Recourse dismissed in mortgage loan currency risk clause abusiveness dispute

Şedinţa publică din data de 15 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă,

Din actele dosarului se constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 22 octombrie 2015, sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta S.C. C. S.A. Bucureşti (actual, D. S.A. Cluj - Napoca), solicitând instanţei: constatarea nulităţii absolute a clauzelor referitoare la "riscul valutar" prevăzute în Convenţia de credit nr. x/19.11.2007, art. 4.1., 4.3. din Condiţii Generale; să dispună îngheţarea cursului de schimb valutar CHF- RON pentru efectuarea plăţilor în temeiul Convenţiei de credit nr. x/19.11.2007 la valoarea de la data încheierii contractului - 2,1280 RON pentru 1 CHF, respectiv, calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului, pe întreaga perioadă de valabilitate a creditului, la valoarea în RON a francului elveţian la data de 19 noiembrie 2007; s-a cerut obligarea pârâtei la restituirea sumei de 167.380 RON, reprezentând diferenţa de curs valutar dintre cursul CHF/RON de la data semnării Convenţiei de credit nr. x/19.11.2007 şi cursurile valutare CHF/RON la care au fost plătite ratele creditului, plus dobânda legală pentru aceste sume, calculată de la data fiecărei rate şi până la efectuarea restituirii efective; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu.

Prin încheierea de şedinţă publică de la 23.02.2016, s-a luat act de transmisiunea calităţii procesuale pasive de la C. S.A. Bucureşti, la D. S.A. Cluj - Napoca, prin efectul fuziunii prin absorbţie.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă prin sentinţa civilă nr. 2474, pronunţată la data de 19 aprilie 2016, în dosarul nr. x/2015, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta D. S.A. Cluj - Napoca.

Împotriva acestei sentinţe, au formulat apel reclamanţii A. şi B..

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 118/A, pronunţată la data de 23 ianuarie 2018, a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 2474/19.04.2016, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, având ca obiect nulitate act juridic, în contradictoriu cu intimata - pârâtă D. S.A. Cluj - Napoca.

Împotriva acestei decizii reclamanţi A. şi B. au declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs invocat, recurenţii reclamanţi au susţinut, în esenţă, că decizia recurată este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 şi a dispoziţiilor art. 1578 C. civ.

Recurenţii-reclamanţi consideră că odată stabilit caracterul supletiv al art. 1578 C. civ., Curtea era obligată să verifice natura abuzivă a clauzelor ce cuprind obligaţia de restituire a creditului în moneda creditului, indiferent de fluctuaţia cursului valutar.

Astfel, instanţa de apel acceptă caracterul supletiv al normei care cuprinde principiul nominalismului, însă arată că, odată ce părţile, prin contract, nu au stabilit o derogare de la nominalism, clauzele nu mai pot fi verificate din perspectiva Legii nr. 193/2000.

Or, susţin recurenţii - reclamanţi, instanţa de apel se află într-o gravă eroare, întrucât a fost învestită tocmai cu o acţiune în care s-a arătat că "derogarea" nu s-a putut face, întrucât clauzele au fost impuse recurenţilor, fără a li se da posibilitatea de negociere, în dezacord cu principiile Legii nr. 193/2000.

Însuşi argumentul instanţei de apel în sensul că obligaţia de plată în moneda creditului, indiferent de gradul de fluctuaţie a cursului de schimb valutar, este o aplicare a nominalismului monetar, este greşit, în cazul clauzelor contractuale din prezenta cauză considerând recurenţii - reclamanţi că nu se poate vorbi de principiul nominalismului, cât timp nu a existat o egalitate de putere între părţile contractante, egalitate care ar fi garantat libertatea de a contracta a părţilor.

Astfel, au arătat recurenţii-reclamanţi, pentru a putea stabili că în cauză s-a făcut o aplicare a nominalismului, trebuie mai întâi, stabilită existenţa libertăţii de a contracta, prin raportare la egalitatea părţilor, stabilită, la rândul ei, prin raportare la îndeplinirea de către profesionist a obligaţiei de informare.

Or, susţin recurenţii - reclamanţi, instanţa de apel a procedat exact invers. Fără să verifice existenţa libertăţii de a contracta, stabilită prin raportare la egalitatea părţilor, stabilită, la rândul ei, prin raportare la îndeplinirea de către profesionist a obligaţiei de informare, această instanţă a constatat un caz de aplicare a nominalismului şi a refuzat să mai facă vreo verificare din perspectiva libertăţii contractuale - aşa cum aceasta este circumscrisă prin Legea nr. 193/2000, acceptând, de principiu, o posibilă încălcare a obligaţiei de informare şi o posibilă natură abuzivă a clauzei.

Pentru aceste motive recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, pentru ca, în rejudecare, să facă verificarea existenţei libertăţii de a contracta, stabilită prin raportare la egalitatea părţilor, stabilită, la rândul ei, prin raportare la îndeplinirea de către profesionist a obligaţiei de informare.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă D. S.A. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 10 aprilie 2019 potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 17 octombrie 2019 a fost admis în principiu recursul şi s-a acordat termen la 13 februarie 2020 pentru judecarea pe fond în şedinţă publică.

Prin încheierea din data de 13 februarie 2020, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., judecata recursului a fost suspendată până la soluţionarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Urmare a soluţionării cauzei, judecata recursului a fost repusă pe rol.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, reţine că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Întreaga argumentare subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondată, întrucât decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Legea nr. 193/2000, ale Directivei 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16.

Procedând la examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., prin prisma motivului de nelegalitate invocat, respectiv greşita interpretare a prevederilor legale, raportat la incidenţa art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 şi a dispoziţiilor art. 1578 C. civ., Înalta Curte constată că se impun anumite precizări preliminare.

Contractul de credit ipotecar în discuţie, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la data de 19.11.2007, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 190/1999 şi de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. de la 1864, relative la împrumutul de consumaţie cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când contractul a fost încheiat, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Toate actele normative sus-arătate, din domeniul protecţiei consumatorului, inclusiv Legea nr. 193/2000, ale cărei dispoziţii se pretinde că au fost greşit interpretate şi aplicate de către instanţa de apel, au fost adoptate pentru implementarea şi, ulterior aderării, pentru transpunerea unor directive.

Astfel, Legea nr. 193/2000 este un act normativ care transpune Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, în îndeplinirea obligaţiei de transpunere integrală a acguis-ului comunitar în legislaţia românească până la momentul aderării.

Aşadar, interpretarea prevederilor Legii nr. 193/2000, inclusiv domeniul de aplicare al acestui act normativ şi cauzele de excludere de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv pentru anumite clauze contractuale, se impune a fi făcută prin filtrul Directivei 93/13/CEE şi al jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (C.J.U.E.) în materie.

Rolul C.J.U.E. este acela de a stabili un standard unitar de interpretare a prevederilor Directivei 93/13/CEE, aplicabil în toate statele membre, eliminându-se marja de apreciere discreţionară a judecătorului naţional şi riscul de disparitate în aplicarea mecanismului de control al clauzelor abuzive.

Altfel spus, atunci când dreptul Uniunii nu lasă la aprecierea statelor membre sensul şi domeniul de aplicare al unei anumite noţiuni cuprinse în cadrul unei dispoziţii de drept al Uniunii, principiul aplicării uniforme şi cel al egalităţii impun ca respectiva noţiune să primească pe întreg teritoriul Uniunii "o interpretare autonomă şi uniformă, care trebuie stabilită ţinând seama de contextul prevederii şi de obiectivul urmărit de reglementarea în cauză" (a se vedea, printre altele, Hotărârea Fish Legal şi Shirlay, C-279/12, pct. 42).

În aceste condiţii, se impune a arăta că acele clauze contractuale pentru care se solicită constatarea caracterului abuziv reflectă principiul nominalismului monetar, astfel cum era reglementat de articolul 1578 din C. civ. de la 1864, aplicabil, aşa cum s-a precizat în precedentele considerente, raportului juridic dedus judecăţii.

Potrivit acestui text de lege, "debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

Aşadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă.

Or, în exercitarea competenţei pe care i-o conferă art. 267 din TFUE, C.J.U.E. a statuat deja că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere de la controlul caracterului abuziv a clauzelor care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.

Totodată, Curtea a reţinut că, aşa cum rezultă din cuprinsul celui de al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" se referă şi la normele care, conform legii naţionale, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum şi Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank şi OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. şi OH împotriva D. S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive (pct. 34 din hotărârea sus-citată).

În plus, prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus, în sprijinul jurisprudenţei sale anterioare, argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi" (pct. 27). Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35).

În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

De altfel, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, astfel cum a fost interpretat de jurisprudenţa C.J.U.E. sus arătată, a fost preluat în legea naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ. Trecând peste calitatea transpunerii acestei dispoziţii de drept unional, sensul şi interpretarea normei naţionale de transpunere a unei directive nu pot fi altele decât cele care rezultă din jurisprudenţa C.J.U.E.

Aşadar, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi, relative la greşita aplicare a prevederilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 sau a art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE sunt vădit străine de raportul juridic dedus judecăţii şi, prin urmare, nu se impune a fi analizate.

Este evident că excluderea clauzelor de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege sau a îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1).

În cauză, nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, aşa cum urmăresc în fapt recurenţii, întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reajusta drepturile şi obligaţiile părţilor, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens invers, în defavoarea pârâtei, deşi nici o dispoziţie legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă şi din care reiese, în esenţă, că obligaţia împrumutaţilor este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a şi fost obţinut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar şi că şi-a exprimat opţiunea ca fiecare din părţile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuaţii monetare.

Aşadar, se observă că prevederile contractuale ale părţilor din prezenta speţă nu reprezintă nimic altceva decât transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurenţilor şi intimatelor şi în lipsa menţiunilor din contract, în sensul obligării împrumutaţilor să restituie suma arătată în contract.

Faţă de cele prezentate, având în vedere şi dispoziţiile legale invocate şi hotărârea pronunţată de Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii şi cauza C-81/19, Înalta Curte constată că prevederile contestate pe acest aspect transpun în contract o dispoziţie legală supletivă şi, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 118/A din 23 ianuarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 118/A din 23 ianuarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 aprilie 2021.