Abusiveness of undefined issuance fee versus currency risk clauses reflecting mandatory national law in foreign-currency credit contracts.

Şedinţa publică din data de 15 aprilie 2021

Prin cererea iniţial înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, la data de 26 octombrie 2015, sub nr. x/2015, şi, ulterior, declinată la Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 16 februarie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtele B. S.A. Bucureşti, C.- prin mandatar B. S.A. Bucureşti şi C. (România) S.A. Bucureşti, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa: să constate nulitatea absolută a clauzei art. 5.1. lit. b) din Condiţiile speciale ale Contractului de facilitate credit şi de garanţie nr. 101446 din 06.11.2007 şi obligarea pârâtelor la restituirea sumei plătite cu titlu de comision de acordare, sumă la care se adaugă dobânda legală calculată de la data încasării acestei sume nedatorate şi până la achitarea debitului de către pârâte, valoarea acestui capăt de cerere fiind precizată la suma de 1.340,59 CHF (5.487,44 RON), această sumă fiind valoarea comisionului de acordare perceput conform clauzei contestate; să constate nulitatea absolută a clauzelor art. 6.1. şi art. 6.1.3. din Condiţiile speciale ale Contractului de facilitate de credit şi de garanţie nr. 101446 din 06.11.2007 şi a art. VI din Actul adiţional nr. x din data de 17.09.2012 la Contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. 101446 din 06.11.2007, să dispună îngheţarea cursului de schimb valutar LEU/CHF pentru efectuarea tuturor plăţilor efectuate în temeiul contractului şi actului adiţional menţionate, la valoarea din data de 06.11.2007 (2,0222 RON/CHF) şi obligarea pârâtelor la restituirea tuturor sumelor plătite în plus, rezultate din diferenţa de curs valutar dintre cursul valabil la momentul efectuării fiecărei plăţi şi cursul valabil la data semnării contractului, sumă la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data achitării fiecărei sume nedatorate şi până la data plăţii efective a debitului principal, valoarea acestui capăt de cerere fiind precizată la suma de 150.000 RON (obţinută, a arătat reclamanta, prin apreciere); cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către reclamantă.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă prin sentinţa civilă nr. 8087, pronunţată la data de 21 decembrie 2016, în dosarul nr. x/2016, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. Bucureşti, C.- prin mandatar B. S.A. Bucureşti şi C. (România) S.A. Bucureşti, ca neîntemeiată, şi a obligat reclamanta la plata sumei de 6.740,19 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariu de avocat).

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel, reclamanta A., iar pârâtele B. S.A. Bucureşti, C.- prin mandatar B. S.A. Bucureşti şi C. (România) S.A. Bucureşti au formulat apel incident împotriva încheierii de şedinţă din data de 29 iunie 2016.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 663/A, pronunţată la data de 24 octombrie 2017, în dosarul nr. x/2016, a respins ca nefondat apelul principal formulat de reclamanta A., în contradictoriu cu apelantele - pârâte B. S.A., C. PRIN MANDATAR B. S.A. şi C. (ROMÂNIA) S.A., împotriva sentinţei civile nr. 8087/21.12.2016 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, având ca obiect nulitate act juridic; a respins ca nefondat apelul incident formulat de pârâtele B. S.A., C.- prin mandatar B. S.A. şi C. (România) S.A., în contradictoriu cu apelanta-reclamantă A., împotriva încheierii de şedinţă din 29.06.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, având ca obiect nulitate act juridic şi a compensat în tot cheltuielile de judecată.

Împotriva acestei decizii reclamanta A. a declarat recurs, iar pârâtele B. S.A., C. PRIN MANDATAR B. S.A. şi C. (ROMÂNIA) S.A. au formulat recurs incident.

1. Recursul declarat de reclamanta A. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs invocat, recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material ale Legii nr. 193/2000 ale art. 981, 1578- 1579 C. civ.

Recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a considerat în mod greşit că în ceea ce priveşte comisionul de acordare, acesta a fost perceput în mod legal, reţinând ca în raport de dispoziţiile art. 981 C. civ. 1864 nu era necesară stipularea acestei clauze detaliat, fiind subînţeleasă.

Interpretarea greşită a normelor de drept material, arată recurenta, rezidă în primul rând din faptul că, dispoziţia prevăzută de art. 981 C. civ.. 1864 nu poate fi aplicată în detrimentul legii speciale ce reglementează raportul juridic de genul celui din cauză, Legea 193/2000, în virtutea principiului derogării legii speciale de la norma generală.

Instanţa de apel a considerat ca prevederile contractuale contestate de către reclamantă sunt redactate într-o maniera clară şi neechivocă, necreând un dezechilibru contractual.

În acest sens, a arătat recurenta - reclamantă, perceperea comisioanelor creează un vădit dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor, aceştia fiind obligaţi pentru cauze necunoscute la plata unor importante sume de bani.

În speţă, plăţii sumelor achitate în baza acestor costuri nu le corespunde nicio acţiune/fapt/contraprestaţie etc. din partea intimatelor, specificată în contract. Nicăieri în cuprinsul contractului său de credit nu este specificată acţiunea/faptul/contraprestaţia pârâtelor aferentă plăţii acestor sume. În acest sens, atât părţile contractului, cât şi instanţa nu pot presupune, completa clauze peste limita contractuală.

Instanţa de apel a aplicat cu prioritate în judecarea cauzei, prevederile de drept comun, deşi ea era învestită cu o cerere de constatare a caracterului abuziv al unor clauze dintr-un contract de credit, formulată în baza Legii nr. 193/2000.

Aplicarea greşită a normelor de drept material rezidă şi din faptul că, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 a CJUE, face distincţie clară între normele obligatorii din dreptul naţional şi cele supletive, în sensul că sunt excluse de la aplicabilitatea directivei numai acele clauze care reflectă acte cu putere de lege (imperative).

Instanţa de apel a aplicat în mod greşit această norma de drept în sensul că a statuat indirect excluderea de la analiză, inclusiv a clauzei referitoare la obligaţia reclamanţilor de a restitui creditul în CHF (indiferent de valoarea cursului de schimb LEU/CHF) prin raportare la o norma supletivă (principiul nominalismului monetar - art. 1578 din C. civ. Vechi).

Totodată, susţine recurenta - reclamantă, instanţa de apel a aplicat în mod greşit norma de drept material reprezentata de paragraful 29 din Hotărârea CJUE pronunţata în cauza C-186/16, concluzionând că "instanţa europeană nu a făcut distincţie între normele care se aplică intre părţile contractante independent de alegerea lor şi cele de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative cât şi cele supletive(...) - pag 11, penultimul paragraf.

A mai susţinut recurenta - reclamantă că în mod greşit instanţa de apel a aplicat şi interpretat dispoziţiile art. 1578 din vechiul C. civ. (principiul nominalismului monetar), statuând că solicitările sale sunt neîntemeiate, deoarece sunt contrare acestui principiu, fără a avea în vedere excepţia de la art. 1579 alin. (3) C. civ.

Nominalismul monetar, astfel cum a fost el reglementat în C. civ. din 1864, este exact opusul acestei soluţii. Nominalismul monetar este, de fapt, exact regula care permite conversia în RON a creditelor în altă monedă şi îngheţarea cursului la nivelul celui din data acordării creditului. Ca şi principiu general statuat prin art. 1578 C. civ.., acesta admite şi o excepţie de la regula edictată, precizată expres de legiuitor prin art. 1579, mai exact, alin. (3) al art. 1579 C. civ.

Conform art. 1579 alin. (3) din C. civ. de la 1864, arată recurenta - reclamantă, chiar dacă s-a stabilit în contract obligaţia restituirii sumei împrumutate în aceeaşi specie şi calitate, în caz de fluctuaţie a monedei se va putea efectua, cu efect liberatoriu, o plată a echivalentului preţului intrinsec al acestei monede stabilit la momentul la care a fost împrumutată. De aici consecinţa că, în cazul creditelor în valută, dacă există o fluctuaţie a cursului, se va putea efectua plata în RON la un curs identic cu nivelul celui din data acordării creditului. Acesta este "preţul intrinsec" al monedei în timpul în care a fost împrumutată. In caz de refuz al creditorului de a primi o astfel de plată, instanţa va putea sa-l oblige să accepte o astfel de plată la un curs îngheţat în timp la momentul acordării creditului.

Astfel, în opinia recurentei, instanţa de apel trebuia să aplice cu prioritate excepţia de la art. 1579 alin. (3) C. civ.., care, în viziunea legiuitorului reprezintă excepţia de la principiul edictat la art. 1578 C. civ.

Recurenta-reclamantă consideră că în mod greşit instanţa de apel a constatat că intimatele şi-au îndeplinit obligaţia de informare/avertizare si consiliere a consumatorilor, aplicând şi interpretând greşit dispoziţiile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, în acelaşi sens, solicitând a se avea în vedere şi conţinutul Hotărârii Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată în Cauza C 186/16 (Andriciuc şi Alţii împotriva Banca Românească), în data de 20.09.2017, faţă de interpretarea data de CJUE asupra aplicării Directivei 93/13/CEE, a cărei transpunere o reprezintă Legea nr. 193/2000, temeiul de drept al acţiunii sale, interpretare care este obligatorie pentru toate instanţele din România.

Cu privire la caracterul clar şi inteligibil al clauzelor referitoare la riscul valutar (contestate in prezenta cauza), recurenta a solicitat instanţei de recurs să aibă în vedere punctele 44-49 ale hotărârii menţionate, în esenţă, arătând că, în cazul de faţă, nu s-a realizat nicio informare (cu atât mai puţin una extensivă) a consumatorului cu privire la deprecierea severă a mijloacelor de plată şi la majorarea ratelor împrumutului.

Clauzele contestate menţionează exclusiv obligaţia de restituire a creditului în moneda CHF, fără niciun fel de informaţie legată de posibilitatea deprecierii severe a acestei monede, care a dus la creşterea ratelor împrumutului.

Mai mult decât atât, CJUE explică în cadrul punctului 50, ce înseamnă obligaţia de informare a profesionistului prin raportare la creditul în moneda străină, în speţa de faţă, arătând recurenta - reclamantă, aceasta nu îşi primeşte veniturile în CHF, iar Banca nu i-a prezentat posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar.

Cu privire la respectarea de către intimatele-pârâte a cerinţei bunei-credinţe, recurenta - reclamantă a solicitat instanţei de recurs să aibă in vedere punctele 55-57 ale hotărârii menţionate. În esenţă, a susţinut că nu s-a dovedit de către intimatele - pârâte faptul că a existat o negociere individuală şi, de asemenea, este evident faptul că Banca nu se putea aştepta ca recurenta să accepte o asemenea clauză prin care riscul valutar se află exclusiv în sarcina ei.

C.J.U.E. stabileşte la ce trebuie sa se facă raportarea posibilităţii de anticipare a creşterii cursului de schimb valutar, în cadrul punctului 58, Curtea stabilind că posibilitatea anticipării creşterii cursului de schimb valutar trebuie analizata prin raportare la cunoştinţele profesionistului- banca; or, în cazul de faţă, având în vedere calitatea de profesionist a Băncii este evident faptul că, prin prisma cunoştinţelor de specialitate în domeniul financiar- bancar, aceasta cunoştea posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar, acesta fiind şi motivul pentru care nu a realizat informarea consumatorului.

Pentru aceste motive recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile 3292/2017, admiterea cererii de apel şi schimbarea in tot a sentinţei pronunţate de către Tribunalul Bucureşti, in sensul admiterii cererii de chemare in judecata, cu obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată pentru fond, apel si recurs.

2. Recursul incident declarat de pârâtele B. S.A. Bucureşti, C.- prin mandatar B. S.A. Bucureşti şi C. (România) S.A. Bucureşti a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele-pârâte au susţinut, în esenţă, că soluţia de respingere a apelului formulat împotriva încheierii de şedinţă din 29.09.2016, prin care s-au respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi lipsa coparticipării procesuale active este nelegală şi netemeinică.

Recurentele - pârâte consideră că în mod greşit instanţa de apel a apreciat ca intimata ar avea calitate procesuala activă.

Astfel, se arată că deşi legiuitorul a prevăzut o excepţie de la regula instituita la art. 1612 noul C. civ., în sensul că debitorul poate invoca nulitatea absolută a actului din care s-a născut obligaţia iniţială, aceasta nu este însă o excepţie veritabilă, întrucât, potrivit dispoziţiilor generale în materia nulităţii, declararea nulităţii absolute poate fi cerută de orice persoană interesată, pe cale de acţiune sau de excepţie (fără a fi necesar acordarea expresa a acestui drept). Este vorba, aşadar, de un drept propriu, nu de un drept legat de creanţă stinsă prin novaţie.

Recurentele - pârâte au susţinut că în mod greşit a reţinut instanţa de apel că Legea nr. 193/2000 nu limitează calitatea procesuală activă în litigiile întemeiate pe acest act normativ numai la persoana împrumutatului şi că intimata are calitatea de consumator în înţelesul Legii nr. 193/2000.

În ceea ce priveşte caracterul abuziv al clauzei contractuale prevăzute la art. 5.1. lit. b), singurul subiect de drept îndreptăţit să învestească instanţa de judecata cu o cerere de chemare in judecata este debitorul iniţial D., acesta fiind cel care a achitat comisionul de acordare (conform Anexei 6 la întâmpinarea formulata împotriva cererii de chemare in judecata). În înţelesul Legii nr. 193/2000, calitatea de consumator nu o poate avea decât împrumutatul, beneficiarul direct al unui produs bancar.

S-a mai arătat că instanţa de apel a respins în mod greşit excepţia lipsei coparticipării procesuale active, instanţa interpretând greşit dispoziţiile art. 59 C. proc. civ., considerând că, în ce priveşte caracterul obligatoriu al coparticipării procesuale active, acesta trebuie să rezulte din dispoziţii legale specifice, o astfel de dispoziţie neexistând în cazul cererilor având ca obiect constatarea nulităţii clauzelor abuzive. Or, contrar susţinerilor instanţei de apel, în speţă este relevantă natura raportului juridic dedus judecăţii, neputând fi acceptat ca o cerere de constatare a ineficacităţii unui act juridic (fie aceasta de anulare sau de reziliere/rezoluţiune) să nu se judece în contradictoriu cu toate părţile contractante.

Recurentele - pârâte susţin că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 59 C. proc. civ., considerând că cererea de chemare în judecată nu trebuia să fie introdusă şi de codebitorul E., întrucât drepturile şi obligaţiile părţilor derivând din Contract sunt indivizibile şi coparticiparea procesuală activă este obligatorie, ignorarea acestui aspect a condus la pronunţarea unei hotărâri nelegale, motiv pentru care se impune admiterea prezentului recurs.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, recurentele - pârâte au invocat încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii - motiv de recurs prevăzut de art. 488 (1) pct. 5 C. proc. civ.

Astfel, au arătat recurentele - pârâte, în ceea ce priveşte excepţia lipsei coparticipării procesuale active, au arătat primei instanţe faptul că, în conformitate cu Actul Adiţional nr. 1/17.09.2012, la momentul formulării cererii de chemare în judecată părţile din Contract erau intimata A. şi noul codebitor, E..

Instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 59 C. proc. civ., considerând că cererea de chemare în judecată nu trebuia să fie introdusă şi de codebitorul E., cadrul procesual activ în prezenta cauză fiind astfel compus în mod greşit ca urmare a interpretării eronate a dispoziţiilor procesual civile.

Prin urmare, judecarea cauzei fără participarea codebitorului E. încalcă dispoziţiile art. 59 C. proc. civ., precum şi principiile dreptului la apărare şi al unui proces echitabil, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată şi de finalitatea urmărită, cerinţa coparticipării procesuale active fiind obligatorie.

Prin întâmpinarea depusă la dosar la recursul formulat de recurenta-reclamantă, recurentele - pârâte au invocat excepţia nulităţii recursului solicitând, în principal, anularea recursului, iar pe fond respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ. 462;.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 12 iunie 2019 potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 3 octombrie 2019 a fost admis în principiu recursul şi s-a acordat termen la 21 noiembrie 2019 pentru judecarea pe fond în şedinţă publică.

Prin încheierea din data de 21 noiembrie 2019, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., judecata recursului principal şi a recursului incident a fost suspendată până la soluţionarea cauzelor C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, iar ulterior cauza a fost repusă pe rol în urma soluţionării cauzei.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, reţine următoarele:

1. Recursul recurentei-reclamante A., va fi admis în parte pentru următoarele considerente:

Critica recurentei-reclamante potrivit căreia instanţa de apel a considerat în mod greşit că în ceea ce priveşte comisionul de acordarea, acesta a fost perceput în mod legal, este fondată.

La aprecierea caracterului abuziv al clauzelor trebuie analizat dacă produsele de creditare au fost transparente şi dacă consumatorii au luat decizia de a se împrumuta în cunoştinţă de cauză şi cu o reală posibilitate de a aprecia impactul contractării creditului şi de a negocia.

Înalta Curte constată că în cuprinsul contractului încheiat între părţi, la art. 5 lit. b) există comisionul "de acordare" care nu este definit şi nu se arată la ce anume se referă şi care ar fi activităţile prestate de bancă pentru care este perceput acest comision.

Totodată, se observă că instanţa de apel, în analiza clauzei prevăzută de art. 5 lit. b) din contract, nu a avut în vedere dacă reclamanta a fost sau nu informată cu privire la acest comision sau dacă cuprinde elemente clare pentru determinarea tipului de cheltuieli pe care îl vizează acest comision de acordare a creditului.

Înalta Curte, reţine că în ceea ce priveşte clauza privind comisionul de acordare, instanţa europeană a statuat, prin pct. 41 din cauza C-621/17, că: "…revine instanţei de trimitere sarcina de a verifica dacă persoana interesată a fost informată cu privire la motivele care justifică plata acestui comision.".

Totodată, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut la pct. 43 din aceeaşi cauză, că:

"… având în vedere protecţia pe care Directiva 93/13 urmăreşte să o acorde consumatorului ca urmare a faptului că se află într-o situaţie de inferioritate faţă de profesionist în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, este necesar ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă nu există o suprapunere între diferite costuri sau între serviciile pe care acestea din urmă le remunerează.".

De asemenea, prin pct. 44 din cauza C-621/17, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat că:

"În cauza principală, instanţa de trimitere trebuie să examineze dacă această situaţie se regăseşte în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente, printre care figurează nu numai clauzele cuprinse în contractul în cauză, ci şi publicitatea şi informaţiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului.".

Potrivit pct. 54 din aceeaşi cauză "…faptul că serviciile furnizate în schimbul costurilor de administrare şi al comisionului de acordare nu sunt detaliate nu înseamnă că clauzele aferente acestora nu îndeplinesc cerinţa de transparenţă prevăzută la articolul 4 alin. (2) şi la articolul 5 din Directiva 93/13, cu condiţia ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă pornind de la contractul avut în vedere în ansamblul său.".

Având în vedere că susţinerea recurentei privind analiza defectuoasă a clauzei privind comisionul de acordare prevăzut de art. 5 lit. b) din contract întruneşte cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta A., va casa în parte decizia recurată şi va trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului reclamantei A. în privinţa clauzei prevăzute de art. 5 lit. b) din contractul de credit privind comisionul de acordare.

În acest sens, instanţa de apel va reanaliza comisionul de acordare a creditului prevăzut de art. 5 lit. b) din contract având în vedere statuările Curtea de Justiţie a Uniunii Europene din cauza C-621/17, respectiv punctele 41, 43, 44 şi 54, prin administrarea unor probe concrete privind respectarea dreptului de informare a consumatorului de către bancă privind acest comision.

Argumentele expuse exhaustiv de recurenta-reclamantă în memoriul de recurs, care vizează lipsa caracterului clar şi inteligibil al clauzei de risc valutar, dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, inexistenţa bunei-credinţe a băncii la data încheierii contractului de credit, precum şi cu privire la lipsa informării şi a negocierii clauzelor contractuale, nu pot fi reţinute, de vreme ce soluţia curţii de apel nu a fost întemeiată pe motive legate de neîndeplinirea condiţiilor statuate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce priveşte petitul referitor la riscul valutar, instanţa reţine că, prin aceste clauze, este reglementată restituirea sumei împrumutate, părţile stabilind ca plăţile ratelor de credit să fie efectuate în moneda creditului, banca fiind autorizată să efectueze plata prin debitarea automată la scadenţă a contului curent corespunzător monedei creditului.

Contractul de credit (pentru nevoi personale garantat cu ipotecă) în discuţie, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar au fost supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 06.11.2007, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 190/1999 şi de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Aceste clauze contractuale reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

Or, în exercitarea competenţei pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii. Totodată, Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă şi la normele care, conform legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank şi OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv, în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva Băncii Transilvania S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea mai sus citată).

În plus, prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudenţa C.J.U.E. sus arătată, a fost preluat în legea naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ. Trecând peste calitatea transpunerii acestei dispoziţii de drept unional, sensul şi interpretarea normei naţionale de transpunere a unei directive nu pot fi altele decât cele care rezultă din jurisprudenţa C.J.U.E.

Aşadar, criticile formulate de recurenta-reclamantă nu pot fi primite pentru că acele clauze de risc valutar sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din acelaşi act normativ.

În consecinţă, din interpretarea acestor norme juridice rezultă cu evidenţă că este posibilă rambursarea creditelor în valută.

Referitor la obligaţia de informare ce îi revenea pârâtei, în calitate de profesionist, se reţine că pârâta avea obligaţia de informare corectă şi completă a consumatorilor asupra tuturor aspectelor esenţiale ale contractului, însă variaţia cursului leu - CHF era o chestiune ce nu intra în atribuţiile ei privind informarea clienţilor.

Totodată, se reţine că la data încheierii contractului de credit nu s-a dovedit că pârâta ar fi cunoscut evoluţia cursului de schimb, iar fluctuaţiile cursului de schimb reprezintă o chestiune de notorietate, aspect cunoscut chiar şi de către cel mai neavizat consumator.

Este adevărat că profesionistul are o obligaţie de informare, însă aceasta trebuie păstrată în limite rezonabile, neputând să se pretindă anticiparea cursului valutar pe perioade îndelungate de timp.

Astfel fiind, în acord cu statuările instanţei de apel, se reţine că obligaţia de informare nu presupune depăşirea unor limite rezonabile, profesionistul neputând să se transforme în consilierul personal al clientului pe probleme de buget şi să se substituie voinţei consumatorului în alegerea unui produs.

În ce priveşte examinarea existenţei unui eventual dezechilibru semnificativ, prin Hotărârea din 16 ianuarie 2014, Constructora Principado, C-226/12, pct. 22 şi 23, C.J.U.E. a statuat că nu se poate limita la o apreciere economică de natură cantitativă, întemeiată pe o comparaţie între valoarea totală a operaţiunii care a făcut obiectul contractului, pe de o parte, şi costurile puse în sarcina consumatorului prin această clauză, pe de altă parte. Astfel, un dezechilibru semnificativ poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situaţiei juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la convenţie, în temeiul dispoziţiilor naţionale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conţinutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziţii, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligaţii suplimentare, neprevăzută de normele naţionale.

Totodată, se reţine că aşa cum a statuat C.J.U.E. în jurisprudenţa sa (Hotărârea din 3 octombrie 2019, Gyula Kiss, C-621/17), simpla împrejurare că la momentul încheierii contractului nu s-a cunoscut riscul valutar, nu permite identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul clauzelor contractuale, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contractul de credit în detrimentul consumatorului recurent, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 497 C. proc. civ., va respinge criticile recurentei - reclamante privind riscul valutar, dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, inexistenţa bunei-credinţe a băncii la data încheierii contractului de credit, precum şi cu privire la lipsa informării şi a negocierii clauzelor contractuale.

3. Recursul incident declarat de pârâtele B. S.A. Bucureşti, C.- prin mandatar B. S.A. Bucureşti şi C. (România) S.A. Bucureşti, va fi respins ca nefondat pentru următoarele considerente:

Este de subliniat, cu titlu prealabil, caracterul predominant al argumentaţiei aduse de recurente în sprijinul criticii privind încălcarea dispoziţiilor art. 59 C. proc. civ. şi raportarea acesteia la situaţia de fapt stabilită de instanţele anterioare.

Întreaga argumentare a recurentelor privind încălcarea dispoziţiilor art. 59 C. proc. civ., va fi înlăturată.

Potrivit art. 59 C. proc. civ.: "Mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept sau o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură".

Aceste dispoziţii legale reglementează litisconsorţiul sau coparticiparea procesuală, care, în conformitate cu poziţia părţilor, poate fi activă, pasivă sau mixtă.

În principiu, în funcţie de rolul voinţei părţilor în formarea sa, coparticiparea procesuală are un caracter facultativ, fiind însă şi situaţii în care, datorită naturii litigiului, coparticiparea procesuală este obligatorie sau necesară, dar acest caracter obligatoriu rezultă din anumite dispoziţii legale specifice.

În cauză se constată, cum corect a reţinut şi instanţa de apel, că nu există o dispoziţie legală specială care să impună coparticiparea procesuală activă în cazul formulării unei cereri având a obiect constatarea nulităţii clauzelor abuzive.

Calitatea procesuală activă în litigiile prin care se solicită să se constate existenţa unei clauze abuzive dintr-un contract în temeiul prevăzut Legii nr. 193/2000, o are numai consumatorul.

Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, prin consumator se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa acestei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale.

Calitatea de consumator al reclamantei derivă din contractul de credit perfectat între părţi, reclamanta fiind parte semnatară a contractului de împrumut în calitate de codebitor, calitate în care s-a obligat atât la plata comisioanelor (conform art. 8.1 lit. h) din condiţiile generale de creditare), cât şi la plata ratelor de credit (prin depunerea de numerar în valută sau prin debitarea directă a conturilor sale, conform pct. VI modalitatea 6.1 şi 6.1.3 din contractul de împrumut, acestea fiind chiar clauzele contestate prin prezenta acţiune).

Instanţa de apel în mod justificat a reţinut că atâta timp cât codebitorul (reclamanta A.) s-a angajat alături de debitorul principal la plata comisioanelor şi la plata ratelor de credit, fiind parte semnatară a contractului de împrumut, acesta are calitatea de consumator şi, implicit, posibilitatea de a solicita constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale în temeiul Legii nr. 193/2000.

Astfel fiind, se apreciază că instanţa de apel a analizat şi a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor legale incidente, confirmând în mod corect cadrul procesual stabilit de prima instanţă.

Celelalte aspecte prezentate de către recurente în sprijinul susţinerii inexistenţei calităţii procesuale active a reclamantei, cu referire la situaţia de fapt stabilită de instanţele anterioare, nu pot face obiectul controlului judiciar atât timp cât acestea privesc aspecte de netemeinicie ce nu pot fi cenzurate de către instanţa de recurs.

Având în vedere aceste considerente Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul incident formulat de recurentele-pârâte C. S.A., C. prin mandatar B. S.A. şi B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1663/A din 24 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1663/A din 24 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 8087 din 21.12.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, numai în ceea ce priveşte comisionul de acordare.

Menţine celelalte dispoziţii.

Respinge ca nefondat recursul incident formulat de recurentele-pârâte C. S.A., C. prin mandatar B. S.A. şi B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1663/A din 24 octombrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 aprilie 2021.