Cassation rejected: failure to file notification evidence and omisso medio raising of debt acknowledgment prevents proving interruption of prescription

Şedinţa publică din data de 16 iunie 2020

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 22 ianuarie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar B., a solicitat obligarea pârâtei C. S.A. la plata sumei de 820.195,78 RON, reprezentând debit principal, precum şi la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 996.206,94 RON, calculate potrivit dispoziţiilor contractuale, inclusiv în continuare, până la data achitării integrale a debitului principal, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1350 şi 1531 C. civ.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâta C. S.A. a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin sentinţa civilă nr. 1693 din 4 iunie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins ca prescrisă acţiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A.

Împotriva sentinţei primei instanţe, A. S.R.L., prin administrator judiciar B., a declarat apel, prin care a solicitat admiterea căii de atac şi schimbarea sentinţei atacate, în sensul respingerii excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin decizia civilă nr. 578 din 29 martie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar B., împotriva sentinţei primei instanţe.

Împotriva deciziei instanţei de apel, reclamanta A. S.R.L., prin administrator judiciar B., a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea căii de atac şi casarea deciziei atacate.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a prezentat istoricul litigiului, după care a susţinut, în esenţă, că termenul de prescripţie începe să curgă de la data când obligaţia contractuală devine scadentă, conform art. 2524 alin. (1) C. civ.

În continuare, aceeaşi parte a precizat că sunt incidente cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie, reglementate de art. 2537 pct. 1 şi 4 C. civ.

În acest sens, recurenta-reclamantă a menţionat că, în perioada cuprinsă între martie 2015 şi decembrie 2015, a transmis mai multe notificări prin care a pus-o în întârziere pe intimata-pârâtă.

Totodată, titulara recursului a subliniat că adresa din 11 februarie 2015, completată de către departamentul de contabilitate al intimatei-pârâte, cuprinde o recunoaştere a creanţei deduse judecăţii, având ca efect întreruperea termenului de prescripţie.

Aceeaşi parte a susţinut că persoana semnatară a acestei adrese făcea parte din consiliul de administraţie al intimatei-pârâte, la data la care a semnat-o.

Recurenta-reclamantă a învederat că această chestiune a fost invocată în faţa primei instanţe. Fiind o chestiune esenţială pentru soluţionarea cauzei, instanţa de apel trebuia să o lămurească, în temeiul principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, reglementat de art. 22 C. proc. civ.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a menţionat că este de acord cu soluţionarea recursului în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ. .

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte C. S.A. la 10-11 iunie 2019 .

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, la 27 iunie 2019, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat anularea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de lege, iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, precum şi obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă nu a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 10 martie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

La 27 martie 2020, intimata-pârâtă a depus punct de vedere prin care a reiterat excepţia nulităţii recursului, precum şi susţinerea potrivit căreia criticile referitoare la incidenţa cazului de întrerupere a termenului de prescripţie prevăzut de art. 2537 pct. 1 C. civ., ca urmare a recunoaşterii creanţei prin adresa nr. x/11.02.2015, au fost invocate omisso medio.

Analizând recursul, în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte apreciază că este nefondat şi urmează a fi respins, pentru considerentele ce urmează:

Cu titlu prealabil, cu privire la excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, Înalta Curte apreciază că excepţia este nefondată, având în vedere că prin cererea de recurs au fost dezvoltate critici de nelegalitate (referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 2537 pct. 4 C. civ. - întreruperea prescripţiei extinctive), care pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sens în care urmează să respingă excepţia şi să procedeze la judecata fondului cererii de recurs, potrivit art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă învederează faptul că, în perioada martie 2015- decembrie 2015, a trimis mai multe notificări intimatei-pârâte, astfel că termenul de prescripţie prevăzut de art. 2517 C. civ. a fost întrerupt. Mai susţine recurenta că acelaşi efect, al întreruperii termenului de prescripţie, îl are şi recunoaşterea creanţei deduse judecăţii, efectuată prin adresa din 11 februarie 2015, completată de către departamentul de contabilitate al intimatei-pârâte.

Totodată, arată că, deşi a invocat această situaţie de fapt în faţa instanţei de apel, decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 2537 pct. 1 şi 4 C. civ.

Instanţa supremă reţine că reclamanta a invocat pentru prima dată în apel întreruperea termenului de prescripţie prin notificările trimise intimatei-pârâte, în perioada indicată de aceasta, în temeiul art. 2537 pct. 4 C. civ., astfel încât în mod corect s-a constatat că prima instanţă nu putea analiza aceste susţineri.

Înalta Curte mai reţine şi că instanţa de apel nu a analizat, în concret, notificările indicate de către recurenta-reclamantă, întrucât, deşi aceasta din urmă a făcut referire la ele, a omis să le depună la dosarul cauzei, aşa cum s-a reţinut şi în considerentele deciziei atacate. De altfel, notificările în cauză nu au fost depuse nici în etapa procesuală a recursului, deşi motivul de recurs întemeiat de reclamantă pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. are la bază tocmai analiza acestor notificări. Astfel, criticile recurentei-reclamante asupra valorii de acte întrerupătoare a termenului de prescripţie a acestor notificări, nedepuse la dosarul cauzei, sunt străine de motivarea deciziei recurate.

În consecinţă, va fi înlăturată critica recurentei referitoare la încălcarea prevederilor art. 2537 pct. 4 C. civ., din moment ce în faţa instanţelor devolutive nu a dovedit împrejurarea de fapt potrivit căreia a transmis către intimata-pârâtă notificări, prin care a pus-o în întârziere.

În ce priveşte criticile referitoare la incidenţa cazului de întrerupere a termenului de prescripţie prevăzut de art. 2537 pct. 1 C. civ., ca urmare a recunoaşterii creanţei prin adresa din 11 februarie 2015, emisă de intimata-pârâtă, Înalta Curte constată că acestea au fost invocate omisso medio (direct în recurs)‚ cu nerespectarea dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., astfel încât ele nu pot fi primite. Astfel, deşi recurenta a invocat acest caz de întrerupere în faţa primei instanţe, care a respins motivat susţinerile acesteia, prin apelul exercitat împotriva sentinţei civile nr. 1693 din 4.06.2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta nu a criticat considerentele tribunalului cu privire la dezlegarea dată acestei apărări.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins ca atare, potrivit art. 496 alin. (1) şi art. 499 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin administrator judiciar B., împotriva deciziei civile nr. 578 din 29 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 16 iunie 2020.