în susţinerea soluţiei vizează implicit şi criticile privind încheierile din data de 16 septembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. sancţiunea nulităţii intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

Aşa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerinţă care consacră legislativ o practică îndelungată şi stabilă a instanţelor judecătoreşti, în condiţiile în care şi sub imperiul vechii legi de procedură sancţiunea nulităţii exista şi era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Aşadar, din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă se aduc critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate şi se arată în ce constau greşelile de judecată săvârşite de instanţă, prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate.

De altfel, simpla relatare a principalelor etape ale procesului, a situaţiei de fapt care a stat la baza generării litigiului dintre părţi, a unei analize presupus superficiale a contractului de creditare, nu pot fi suficiente pentru a constitui o motivare a recursului, deoarece această cale de atac nu vizează situaţia de fapt şi nu are caracter devolutiv, astfel că recurentul trebuie să îşi exprime nemulţumirea în tiparele fixate de lege.

Astfel, se constată că deşi recurenta - pârâtă C. a invocat motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., nu a formulat critici ce ar putea face o posibilă încadrare a acestora într-unul din motivele de recurs invocate.

De aceea, atunci când se constată de către instanţă imposibilitatea încadrării motivelor dezvoltate de parte într-unul din motivele prevăzute expres de art. 488 C. proc. civ., se aplică sancţiunea nulităţii recursului, întrucât nu orice nemulţumire a părţii poate duce la modificarea ori casarea hotărârii recurate.

În speţă, recurenta, în dezvoltarea motivelor de recurs, nu formulează veritabile critici de nelegalitate, care să poată fi examinate din perspectiva vreunui caz de casare prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., pentru exercitarea controlului judiciar şi care să poată constitui obiect de analiză în recurs.

Astfel, în susţinerile prezentei căi de atac, recurenta şi-au structurat recursul invocând critici de netemeinicie cu privire la modul de evaluare a situaţiei de fapt, reproşând instanţei de apel faptul că nu a examinat în mod corect sentinţa apelată, sau în sensul greşitei evaluări a probatoriului administrat, cu referire la criteriile pentru stabilirea corectă a depunerilor efectuate de către reclamant sau nemulţumirile privind reţinerile primei instanţe.

Or, se reţine că instanţa de apel este suverană în a evalua forţa probantă a probatoriului administrat, iar modul în care aceasta a înţeles să dea eficienţă acestuia nu poate fi supus controlului judiciar, întrucât antamează aspecte de netemeinicie.

Astfel fiind, în cuprinsul cererii de recurs, nu se regăsesc veritabile critici la adresa deciziei pronunţate în apel şi nu se arată în ce constă nelegalitatea deciziei atacate, prin raportare la soluţia pronunţată de curtea de apel ori la argumentele arătate de instanţă în fundamentarea soluţiei hotărârii recurate şi fără să combată în vreun fel raţionamentul instanţei de apel şi să formuleze astfel de critici susceptibile de cenzură în recurs, recurenta se limitează numai la a-şi arăta nemulţumirea faţă de modul în care instanţa de apel a înţeles să interpreteze probatoriul administrat, a modului de stabilire a situaţiei de fapt a cauzei şi a reţinerilor primei instanţe.

Or, nu se poate considera că aceste afirmaţii ale recurentei din cuprinsul cererii de recurs reprezintă o motivare a căii de atac exercitate, în sensul exigenţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ.. Acestea trebuie interpretate în sensul formulării, prin motivele de recurs, a unei argumentaţii juridice a nelegalităţii invocate, prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de instanţă şi prin precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţă în legătură cu dispoziţiile legale menţionate, instanţa de recurs neputându-se substitui părţii, în sensul de a completa deductiv argumentaţia căii de atac.

În realitate, prin criticile invocate în susţinerea recursului se tinde fie la o nouă evaluare a situaţiei de fapt, fie la interpretarea probatoriului, care să conducă la schimbarea soluţiei instanţei de apel sau la reaprecierea cuantumului cheltuielilor de judecată, aspecte de netemeinicie ce nu mai pot fi puse în discuţie în această etapă procesuală.

Prin urmare, în raport de generalitatea criticilor formulate de recurenta-pârâtă privind modalitatea de stabilire a situaţiei de fapt şi a cuantumului cheltuielilor de judecată acordate de instanţa de apel, Înalta Curte urmează să aplice sancţiunea nulităţii recursului, prevăzută de dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârşire, ci şi în cazul motivării necorespunzătoare, care, de asemenea, nu constituie o motivare în sens procedural, respectiv atunci când nu se arată şi nu se dezvoltă motivele de nelegalitate.

Totodată, deşi motivele de recurs au fost încadrate formal în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., criticile nu pot fi nici încadrate din oficiu în condiţiile art. 489 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488, nefiind identificate nici alte motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu.

Faţă de considerentele expuse, întrucât accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea căii de atac, dând eficienţă prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3), coroborate cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (5) din acelaşi Cod, va anula recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L.

Constatând culpa procesuală a recurentei-pârâte S.C. B. S.R.L. în declanşarea litigiului de faţă, în raport de cererea formulată de intimatul-reclamant A., urmează a se aplica dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. şi a obliga recurenta-pârâtă la plata sumei de 4.300 RON către intimatul-reclamant, reprezentând cheltuieli de judecată, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 428/2020 din 30 septembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Obligă recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 4.300 RON cheltuieli de judecată către intimatul-reclamant A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 aprilie 2021.