Abusiveness of bank processing and administration commissions in foreign currency consumer credit and limits of imprevision doctrine

Şedinţa publică din data de 15 aprilie 2021

Din examinarea actelor dosarului s-au constatat urătoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 28 iulie 2015, sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A. BUCUREŞTI, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa: să constate caracterul abuziv al clauzelor din contractul de credit nr. x/14.03.2008, astfel: clauzele referitoare la dobândă, art. 4.7 teza a II-a ce permite băncii modificarea ratei anuale a dobânzii în mod unilateral în funcţie de evoluţia pieţei financiare sau de politica băncii, art. 4 pct. 11 din contract care permite băncii stabilirea ratei dobânzii majorate în mod unilateral fără a indica parametrii concreţi de calcul, art. 2.3.5, 2.3.6, 2.3.7 şi 2.3.8 în privinţa stabilirii ratei de referinţă şi a marjei utilizate pentru calculul dobânzii revizuibile; clauza din art. 6.2 privind onorariul de administrare de 0,15%; clauzele 8.1 privind alegerea societăţii de asigurare şi art. 11.1 privind declararea scadenţei anticipate; ca o consecinţă a constatării caracterului abuziv al acestor clauze, să se constate nulitatea absolută a acestora; s-a cerut obligarea pârâtei la rambursarea sumei de 4.948,25 CHF - comision de administrare nedatorat şi achitat de către reclamanţi la cursul CHF-RON al BNR de la data plăţii şi a dobânzii legale aferente fiecărei sume astfel achitată, dobândă calculată de la data plăţii până la data restituirii, actualizând sumele cu rata inflaţiei; să se constate intervenită teoria impreviziunii, iar ca efect al aplicării acesteia să se dispună, în principal, convertirea din franci elveţieni în RON a debitului principal rămas de achitat în sumă de 34.513, 73 CHF de la data introducerii cererii de chemare în judecată, utilizând cursul CHF-RON ce reprezintă media dintre cursurile CHF-RON afişată de BNR şi aferentă fiecărei zile când reclamanţii au efectuat plata ratelor către bancă 1 CHF=3.3274 RON, iar, în subsidiar, să se dispună adoptarea contractului de credit începând cu data introducerii cererii în sensul că orice sumă plătită de către împrumutaţi pârâtei în temeiul contractului, va fi achitată la cursul CHF-RON al BNR din ziua plăţii curs care va putea fi cu cel mult 44% mai mare decât cursul valutar al BNR de la data încheierii contractului; cu obligarea pârâtei, în temeiul art. 451 şi următoarele Noul C. proc. civ., la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului proces.

Reclamanţii şi-au modificat cererea de chemare în judecată, solicitând în completare constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzută de art. 1.1 lit. b) privind comisionul de procesare şi restituirea acestuia şi a dobânzii legale aferente.

De asemenea, şi-au modificat capătul IV în totalitate solicitând în principal să se constate caracterul abuziv al clauzelor contractuale inserate în contractul de credit la art. 5.1. raportat la art. 5.4. teza finală şi din secţiunea 6 din condiţiile generale privind efectuarea plăţilor în moneda creditului si suportarea de către consumator a diferenţelor de curs valutar, să se constate nulitatea absolută a acestor clauze şi să se dispună îngheţarea cursului de schimb valutar CHF-/Leu pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit Ia valoarea de la data încheierii contractului, respectiv calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii contractului; respectiv, calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii contractului pe întreaga perioadă de valabilitate a contractului, cu obligarea ca pârâta să restituie reclamanţilor sumele plătite în plus ca urmare a diferenţelor de curs valutar şi a dobânzii legale aferentă, calculată de la data încasării fiecărei sume nedatorate şi până la achitarea integrală a acestora de către pârâtă.

Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă prin sentinţa civilă nr. 1037, pronunţată la data de 27 martie 2017, în dosarul nr. x/2015, a admis, în parte, acţiunea modificată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. Bucureşti; a constatat caracterul abuziv şi a declarat nulitatea absolută a următoarelor clauze din convenţia de credit nr. x/14.03.2008: art. 4.7 teza II-a cu privire la modificarea unilaterală a ratei anuale a dobânzii în funcţie de evoluţia pieţei; art. 6 pct. 2 cu privire la comisionul de administrare de 0,15%; art. 11.1- declararea scadenţei anticipate; art. 1.1 lit. b) privind comisionul de procesare; a dispus restituirea sumelor percepute de către pârâtă cu titlu de comision de procesare şi comision de administrare de la data perceperii până la data restituirii la care se adaugă şi dobânda legală aferentă, şi a respins în rest acţiunea, ca neîntemeiată; a obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 2000 RON (onorariu avocat).

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii A. şi B. şi pârâta C. S.A. BUCUREŞTI.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 1350 A, pronunţată la data de 22 iunie 2018, în dosarul nr. x/2015, constituită în complet de divergenţă, cu unanimitate: a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă C. S.A. Bucureşti; a schimbat în parte sentinţa atacată, în sensul că a respins, ca neîntemeiate, capetele de cerere privind constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzelor prevăzute de art. 4.7 teza a II-a din convenţia de credit nr. x/14.03.2008 cu privire la modificarea unilaterală a ratei anuale a dobânzii în funcţie de evoluţia pieţei, art. 6 pct. 2 cu privire la comisionul de administrare, art. 1.1 lit. b) privind comisionul de procesare, precum şi la capătul privind restituirea sumelor percepute de către pârâtă cu titlu de comision de procesare şi comision de administrare de la data perceperii până la data restituirii la care se adaugă şi dobânda legală aferentă; a admis apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A. şi B., şi a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută şi a clauzei prevăzută de art. 2.3.5 din condiţiile generale ale convenţiei de credit nr. x/14.03.2008 în ce priveşte criteriile de stabilire a ratei de referinţă şi a marjei; a menţinut în rest dispoziţiile sentinţei şi a obligat intimaţii- reclamanţi A. şi B. la plata către apelanta C. S.A. a sumei de 837 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel (taxă judiciară de timbru). În complet de divergenţă, cu opinie majoritară, a admis apelul formulat de apelanţii - reclamanţi A. şi B. şi a schimbat în parte sentinţa atacată, şi în sensul că s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută şi a clauzei prevăzute de 4.11 din convenţia de credit nr. x/14.03.2008 în ceea ce priveşte sintagma "conform deciziei interne a băncii".

Împotriva acestei decizii, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurenţii - reclamanţi au susţinut, în esenţă, că hotărârea Curţii de Apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii, un alt motiv de nelegalitate a hotărârii fiind cel al lipsei de motivare (motivare superficială) a considerentelor ce au condus la admiterea apelului formulat de către pârâta - intimată Bancă şi, în sine, să conducă la respingerea motivelor de apel invocate şi/sau a cererii de chemare în judecată.

De asemenea, au susţinut, Curtea nu a analizat şi nu a motivat în ce măsură se vor înlătura apărărilor reclamanţilor privitoare la condiţiile ce sunt îndeplinite în mod cumulativ privind teoria impreviziunii (reclamanţii au arătat că se impune îngheţarea cursului pentru anumite motive, iar intervenirea teoriei pe alte motive); nu au fost analizate cele invocate în cadrul apelului prin raportare la întreg materialul probatoriu, prin raportare la susţinerile reclamanţilor în cuprinsul cererii de chemare în judecată şi/sau în cererea modificatoare.

În privinţa motivelor contradictorii, recurenţii - reclamanţi au solicitat a se observa că în cadrul completului de divergenţă se statuează în favoarea acestora asupra unor aspecte ce ţin de dreptul la informare, a dispoziţiilor prevăzute de Legea consumului, etc., a condiţiilor ce sunt întrunite pentru a fi declarată ca fiind abuzivă o clauză.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs invocat, recurenţii - reclamanţi au susţinut că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, aplicare greşită care se referă la aplicarea greşită a teoriei impreviziunii şi a faptului că nu ar fi întrunite condiţiile legale ale clauzelor abuzive în privinţa comisionului de administrare lunar şi a celui de procesare, în continuare, în cadrul acestei critici, fiind reluată scurtă prezentare a situaţiei de fapt în cauză şi o sinteză a motivelor de apel.

De asemenea, au mai susţinut recurenţii - reclamanţi, hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material privind incidenţa în speţă a teoriei impreviziunii, respectiv, constatarea clauzelor abuzive a celor ce stipulează rambursarea creditului în rate lunare în moneda în care s-a acordat creditul (CHF), cu suportarea exclusivă a riscului de schimb valutar de către împrumutaţii - reclamanţi.

Aşadar, arată aceştia, instanţa a exclus aplicabilitatea teoriei impreviziunii în speţă şi nu a analizat pe fond întrunirea condiţiilor pentru a opera sau nu o astfel de excepţie şi de a dispune eventuala adaptare a contractului.

Instanţa de apel în mod greşit şi nelegal nu a avut în vedere această teorie şi nu a făcut aplicarea dispoziţiilor legale de excepţie faţă de principiul forţei obligatorii a contractului încheiat, reţinând cu aplicarea greşită a legii numai efectul imposibilităţii fortuite de executare şi suportarea riscului de către împrumutaţii - reclamanţi.

În cauza de faţă nu sunt întrunite elementele esenţiale pentru a face aplicarea riscului contractual (ca acesta să fie suportat numai de către recurenţi) şi, în primul rând, nu se află într-o situaţie care să întrunească calificarea imposibilităţii fortuite de executare, şi nici în prezenţa unei contestaţii la executare sau vreun alt mijloc pentru a evoca o asemenea situaţie.

Recurenţii-reclamanţi consideră că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material în privinţa aplicării greşite a teoriei impreviziunii şi a comisionului de administrare lunar şi a celui de procesare.

Pentru aceste motive recurenţii - reclamanţi au solicitat admiterea recursului astfel formulat, casarea hotărârii în parte, respectiv, să se dispună trimiterea cauzei spre o nouă judecată - în principal, trimiterea cauzei la prima instanţă, în subsidiar - trimiterea cauzei instanţei de apel, în vedere rejudecării apelului, sau, admiterea recursului astfel formulat, iar, în măsura în care instanţa de recurs, ca instanţă supremă, apreciază că se impune casarea parţială a hotărârii, să pronunţe o hotărâre de modificare a celei recurate, în sensul admiterii în integralitate a apelului, respectiv, a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată; cu acordarea cheltuielilor de judecată.

În privinţa cheltuielilor de judecat şi a obligaţiei de plată a acestora către intimata - pârâtă, recurenţii - reclamanţi au solicitat admiterea recursului şi pe acest aspect, şi să se dispună respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de acordare a cheltuielilor având în vedere că a fost admis şi apelul reclamanţilor, întrucât, arată aceştia, nu se află în prezenţa unei culpe procesuale care să atragă obligarea la plata integrală a acestor cheltuieli.

Analizând recursul, prin prisma motivelor de nelegalitate, Înalta Curte apreciază că acesta este în parte fondat şi urmează a fi admis în parte pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Din perspectiva acestui motiv, recurenţii-reclamanţi au susţinut că motivarea hotărârii judecătoreşti atacate nu cuprinde analiza corectă a raporturilor juridice dintre părţi, prin prisma susţinerilor, apărărilor şi probelor din dosar.

În ce priveşte motivarea necorespunzătoare a deciziei recurate, se reţine că obligaţia de motivare care revine instanţei nu presupune în mod necesar existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de parte, desigur cu excepţia situaţiei în care argumentul sau mijlocul de apărare omis ori incomplet analizat ar avea un caracter esenţial în economia procesului, conducând la o altă soluţie.

Din analiza deciziei recurate, se desprinde concluzia că motivarea are un conţinut clar şi concret cu referire la actele din dosar, precum şi la argumentele şi apărările părţilor. Conţinutul considerentelor este lipsit de ambiguităţi ori contradicţii şi permite relevarea raţionamentului care a condus la soluţia pronunţată.

Astfel, instanţa de apel, în virtutea dispoziţiilor art. 477 şi art. 479 C. proc. civ., este ţinută să verifice legalitatea şi temeinicia soluţiei pronunţate, putând să completeze considerentele primei instanţe sau chiar sa le substituie, dacă este cazul.

Simpla nemulţumire a recurenţilor-reclamanţi cu privire la soluţia pronunţată, la argumentele care au format convingerea instanţei, neînsuşirea de către instanţa de control judiciar a apărărilor formulate de către aceştia, sunt aspecte care nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat şi nici nu justifică invocarea motivului de recurs instituit de prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Se constată că soluţia pronunţată, este rezultatul analizei judiciare specifice prezentului litigiu în funcţie de situaţia de fapt şi de probele administrate şi că nu se poate reţine existenţa unei nemotivări, ci, dimpotrivă, argumentele instanţei se constituie într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia pronunţată, nefiind astfel încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) C. proc. civ.

Întreaga argumentare a recurenţilor privind aplicarea greşită a normelor de drept materiale referitoare la impreviziunea contractuală, respectiv a Deciziei nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale, va fi înlăturată.

În primul rând, considerentele în care Curtea Constituţională a dat dezlegări referitoare la principiul nominalismului monetar şi teoriei impreviziunii prin decizia nr. 623/2016 sunt integrate în decizia nr. 62/2017, pronunţată tot de Curtea Constituţională în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legii pentru completarea O.U.G. nr. 50/2010 privind contractele de credit pentru consumatori, exempli gratia în paragrafele 45-50 ale deciziei nr. 62/2017, ca atare această corelare făcută chiar de instanţa de contencios constituţional este obligatorie, neputând fi contrazisă.

În al doilea rând, incidenţa deciziei nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale este de domeniul evidenţei în cauza de faţă (ea însăşi grefată pe un contract de credit încheiat de o instituţie bancară cu un consumator), chiar dacă vizează o problematică dezvoltată pe tărâmul Legii nr. 77/2017, întrucât şi acest act normativ are adresabilitate către raporturile juridice dintre consumatori şi instituţiile de credit, potrivit art. 1 alin. (1) din lege.

Ca urmare, toate argumentele aduse de instanţa de apel şi întemeiate pe dezlegările date de instanţa de contencios constituţional prin deciziile deja evocate sunt judicioase.

Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi instanţa de apel a stabilit în mod corect raporturile dintre părţi analizând cauza din perspectiva aplicabilităţii dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 la clauzele contractului de credit încheiat între părţile litigante.

Criticile referitoare la comisionul de acordare şi cel de administrare sunt fondate, în cauză fiind întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, lege care asigură transpunerea în dreptul intern a dispoziţiilor Directivei 93/13/CEE:

"O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

În ce priveşte caracterul nenegociat al clauzei privind comisionul de procesare credit şi comisionul de administrare, Înalta Curte reţine că acestea nu au fost negociate de părţile în litigiu, ci au avut un caracter preformulat.

Referitor la condiţia lipsei negocierii directe ale clauzelor, instanţa reţine şi că opţiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul nu înlătură caracterul lor abuziv, întrucât art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu impune condiţia inexistenţei unei opţiuni pentru alt comerciant care vinde produse sau prestează servicii similare. Ceea ce sancţionează legea este că, în măsura în care consumatorul doreşte să beneficieze de produsele sau serviciile unui comerciant, trebuie să accepte condiţiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive, sau să renunţe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.

Legea presupune că o clauză standard preformulată nu a fost negociată direct cu consumatorul, impunând profesionistului sarcina de a prezenta probe în sensul unei negocieri pretinse de acesta. Împrejurarea că recurenţilor-reclamanţi le-au fost prezentate în etapa precontractuală datele esenţiale ale ofertei băncii nu poate fi interpretată în sensul existenţei unei negocieri, ci doar în sensul că acestora le-au fost aduse la cunoştinţă condiţiile contractuale practicate de bancă.

Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria acestuia să prezinte probe în acest sens. Ceea ce impune legea este ca profesionistul să probeze că a existat o negociere reală şi efectivă a clauzei supusă discuţiei, împrejurarea că anumite clauze ar fi fost negociate neimplicând în mod necesar ca şi celelalte clauze au fost tratate în acelaşi mod.

Art. 4 alin. (6) din lege nu se referă doar la exprimarea clară şi uşor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal, pentru că altfel ar fi fost de prisos a se face această menţiune în cuprinsul unui act normativ, ci la situaţia în care această clauză să fie clar definită, astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a raţiunilor şi fundamentelor relative la conţinutul clauzelor şi efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.

Nu instanţa trebuie să stabilească considerentele pentru care banca a perceput comisioanele, ci aceste considerente trebuie să rezulte clar din clauzele contractuale şi nu din deducţiile părţilor sau ale judecătorului.

Comisionul de procesare nu a fost definit. În realitate, s-a omis a fi specificate elementele care ar fi justificat raţiunea stabilirii sale, deşi caracterul transparent al clauzelor contractuale impunea o definire riguroasă a oricăror comisioane şi cheltuieli stabilite în sarcina consumatorului, particularizată în raport de contextul în care părţile au încheiat contractul şi de toate elementele care erau de natură a influenţa existenţa şi conţinutul unor clauze contractuale.

Potrivit jurisprudenţei C.J.U.E., lipsa din contractul de credit a oricărei prevederi privind contraprestaţiile exacte ale băncii nu poate echivala de plano cu inexistenţa unor astfel de contraprestaţii, deoarece enumerarea serviciilor pe care banca le prestează în schimbul unor comisioane nu este obligatorie în orice condiţii şi lipsa acestei enumerări nu loveşte de nulitate respectiva clauză cu privire la perceperea comisionului, însă în mod evident, indiferent de menţionarea lor expresă, toate comisioanele percepute de bancă trebuie să aibă corespondent în realitate.

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a apreciat că existenţa unui eventual dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului poate să rezulte din simplul fapt al unei atingeri suficient de grave aduse situaţiei juridice în care este plasat consumatorul, în calitate de parte la contractul în cauză, în temeiul dispoziţiilor naţionale aplicabile, fie sub forma unei restrângeri a conţinutului drepturilor de care, potrivit acestor dispoziţii, consumatorul beneficiază în temeiul acestui contract, fie sub forma unei piedici în exercitarea acestora sau a punerii în sarcina sa a unei obligaţii suplimentare, neprevăzută de normele naţionale.

Potrivit hotărârii Curţii pronunţate în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19, CY împotriva Caixa Bank S.A. şi, respectiv LG, PK împotriva Banca Bilbao Vizcaya Argentaria S.A., la 16 iulie 2020:

"Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator şi o instituţie financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în pofida cerinţei de bună-credinţă, atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere".

Aşadar, instanţa de apel trebuia să verifice care sunt serviciile furnizate de bancă în schimbul comisionului de procesare şi comisionul de administrare.

Faptul că orice bancă desfăşoară activităţi de acordare de credite şi monitorizare a situaţiei creditului reprezintă firescul activităţii bancare, iar pârâta nu a arătat de ce pentru creditul acordat, alături de dobândă, care reprezintă tocmai preţul pentru acordarea creditului, a perceput şi comisioane: comisionul de administrare şi comisionul de procesare, acesta din urmă calculat la soldul total al creditului, deşi pe parcursul derulării contractului, parte din credit este achitat.

Totodată, faptul că aceste comisioane trebuie suportate de consumator nu face decât să conducă la concluzia că aceste clauze creează, contrar bunei-credinţe, un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor în defavoarea consumatorilor care nu au avut posibilitatea de a cunoaşte ce servicii presta banca lunar în schimbul acestor comisioane.

Astfel, în cauza Banca Espaniol, C.J.U.E. reţine că "sistemul de protecţie pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găseşte într-o situaţie de inferioritate faţă de un vânzător sau un furnizor în ceea ce priveşte atât puterea de negociere, cât şi nivelul de informare, situaţie care îl conduce la adeziunea la condiţiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influenţă asupra conţinutului acestora".

Aşa fiind, în ceea ce priveşte clauzele referitoare la comisionul de administrare şi comisionul de procesare, instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 193/2000 şi nu a ţinut seama de jurisprudenţa C.J.U.E.

Criticile referitoare la clauza de risc valutar sunt nefondate.

Contractul de credit a avut ca obiect o sumă exprimată în franci elveţieni.

Aşa cum corect a constatat şi instanţa de apel valoarea creditului a fost stabilită prin raportare la moneda CHF. Faptul ca banii au fost viraţi în contul deschis în RON nu justifică a considera împrumutul ca fiind în RON, atât timp cât echivalentul sumei virate este acelaşi cu valoare în CHF. În plus, voinţa părţilor rezultă în mod clar din cuprinsul art. 1 din contract în sensul că acest credit este acordat în CHF, iar plăţile urmează a se face tot în CHF (art. 5 din contract).

Deoarece contractul de credit reprezintă o specie a contractului de împrumut de consumaţie, se aplică principiul nominalismului monetar, instituit de art. 1578 din C. civ. 1864, potrivit căruia, obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract.

Principiul nominalismului având o reglementare legală, clauza privind riscul valutar nu poate fi considerată ilicită.

Recurenţii-reclamanţi invocă faptul că riscul valutar este suportat numai de către împrumutat.

În situaţia în care ar fi intervenit o depreciere a CHF în raport de leu, este evident că riscul valutar ar fi fost suportat de bancă.

Având în vedere principiul nominalismului monetar, chiar şi în lipsa acestei clauze contractuale, pârâta-intimată ar fi avut dreptul de a solicita rambursarea creditului în moneda acordată.

Pe de altă parte, faptul că pârâta este un profesionist în domeniul financiar-bancar nu implică în mod necesar cunoaşterea de către aceasta a modului cum va evolua cursul valutar. Aceasta cu atât mai mult cu cât perioada contractuală este una îndelungată.

În cauză nu s-a făcut nicio dovadă în sensul că, la momentul încheierii contractului de credit, pârâta-intimată avea cunoştinţă că în viitor moneda CHF se va aprecia considerabil faţă de moneda naţională şi a acţionat în consecinţă pentru a-şi procura câştiguri necuvenite.

În cauză, creditul a fost acordat în franci elveţieni, reclamanţii au primit suma împrumutată în RON la valoarea stabilită prin raportare la moneda CHF, iar restituirea urmează a se face în moneda creditului.

În mod corect a reţinut Curtea de Apel faptul că reclamanţii nu au făcut dovada îndeplinirii condiţiilor impreviziunii, aşa cum acestea sunt configurate în decizia nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale publicata in M Of nr. 53/18.01.2017, decizie general obligatorie conform art. 147 alin. (4) din Constituţie.

Totodată, se constată că s-a reţinut în mod corect de către instanţa de apel că nu sunt aplicabile cererile de stabilizare a cursului de schimb valutar al monedei de restituire a creditului la momentul încheierii contractului de credit, nefiind aplicabilă contractului de credit nici teoria impreviziunii şi posibilitatea de a adapta contractul de credit la împrejurarea privind creşterea cursului de schimb CHF-LEU în defavoarea leului, având în vedere că variaţia cursului de schimb nu poate constitui o împrejurare absolut imprevizibilă care nu putea să fie avută în vedere la încheierea contractului, câtă vreme este de notorietate variaţia cursului de schimb valutar al monedei naţionale faţă de alte monede străine, în speţă a CHF.

Fiind întrunite cerinţele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recursul declarat de reclamanţi urmează a fi admis în parte, va fi casată în parte decizia recurată şi va fi trimisă cauza spre rejudecarea apelului declarat de pârâta C. S.A. în ceea ce priveşte comisionul de administrare şi comisionul de procesare. Se vor menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1350 A din 22 iunie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecarea apelului declarat de pârâta C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1037 din 27.03.2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, numai în ceea ce priveşte comisionul de administrare şi comisionul de procesare.

Menţine celelalte dispoziţii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 aprilie 2021.