Counter-guarantee enforcement; contractual suspension of limitation period commencement pending resolution of administrative litigation

Şedinţa publică din data de 15 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

A.Obiectul cererii introductive

1. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub nr. x/2019, din 13 iunie 2019, reclamanta Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN a chemat în judecată pe pârâta Fondul Român de Contragarantare S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 300.000 RON, reprezentând tranşa a II-a a contragaranţiei acordate Fondului pentru garanţia asumată de aceasta în baza scrisorii de garantare nr. 552 din 23 august 2011, beneficiar fiind A. S.R.L., sumă la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data de 12 februarie 2015, până la data plăţii inclusiv, cu cheltuieli de judecată.

În drept, dispoziţiile O.U.G. nr. 23/2009, H.G. nr. 2105/2004, H.G. nr. 1211/2001, O.G. nr. 13/2011, art. 1270, art. 1523, art. 1535, art. 2009 şi următoarele, art. 2280 C. civ.

B. Hotărârea primei instanţe

2. Prin sentinţa civilă nr. 3117 din 30 octombrie 2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi s-a respins acţiunea formulată de reclamantă, ca prescrisă.

3. În motivarea hotărârii tribunalul a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a C. civ., aceleaşi prevederi fiind cuprinse şi în dispoziţiile art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009 (Noul C. civ.) şi a constatat că data scadenţei obligaţiei de plată a contragaranţiei este 13 februarie 2015, în raport de cererea de plată formulată de reclamantă la data de 10 aprilie 2014, de transmiterea ultimelor documente solicitate de intimata-pârâtă la 14 noiembrie 2014 şi de cele 90 de zile calculate de la 14 noiembrie 2014, termen calculat conform art. 2553 alin. (1) C. civ., nefiind dovedit nici un acord al părţilor pentru modificarea termenului de prescripţie.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe

4. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, solicitând schimbarea în tot a sentinţei apelate şi, pe cale de consecinţă, admiterea cererii de chemare în judecată, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată, arătând că voinţa comună a părţilor a fost, printre altele, ca FNGCIMM să amâne iniţierea demersurilor legale pentru recuperarea sumelor datorate de B. cu titlu de contragaranţie până la soluţionarea dosarului nr. x/2014 (având ca obiect acţiunea în contencios administrativ formulată de B. împotriva Curţii de Conturi a României, acţiune ce nu a fost soluţionată definitiv). Astfel, scadenţa obligaţiei B. de plată a contragaranţiilor a fost prelungită prin voinţa ambelor părţi până la finalizarea definitivă a litigiului dintre B. şi Curtea de Conturi, părţile stabilind în mod expres prelungirea termenului de prescripţie general.

D. Hotărârea instanţei de apel

5. Prin decizia nr. 1017 A din 10 septembrie 2020 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins apelul, ca nefondat.

6. Pentru a pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că apelanta-reclamantă prin criticile formulate se referă la faptul că instanţa de fond nu a ţinut seama de înscrisurile administrate ca probă în apărare pe excepţie, respectiv că părţile au convenit amânarea demersurilor legale pentru obligarea pârâtei B. la plata contragaranţiei în baza Deciziei nr. 22 din 29 aprilie 2014 a Curţii de Conturi, a Notei nr. x din 28 ianuarie 2015 şi a Notei nr. x din 20 ianuarie 2015 în temeiul cărora s-au adoptat Hotărârea AGA a B. comunicată prin adresa din 9 martie 2015 şi Hotărârea AGA a Fondului din data de 17 iunie 2015.

7. A mai reţinut instanţa de apel că apelanta-reclamantă nu critică faptul că instanţa de fond a reţinut că 13 februarie 2015 este data scadenţei obligaţiei de plată a contragaranţiei în raport de cererea de plată formulată la data de 10 aprilie 2014 şi că acţiunea în pretenţii a fost formulată la data de 12 iunie 2019.

8. Potrivit dispoziţiilor art. 2515 alin. (3) C. civ., a arătat instanţa de apel, în limitele şi condiţiile prevăzute de lege, părţile pot, prin acord expres, să modifice durata termenelor de prescripţie sau să modifice cursul prescripţiei prin fixarea începutului acestuia ori prin modificarea cauzelor legale de suspendare ori de întrerupere a acesteia, după caz.

9. A apreciat însă instanţa de apel că dovada acestui acord expres privind prelungirea datei scadenţei, respectiv amânarea demersurilor legale pentru recuperarea contragaranţiei de la pârâtă până la momentul soluţionării irevocabile a acţiunii în contencios administrativ formulată de B. împotriva Curţii de Conturi a României nu a fost făcută, cele reţinute de către tribunal în acelaşi sens fiind corecte.

10. Instanţa de apel a apreciat că în mod corect tribunalul a constatat că nu s-a probat un acord expres pentru prelungirea scadenţei sau pentru modificarea termenului de prescripţie în sensul art. 2515 C. civ., întrucât aprobarea despre care vorbeşte apelanta-reclamantă, deşi se referă la o amânare se subliniază în mod clar că aceasta poate avea loc doar în interiorul termenului de prescripţie.

E. Calea de atac împotriva hotărârii instanţei de apel

11. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN (FNGCIMM - S.A. - IFN), criticând-o pentru nelegalitate, prin prisma motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, cu cheltuieli de judecată.

12. În motivarea recursului recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu încălcarea prevederilor legale cuprinse în art. 17 alin. (2), art. 1169, art. 2515 alin. (3) C. civ. şi art. 22 alin. (7) C. proc. civ., atunci când a reţinut că nu s-a probat un acord expres pentru prelungirea scadenţei sau pentru modificarea termenului de prescripţie în sensul art. 2515 C. civ. întrucât aprobarea despre care a făcut vorbire apelanta-reclamantă, deşi se referă la o amânare se subliniază în mod clar că aceasta poate avea loc doar în interiorul termenului de prescripţie.

13. Raportat la prevederile art. 22 pct. 7 C. proc. civ., a arătat recurenta-reclamantă, în mod nelegal instanţa de apel a apreciat că nu s-a dovedit nici un acord al părţilor pentru modificarea termenului de prescripţie, întrucât regulile instituite de art. 2515 C. civ. reprezintă o aplicaţie a principiului libertăţii contractuale consacrat de art. 1169 C. civ.

Termenul de prescripţie extinctivă are un caracter mixt, el fiind stabilit prin lege, însă legea oferă posibilitatea părţilor să stabilească şi alte termene de prescripţie în baza acordului de voinţă.

În speţă, părţile au înţeles să deroge de la dispoziţiile legale referitoare la începutul termenului de prescripţie, chiar dacă acest fapt nu a fost materializat printr-un act adiţional, prin conduita adoptată, părţile au înţeles să dea efect acestei înţelegeri.

14. În situaţia în care instanţa de apel a apreciat că era totuşi, necesară consemnarea amânării demersurilor într-un act adiţional, a mai arătat recurenta-reclamantă, trebuia să constate, în temeiul art. 17 C. civ. că părţile contractante s-au aflat într-o eroare comună cu privire la cursul prescripţiei.

15. A susţinut recurenta-reclamantă că intimata B. a convenit amânarea demersurilor legale pentru obligarea sa la plata contragaranţiei, având în vedere Nota nr. x din 28 ianuarie 2015, privind protejarea patrimoniului B. şi preîntâmpinarea unor litigii dintre B. şi Fondurile de Garantare, Notă comunicată recurentei prin adresa din 5 februarie 2015, precum şi raportat la Nota nr. x din 20 ianuarie 2015.

Astfel, în toate litigiile similare, decurgând din refuzuri ale plăţii contragaranţiilor sau amânări ale soluţionării cererilor de executare, intimata-pârâtă invocă faptul că Nota x/1884 din 20 ianuarie 2015 echivalează cu un act adiţional la convenţia de contragarantare cu privire la amânarea scadenţei obligaţiei de plată a contragaranţiei, iar instanţele de fond au apreciat că prin această Notă recurenta-reclamantă a fost de acord cu amânarea demersurilor legale pentru obligarea intimatei la plata contragaranţiei.

16. În susţinere recurenta-reclamantă a depus practică judiciară.

F. Apărările intimatei-pârâte.

17. Intimata-pârâtă Fondul Român de Contragarantare S.A. (B.) a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, în principal, ca nul şi, în subsidiar, ca nefondat, susţinând că recursul este nemotivat, criticile aduse hotărârii pronunţate de instanţa de apel neputând fi încadrate în motivele de recurs prevăzute la art. 488 C. proc. civ. iar, pe fondul recursului, intimata a susţinut că termenul general de 3 ani, potrivit art. 2517 C. civ., a fost depăşit, refuzul la plată fiind comunicat prin adresa din 10 martie 2015, precum şi prin procedura concilierii, potrivit procesului-verbal din 10 iulie 2015, acţiunea fiind introdusă la instanţă la 12 iunie 2019.

18. Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, arătând că apărările intimatei-pârâte sunt neîntemeiate, în speţă părţile au înţeles să dea eficienţă Notei x/2015, scadenţa obligaţiei de plată a B. a contragaranţiilor fiind prelungită prin voinţa ambelor părţi până la finalizarea litigiului dintre B. şi Curtea de Conturi (dosar Nr. x/2014).

G. Considerentele instanţei de recurs.

19. Analizând decizia recurată, prin raportare la criticile şi apărările formulate, Înalta Curte constată recursul fondat, pentru considerentele ce succed.

20. Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sancţionează neîndeplinirea obligaţiei legale de motivare a hotărârii judecătoreşti, iar controlul exercitat asupra motivării hotărârii examinate constituie premisa indispensabilă pentru exercitarea misiunii fundamentale a instanţei de recurs, respectiv examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Deşi instanţa de recurs nu are sarcina de a verifica temeinicia hotărârii examinate, respectiv stabilirea corectă a situaţiei de fapt, poate verifica dacă legea a fost corect aplicată faptelor reţinute de instanţă doar în măsura în care instanţele de fond şi-au motivat corespunzător hotărârile.

Or, dacă instanţele de fond au reţinut situaţia de fapt într-o manieră confuză sau sumară instanţa de recurs nu poate statua asupra legalităţii hotărârii, a cărei casare se impune pentru neîndeplinirea obligaţiilor de motivare.

Motivarea unei hotărâri trebuie să se înfăţişeze într-o asemenea manieră încât să corespundă imperativelor logicii, motivele invocate în hotărâre nu trebuie să fie dubitative, ele trebuie să ofere părţilor şi instanţelor de control judiciar o înlănţuire logică a faptelor şi regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.

21. Înalta Curte constată că instanţa de apel, deşi a reţinut ca fiind corecte aprecierile tribunalului cu privire la lipsa dovedirii "acordului expres" al părţilor "privind prelungirea datei scadenţei, respectiv amânarea demersurilor legale pentru recuperarea contragaranţiei de la pârâtă până la momentul soluţionării irevocabile a acţiunii în contencios administrativ formulată de B. împotriva Curţii de Conturi a României (…)", a apreciat, totodată, că prin Hotărârea AGA din 17 iunie 2015 a Fondului rezultă că s-au aprobat la pct. 1 măsurile cuprinse la pct. 2 din Nota nr. x din 23 ianuarie 2015 care stabileşte amânarea/suspendarea demersurilor legale pentru obligarea B. în vederea achitării valorii contragaranţiilor care au fost deja respinse de B. (…), doar în interiorul termenului de prescripţie.

Concluzia instanţei de apel a fost că în mod corect tribunalul a constatat că nu s-a probat un acord expres pentru prelungirea scadenţei sau pentru modificarea termenului de prescripţie în sensul art. 2515 C. civ. întrucât "aprobarea" despre care vorbeşte reclamanta, "deşi se referă la o amânare", arată că aceasta nu poate avea loc decât în interiorul termenului de prescripţie.

22. Din analiza hotărârii pronunţate de tribunal nu rezultă însă că s-a constatat lipsa acordului expres al părţilor în sensul dispoziţiilor art. 2515 C. civ., întrucât aprobarea despre care vorbeşte reclamanta se referă la o amânare care poate avea loc doar în interiorul termenului de prescripţie, cum eronat reţine instanţa de apel, ci tribunalul a apreciat că hotărârile separate adoptate de către adunările generale ale părţilor litigante "nu pot constitui un acord expres cu privire la amânarea termenului de curgere a prescripţiei" (...).

Totodată, tribunalul a reţinut că, deşi intimata-pârâtă i-a adus la cunoştinţă reclamantei prin adresa din 10 martie 2015, că AGA B. a aprobat Nota comună privind concluziile întâlnirii dintre reprezentanţii celor două părţi, iar reclamanta susţine că a comunicat intimatei-pârâte prin adresa din 22 iunie 2015 că prin Hotărârea AGA Fondului din 17 iunie 2015 au fost aprobate măsurile cuprinse în aceeaşi Notă, înregistrată la FNGCIMM sub nr. x din 20 ianuarie 2015 şi la B. sub nr. x din 20 ianuarie 2015, reclamanta nu a depus această Notă în probaţiune.

În raport de cele constatate tribunalul a concluzionat în sensul că părţile nu au dovedit un acord expres cu privire la executarea creanţei deduse judecăţii, astfel că termenul de prescripţie a dreptului material la acţiune al reclamantei a început să curgă la 13 februarie 2015.

23. Aşadar, tribunalul, contrar celor reţinute în mod eronat de către instanţa de apel, consideră că hotărârile AGA ale celor două societăţi nu pot constitui un "acord expres", iar instanţa de apel, deşi reţine existenţa acordului exprimat legal prin cele două hotărâri AGA, din 2 martie 2015 şi, respectiv, 17 iunie 2015, precum şi acordul părţilor stabilit prin Notele încheiate şi semnate de către reprezentanţii legali ai acestora, nr. 284 din 28 ianuarie 2015 şi nr. 1884/140 din 20 ianuarie 2015, consideră la rândul său, că, deşi s-au aprobat măsurile de amânare/suspendarea demersurilor legale pentru obligaţiile B. la achitarea valorii contragaranţiilor care au fost deja respinse de B., pe baza criteriilor de eligibilitate implementate în aplicarea Deciziei nr. 22 din 29 aprilie 2014 a Curţii de Conturi a României, această amânare putea avea loc doar în interiorul termenului de prescripţie, astfel încât "nu s-a dovedit nici un acord al părţilor pentru modificarea termenului de prescripţie".

24. Rezultă că instanţa de apel a reţinut "temeinicia şi legalitatea" hotărârii pronunţate de tribunal dar pentru considerente diferite.

25. Nici instanţa de fond şi nici instanţa de apel nu au arătat în motivarea hotărârilor pronunţate pentru ce au fost înlăturate sau ignorate susţinerile reclamantei cu privire la acordul expres al părţilor privind amânarea demersurilor în justiţie pentru recuperarea contragaranţiilor până la finalizarea litigiului dintre B. şi Curtea de Conturi a României ce face obiectul dosarului nr. x/2014, aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, astfel cum părţile au convenit prin Nota x/2015.

26. Astfel, instanţele de fond au ignorat voinţa reală a părţilor, de modificare, în mod explicit a contractului încheiat (Convenţia nr. 1/2012), în sensul amânării demersurilor legale în vederea obligării B. la plata valorii contragaranţiilor, după cum rezultă din cele două hotărâri AGA şi din Nota x/2015, cu încălcarea dispoziţiilor art. 1243 C. civ., ceea ce atrage şi incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

27. Se mai reţine că nici instanţa de fond şi nici instanţa de apel, deşi au făcut trimitere la dispoziţiile art. 2515 C. civ., nu au arătat ce înţeles are sintagma "acord expres" în înţelesul acestui text de lege, ci doar au enunţat că nu s-a dovedit acordul expres în sensul art. 2515 alin. (3) C. civ. pentru "amânarea termenului de curgere a prescripţiei dreptului material la acţiune (…)", cum a apreciat tribunalul, sau "pentru modificarea termenului de prescripţie", după cum a apreciat curtea de apel.

28. În speţă nu este vorba însă despre o "modificare a termenului de prescripţie", cum reţine instanţa de apel, ci despre modificarea cursului prescripţiei prin fixarea începutului acesteia "până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii în contencios administrativ formulată de B. împotriva Curţii de Conturi a României, ce face obiectul dosarului nr. x/2014

29. În legătură cu acest aspect instanţa de apel s-a limitat a constata doar că hotărârea AGA a Fondului, nr. 43 din 17 iunie 2015, a aprobat măsurile cuprinse la pct. 2 din Nota nr. x din 23 ianuarie 2015 privind soluţii de deblocare a mecanismului de contragarantare - garantare, respectiv de amânare/suspendarea demersurilor legale pentru obligarea B. în vederea achitării valorii contragaranţiilor care au fost desprinse deja de B. "dar în interiorul perioadei de prescripţie".

30. Instanţa de apel nu a arătat în motivarea hotărârii ce înţelege însă prin "interiorul termenului de prescripţie" şi nici nu a explicitat ce înţeles are această sintagmă pentru partea reclamantă-recurentă, întrucât hotărârea aparţine AGA Fondului, în raport de acordul expres al celor două părţi astfel cum a fost încheiat prin Nota x din 20 ianuarie 2015, de amânare a demersurilor legale pentru obligarea B. la plata valorii contragaranţiilor "până la soluţionarea irevocabilă a acţiunii în contencios administrativ formulate de B. împotriva Curţii de Conturi a României".

Această lămurire se impunea a fi făcută de către instanţa de prim control judiciar, atâta timp cât acordul părţilor cu privire la amânarea demersurilor legale pentru obligarea B. la plata valorii contragaranţiilor a avut loc în ianuarie 2015 prin încheierea Notei x din 20 ianuarie 2015 şi prin hotărârea adoptată de către cele două adunări generale la data de 2 martie 2015 şi, respectiv, la data de 17 iunie 2015, prescripţia începând să curgă, după aprecierea instanţei, la data de 13 februarie 2015.

Dacă situaţia ar fi fost cea reţinută de instanţa de apel, de începere a prescripţiei extinctive la data de 13 februarie 2015, aceasta împlinindu-se la data de 13 februarie 2018, de ce ar mai fi fost necesară amânarea demersurilor legale din moment ce partea reclamantă-recurentă ar fi avut la dispoziţie termenul general de prescripţie de 3 ani, începând cu 13 februarie 2015.(?!)

31. Instanţa de apel nu a lămurit nici cum ar fi putut să prevadă părţile că litigiul dintre B. şi Curtea de Conturi a României până la a cărei soluţionare "irevocabilă" au amânat începerea demersurilor legale se putea soluţiona "irevocabil" în interiorul termenului de prescripţie" de 3 ani, începând cu 13 februarie 2015. (?!)

Legat de această prevedere din acordul părţilor, instanţa de apel trebuia să verifice dacă, potrivit voinţei reale a părţilor, "interiorul termenului de prescripţie" se referă la o perioadă de 3 ani (termenul general de prescripţie), dar care începe să curgă după data soluţionării definitive a litigiului aflat pe rolul instanţei de contencios administrativ, între B. şi Curtea de Conturi a României, cu privire la decizia nr. 22 din 29 aprilie 2014 a Curţii de Conturi, întrucât părţile nu au modificat termenul de prescripţie (de 3 ani), cum eronat a reţinut instanţa de apel, ci doar au amânat începerea cursului prescripţiei, fixând începutul acesteia după soluţionarea definitivă a litigiului în contenciosul administrativ.

În sens contrar, ce logică ar mai fi avut amânarea/suspendarea demersurilor legale până la soluţionarea definitivă a litigiului menţionat. (?!)

32. În raport de considerentele ce preced, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este nelegală, intrând sub incidenţa motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., care atrag casarea acesteia.

33. Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 496 - 497 C. proc. civ., Înalta Curte admite recursul.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul FONDUL NAŢIONAL DE GARANTARE A CREDITELOR PENTRU ÎNTREPRINDERILE MICI ŞI MIJLOCII S.A. - IFN împotriva deciziei civile nr. 1017 A din 10 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 15 aprilie 2021.