CHF mortgage clause upheld as valid, consumer's unfair-terms challenge rejected

Şedinţa publică din data de 15 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă,

Din actele dosarului se constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, la data de 12.08.2015, sub nr. x/2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa:

1. să se constate caracterul abuziv al riscului valutar impus reclamantei prin Contractul de credit ipotecar nr. x/11.09.2008, încheiat între Reclamantă, în calitate de împrumutat, şi B., în calitate de împrumutător, având ca obiect acordarea unui credit ipotecar împrumutatei reclamantă în valoare de 108.000 CHF, astfel cum acesta a fost modificat prin Actul Adiţional nr. 1/16.03.2011 şi Actul Adiţional nr. 2/22.05.2012, potrivit căruia reclamanta este obligată la achitarea ratelor de credit în moneda CHF - la cursul BNR din ziua plăţii şi pe cale de consecinţă nulitatea absolută a acestor dispoziţii din Contract.

2. să fie stabilit (îngheţat) cursul de schimb CHF - LEU la valoarea de la momentul semnării Contractului, respectiv 2,2764 RON cu consecinţa denominării în moneda naţională a plăţilor prin raportare la acest curs.

3. să fie obligată pârâta să procedeze la recalcularea ratelor aferente Contractului în funcţie de valoarea cursului de schimb CHF - LEU de la momentul semnării Contractului, respectiv la valoarea de 2,2764, aceste rate urmând să fie recalculate de la data semnării Contractului şi până la sfârşitul perioadei de contractare, respectiv până la data de 11.09.2025.

4. să fie obligată pârâta la restituirea sumelor achitate în plus de reclamantă în temeiul Contractului, rezultate din diferenţa dintre cursul valutar valabil la momentul efectuării fiecărei plăţi şi cursul valutar valabil la data semnării Contractului.

5. să fie obligată pârâta la plata dobânzii legale la sumele de mai sus, dobândă care urmează a fi calculată de la data încasării fiecărei sume nedatorate şi până la achitarea integrală a acestora de către pârâtă.

6. obligarea pârâtei la comunicarea către reclamantă a graficului de rambursare conform celor stabilite prin prezenta hotărâre;

Reclamanta a solicitat obligarea pârâtei B. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă prin sentinţa civilă nr. 73 din 14.01.2016, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A..

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A..

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă prin decizia civilă nr. 932/2018 din 9 mai 2018, a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta A..

Împotriva deciziei civile nr. 932/2018 din 9 mai 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta A. a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs invocat, recurenta-reclamantă a susţinut, în esenţă, că opinia instanţei de apel referitor la conversia care a operat în moneda EURO, este una greşită, întrucât respectiva conversie a avut loc concomitent cu momentul acordării efective a creditului, respectiv la data de 16 septembrie 2008, pe acelaşi cont al Recurentei Reclamante, în care a fost virat împrumutul.

Recurenta-reclamantă consideră că principiul nominalismului monetar nu interzice conversia în RON a creditelor în valută, ci este chiar regula originară care o impune în caz de fluctuaţie a cursului. Din dispoziţiile art. 1578 alin. (2) din C. civ. de la 1864 rezultă că, dacă există o fluctuaţie a preţului monedelor, anterioară scadenţei împrumutului, plata liberatorie se efectuează numai în banii lichizi ai epocii, adică în specia aflătoare în curs la data plăţii.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, susţine recurenta-reclamantă, prin raportare la Regulamentul BNR nr. 4/2005, nu există posibilitatea de a plăti în altă monedă pe teritoriul României, cu excepţia unor cazuri deosebite şi limitativ prevăzute de legislaţie, pentru care recurenta reclamantă nu se califică.

Astfel, recurenta-reclamantă susţine că, în mod greşit a considerat instanţa aplicabile prevederile art. 3 din Regulamentul BNR nr. 4/2005, întrucât acestea fac referire exclusiv la operaţiunile prevăzute la alin. (2) şi/sau în anexa nr. 2 din acelaşi articol: ..Operaţiunile prevăzute la alin. (2) şi în anexa nr. 2 la prezentul regulament se pot efectua si în valută, numai pe baza acordului de voinţă al părţilor", iar nu la operaţiunile prevăzute la alin. (1), incidente în ceea ce priveşte raportul de prestări servicii bancare, încheiat de B. S.A. cu recurenta - reclamantă.

Recurenta-reclamantă susţine că în mod greşit a considerat instanţa incidente prevederile art. 3 alin. (3) din Regulamentul BNR nr. 4/2005, în prezenta cauză, întrucât părţile nu se încadrează în vreunul din cazurile prevăzute de anexa nr. 2 şi nici în cel prevăzut de alin. (2) al art. 3 din Regulamentul BNR nr. 4/2005, întrucât, astfel cum chiar instanţa a recunoscut, aplicabil celor doi rezidenţi, este alin. (1), raportat la operaţiunile derulate între aceştia.

Revenind la principiul nominalismului, recurenta-reclamantă arată că acesta are caracter supletiv, astfel încât prevederile ce îl transpun în contract, pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, nefiind incidenţă excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, reţinută în hotărâre.

Recurenta-reclamantă consideră că excluderea instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, aşa cum a arătat CJUE în decizia din Cauza C-186/16, pct. 28, presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie sp reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar pe de altă parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie.

Recurenta-reclamantă consideră că Interpretând per a contrario excepţia instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 rezultă 2 consecinţe: clauzele contractuale ce reflectă norme supletive, pot face obiectul analizei caracterului abuziv şi clauzele contractuale ce reflectă norme obligatorii, dar care instituie un nivel mai scăzut de protecţie al consumatorilor, pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, în vederea respectării minimului de protecţie instituit de Directivă. În acest sens, instanţa va aplica prioritar Directiva 93/13 şi Tratatul de Funcţionare a Uniunii Europene, aşa cum obligă art. 20 alin. (2) din Constituţie.

Or, principiul nominalismului, aşa cum a fost invocat în apărare de intimata - pârâtă şi reţinut de instanţa de apel, nici nu este instituit de norme obligatorii, nici nu respectă minimul de protecţie, ceea ce înseamnă că o clauză contractuală ce îl transpune poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv.

Totodată, recurenta-reclamantă susţine că Directiva 93/13 îşi propune, printre altele, să protejeze consumatorii şi contra inserării în contracte a unor norme legale, de la care aceştia ar fi putu deroga, dar le-au fost impuse de profesionist, printr-un contract nenegociat, precum cel din prezenta cauză, prin superioritatea tehnică, juridică şi economică a instituţiei de credit B..

În concluzie, recurenta-reclamantă consideră că instanţa de apel ar fi trebuit să constate, pe de o parte, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar, iar, pe de altă parte, că nu operează excepţia instituită de art. 1 alin. (2) din Directivă, reiterând faptul că, în acest sens, să fie avut în vedere pct. 31 din Decizia CJUE din cauza C186/16.

Pentru aceste motive, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei instanţei de apel pentru o nouă judecată.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 15 noiembrie 2018 potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 14 februarie 2019 a fost admis în principiu recursul şi s-a acordat termen la 17 octombrie 2019 pentru judecarea pe fond în şedinţă publică.

Prin încheierea din data de 17 octombrie 2019, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., judecata recursului a fost suspendată până la soluţionarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin raportare la criticile formulate prin cererea de recurs, constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora, în interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt sau în încălcarea unor principii generale de drept.

Argumentele expuse exhaustiv de recurentă în memoriul de recurs, care vizează exceptarea clauzei de risc valutar de la analiza caracterului abuziv nu pot fi reţinute.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum şi în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A. etc.

Astfel, prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin hotărârea Curţii de Justiţie nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva Banca Transilvania S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:

"27. (…) împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

28. Rezultă că, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C 92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C 34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C 186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C 125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

29. În speţă, din decizia de trimitere reiese că clauza stipulată în secţiunea 4 punctul 1 din condiţiile generale ale contractului de refinanţare al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal prevede că «orice plată efectuată în baza convenţiei se va face în moneda creditului. (…)»

(...)

31. Prin urmare, din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

În hotărârea pronunţată în cauza C-81/19, C.J.U.E. a reţinut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri.

Or, din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive" (considerentul nr. 34), iar "faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare" (considerentul nr. 36).

Având în vedere argumentele care preced, Curtea a conchis că "(…) trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive" (considerentul nr. 37).

Raportat la aceste considerente, instanţa supremă apreciază că instanţa de apel a stabilit, printr-o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ., că în speţă clauza criticată din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar, normă legală care are caracter supletiv şi care se aplică, astfel cum a reţinut C.J.U.E. în hotărârea recentă analizată în precedent, în raportul juridic dedus judecăţii în absenţa unui acord diferit al părţilor în această privinţă.

Astfel, în cadrul examenului legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe, curtea de apel a reţinut în mod corect că referitor la prevederile Regulamentului BNR nr. 4/2005 privind regimul valutar, se constată că, într-adevăr art. 3 alin. (1) consacră principiul plăţilor în monedă naţională între rezidenţi, însă alin. (3) al aceluiaşi articol permite realizarea de "Operaţiuni (...) şi în valută, numai pe baza acordului de voinţă al părţilor". Astfel, odată încheiată convenţia de credit prin care s-a acordat un împrumut în valută şi s-a convenit achitarea ratelor în aceeaşi monedă, reclamanta nu mai poate invoca regulile care guvernează regimul valutar şi de la care a înţeles să excepteze contractul pe care l-a încheiat cu banca.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii."

De asemenea, trebuie notat că părţile nu au o prevedere contractuală derogatorie sub acest aspect.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi de cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Astfel fiind, instanţa de apel printr-o amplă şi temeinică analiză a dispoziţiilor articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13 şi cu indicarea reţinerilor instanţei europene în cauza Andriciuc, a constatat în mod judicios că instanţa europeană nu a făcut distincţie între normele ce se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor şi cele care sunt de natură supletivă, ci a indicat că sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 atât normele imperative, cât şi cele supletive care se aplică ope legis, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă.

Cu privire la reţinerea unor aspectele referitoare la îngheţarea cursului de schimb valutar, se reţine că, invocându-se asimetria informaţională a băncii faţă de recurentă pentru a se transfera asupra acestuia integral riscul valutar, cu consecinţa creării unui dezechilibru contractual major şi contrar bunei-credinţe, se solicită în fapt de către reclamantă intervenţia instanţei pentru a modifica clauzele contractuale în temeiul cărora împrumutatul are obligaţia restituirii integrale a creditului în aceeaşi cantitate de monedă în care a fost acordat.

Pe lângă echilibrul contractual care trebuia verificat de instanţă în baza art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi care este şi unul juridic, iar nu exclusiv economic, instanţa nu se poate substitui părţilor în evaluarea intensităţii unei nevoi şi al utilităţii economice pe care un consumator o atribuie unei anumite contraprestaţii la momentul semnării contractului de credit.

Din momentul în care banca îşi execută obligaţia de a pune la dispoziţia împrumutatului suma, monedă străină, astfel cum i-a fost solicitată, riscul contractual presupune şi neexecutarea obligaţiilor de către consumator, iar în plus, acest risc nu se poate cunoaşte de la chiar momentul încheierii convenţiei de credit deoarece contractele conţin termene de plată foarte lungi.

Susţinerile recurentei privind riscul valutar nu pot fi primite, câtă vreme legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE şi reglementarea de drept comun (C. civ. de la 1864) nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul având atribuţia doar de a constata nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, iar nu şi să îi modifice conţinutul.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă şi din care reiese, în esenţă, că obligaţia împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a şi fost obţinut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. de la 1864.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar şi că şi-a exprimat opţiunea ca fiecare din părţile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuaţii monetare.

Aşadar, se observă că prevederile contractuale ale părţii din prezenta speţă nu reprezintă nimic altceva decât transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurentei şi intimatei şi în lipsa menţiunilor din contract, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma arătată în contract.

Faţă de cele prezentate, având în vedere şi dispoziţiile legale invocate şi hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-81/19, Înalta Curte constată că prevederile contestate pe acest aspect transpun în contract o dispoziţie legală supletivă şi, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 932/2018 din 9 mai 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 932/2018 din 9 mai 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 aprilie 2021.