CHF credit: violation of the principle of disposability by imposing an obligation to renegotiate not requested in the claim

Şedinţa publică din data de 15 aprilie 2021

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 22.04.2015, pe rolul Judecătoriei Piteşti şi declinată în favoarea Tribunalului Argeş, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta S.C B. Romania S.A., actuala C., a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit denumită convenţie nr. x/14.11.2007 şi eliminarea acestuia; să se stabilizeze (îngheţarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, de la semnarea acestuia şi până la scadenţa finală (280 de luni de la data încheierii Convenţiei); denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din Regulamentul valutar, conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecata, conform art. 274 C. proc. civ. (taxa judiciara de timbru, timbru judiciar, onorariu de avocat, alte cheltuieli ocazionate de rezolvarea prezentului litigiu).

La data de 16.06.2015 s-a modificat acţiunea de către reclamantă precizându-se capetele 2 şi 3 ale cererii de chemare în judecată, în sensul de a se constata nulitatea absolută a clauzei din contract cu privire la suportarea diferenţelor de curs valutar de către consumator şi să se dispună îngheţarea cursului de schimb valutar CHF - leu pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit la valoarea de la data încheierii contractului - 14.11.2007, respectiv calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditelor la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii contractului şi restituirea către reclamantă a sumelor achitate în plus; de a se constata nulitatea absolută a clauzelor inserate în contract la secţiunea 4 Condiţii Generale cu privire la efectuarea plăţilor în moneda creditului, de a se constata că această clauză este abuzivă pentru consumator in condiţiile în care acesta suporta diferenţele de curs valutar şi să fie obligată pârâta la modificarea contractului, în sensul denominării în moneda naţională.

Tribunalul Argeş, secţia civilă prin sentinţa civilă nr. 464 din 19.12.2017, a admis acţiunea precizată, a îngheţat cursul de schimb valutar CHF-LEU, la valoarea în RON de la data semnării contractului de credit nr. x, respectiv 14.11.2007, pe toată perioada derulării contractului, urmând ca valoarea ratelor să fie calculată la valoarea CHF, în RON, de la acel moment.

Totodată, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 70.117,23 RON, percepută la un alt curs decât cel de la data acordării împrumutului, precum şi să plătească reclamantei suma de 1.000 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei nr. 464 din 19.12.2017 pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia civilă a formulat apel C. S.A. solicitând admiterea acestuia, anularea hotărârii şi respingerea cererii de chemare în judecată.

Dosarul nr. x/2015 a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Prin încheierea din 4.04.2018, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, a admis excepţia necompetenţei materiale funcţionale a secţiei sesizate, declinând competenţa în favoarea secţiei a II-a civile de contencios administrativ şi fiscal, în considerarea Hotărârii nr. 5/2016 a Colegiului de Conducere al Curţii de Apel Piteşti.

Dosarul nr. x/2015 a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal prin decizia nr. 1/A- C. civ. din 22 noiembrie 2018, admis apelul formulat de pârâta C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 464 din 19 decembrie 2017, pronunţată de Tribunalul Argeş în dosarul nr. x/2015, intimată fiind reclamanta A.; a schimbat sentinţa în sensul că a admis în parte cererea şi a obligat C. să renegocieze contractul din 14.11.2007 cu reclamanta, prin prisma considerentelor prezentei decizii; a respins în rest pretenţiile reclamantei.

Împotriva deciziei nr. 1/A- C. civ. din 22 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal au formulat recurs atât reclamanta A., cât şi pârâta C. S.A.

1) Recursul declarat de reclamanta A.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-reclamantă a indicat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că instanţa a încălcat normele de drept material, sub mai multe aspecte:

Recurenta-reclamantă a susţinut că art. 1056 din vechiul C. civ. este aplicabil în prezentul dosar (în condiţiile în care, în speţă, D. a fost considerat de către bancă codebitor solidar, iar acţiunea promovată de reclamantă tinde la împuţinarea obligaţiei) şi că instanţa a nesocotit aceste prevederi.

S-a arătat, în esenţă, că, la data semnării contractului de credit, fostul soţ a refuzat semnarea acestuia, astfel cum reiese din actele dosarului şi că una dintre cauzele pentru care instanţa de apel nu a cenzurat clauzele inserate in contractul de credit încheiat intre banca B. - Sucursala Piteşti şi reclamantă, în care figurează şi fostul soţ, deşi doar reclamanta a plătit lunar ratele bancare, a fost aceea ca unul dintre debitori nu este parte in cauza .

În continuare, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa poate interveni in "Nominalismul monetar".

Recurenta-reclamantă a susţinut că se încearcă a se acredita de către parata ideea ca a fost încheiat contractul de credit in anul 2007, data când erau in vigoare reglementările vechiul C. civ., motiv pentru care nu poate fi aplicata teoria impreviziunii.

S-a evidenţiat de către recurentă că decizia CCR nr. 62 din 7 februarie 2007, prin care a fost analizata constituţionalitatea dispoziţiilor legii de completare a O.G. NR. 50/2010, deşi arata ca aceasta lege este neconstituţională, la pct. 40 si urm prevede:

"In lumina celor expuse in prealabil, Curtea apreciază ca incidenţa principiului nominalismului monetar in contractele de credit in franci elveţieni nu constituie o piedica în calea aplicării mecanismului impreviziunii, daca sunt îndeplinite condiţiile de incidenţa ale acestuia." De asemenea, face trimitere la Decizia CCR nr. 683/2016, care de asemenea permite aplicarea teoriei impreviziunii si contractelor încheiate anterior intrării in vigoare a noului C. civ.

Recurenta-reclamantă a susţinut că între aceasta, în calitate de debitor, şi Banca în calitate de împrumutător, s-a încheiat Contractul de credit ipotecar nr. x din data de 14.11.2007, având ca obiect un credit ipotecar în valoare de 180.000 CHF, în condiţiile în care 1 CHF reprezenta echivalentul a 2,0938 RON.

La momentul încheierii contractului de credit în cauză, raportat la circumstanţele economice de la acel moment precum şi la capacitatea reclamantei de înţelegere a clauzelor contractuale şi a implicaţiilor acestora pe termen lung, contractarea unui credit în CHF se prefigura a fi cea mai avantajoasă alternativă la un credit în RON sau în euro, acest aspect constituind motivul determinant în vederea perfectării contratului.

Astfel, a susţinut recurenta, s-a obligat, singură, să returneze creditul contractat la termenele şi în cuantumul stipulate în contract, având ca premiză cursul valutar al CHF de la aceea dată. Însă pe parcursul derulării contractului acesta s-a dublat cu consecinţe grave asupra capacităţii reclamantei de a-şi îndeplini obligaţiile contractuale, determinând astfel o imposibilitate fortuită de executare. Creşterea accelerata a valorii CHF faţă de moneda naţională cu implicaţii negative directe asupra costurilor împrumutului ce se răsfrâng asupra ratelor precum şi a comisioanelor de schimb valutar, din leu în euro şi din euro în CHF au determinat o schimbare a condiţiilor contractuale avute in vedere la data contractării creditului şi, în consecinţă, incumbă în sarcina reclamantei obligaţii vădit disproporţionate faţă de cele în considerarea cărora şi-a exprimat voinţa de a se angaja juridic.

Totodată, s-a arătat că având în vedere poziţiile de inegalitate de pe care acţionează părţile şi în vederea asigurării unei angajări în deplină cunoştinţă de cauză a consumatorului în contractele de credit, este instituită în sarcina operatorului economic - banca, care are o poziţie dominantă în raport cu consumatorul, obligaţia informării în mod complet, corect şi precis a celui din urma cu privire la aspectele esenţiale ale produsului/serviciului oferit (art. 18 din O.G. nr. 21/1992) şi implicit cu privire la implicaţiile îndatorării şi la riscurile reprezentate de volatilitatea cursului valutar astfel cum reiese din O.G. nr. 50/2010.

De asemenea, s-a susţinut că potrivit art. 57 "In cazul serviciilor financiare, operatorii economici sunt obligaţi să ofere consumatorilor informaţii complete, corecte şi precise asupra drepturilor şi obligaţiilor ce le revin". Aceste obligaţii legale instituite în sarcina operatorilor economici, cu precădere a operatorilor economici din domeniul financiar-bancar sunt menite să protejeze interesele consumatorilor care sunt expuşi riscului ridicat de prejudiciere a drepturilor şi intereselor legitime prin contractarea unor servicii/produse în lipsa unei informări reale cu privire la acestea şi, pe cale de consecinţă evitarea unor astfel de situaţii.

Recurenta-reclamantă a susţinut că este o clauză abuzivă clauza de risc valutar, întrucât, raportat la momentul încheierii contractului şi la circumstanţele acestuia, precum şi la caracterul său prestabilit şi impus consumatorului, fără a-i acorda posibilitatea influenţării naturii acesteia, determină un dezechilibru major între drepturile şi obligaţiile asumate de către părţi, riscul valutar fiind suportat exclusiv de către consumator cu toate consecinţele negative asupra posibilităţii de respectare a obligaţiilor contractuale.

Caracterul abuziv al acestei clauze rezida în faptul că obligă consumatorul să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului, aşa cum este această clauză definită de art. 1 lit. b) din anexa la Legea nr. 193/2000.

Or, având în vedere obligaţia de transparenţă contractuală instituită în sarcina operatorilor economici care se circumscrie exigenţelor de informare si protecţie inerente dreptului consumatorului în scopul garantării dreptului consumatorului de a înţelege prevederile şi efectele pe termen lung ale contractului pe care îl încheie, fiecare beneficiar al unui credit în valută trebuie să cunoască riscurile pe care şi le asumă la contractarea unui asemenea produs.

Omisiunea băncilor de a informa consumatorul asupra riscului de hiper-valorizare a CHF, fenomen previzibil pentru experţii financiari ce activează in cadrul acestora, dat fiind faptul ca CHF este o monedă instabilă iar la momentul încheierii contractului aceasta era la un minim istoric, creşterea valorii faţă de moneda naţionala fiind inevitabilă, constituie o încălcare a obligaţiei de consiliere, sever sancţionată în dreptul european şi naţional întrucât este de natură să angajeze din punct de vedere juridic un consumator plecând de la o imagine deformata a întinderii drepturilor şi obligaţiilor asumate.

După redarea art. 4 alin. (1) şi 2) din Legea 193/2000 recurenta-reclamantă a susţinut că, raportat la prevederile legale în domeniul clauzelor abuzive, contractul de credit reprezintă un contract de adeziune conţinând clauze prestabilite de către bancă care se impun clientului fără a-i da posibilitatea de a influenţa conţinutul acestora, fapt ce determina inegalitatea poziţiilor juridice ale părţilor contractante în sensul afirmării intereselor băncii, în calitate de profesionist, în detrimentul consumatorului, care reprezintă partea mai slabă în contract.

Astfel, susţine recurenta-reclamantă, prin prisma acestei reglementari, clauza de risc valutar constituie o clauză abuzivă întrucât reclamanta, în calitate de consumator, nu a avut posibilitatea reală de a negocia conţinutul acestei clauze, fiind constrânsă, prin natura redactării contractului de credit, la acceptarea acestuia astfel cum a fost prestabilit. În) aprecierea echilibrului/dezechilibrului contractual trebuie să se aibă în vedere criteriul echivalentei prestaţiilor fapt ce presupune existenţa unei proporţionalităţi între drepturile şi obligaţiile asumate de către părţi, or, clauza de risc valutar ce cade în sarcina exclusivă a consumatorului denaturează raportul juridic obligaţional prin îngreunarea excesivă a situaţiei consumatorului şi conferirii băncii unui avantaj economic vădit disproporţional.

De asemenea, în considerarea unei clauze ca fiind abuzive, trebuie luat în calcul şi aptitudinea acesteia de a îndepărta conţinutul contractului în favoarea celui care a impus clauza, riscul valutar materializându-se în obţinerea de către bancă a unui câştig injust în detrimentul consumatorului, contrar principiului echităţii şi bunei-credinţe, principii ce trebuie sa guverneze relaţiile contractuale.

În sensul celor arătate fiind şi decizia Kasler, a precizat recurenta-reclamantă.

Cu privire la stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - EURO la momentul semnării contractului, curs care sa fie valabil pe toata perioada derulării contractului, recurenta-reclamantă a susţinut următoarele:

Având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, în detrimentul consumatorului, determinând oncrozitatea excesivă a executării obligaţiei de către reclamantă, aceasta consideră că se impune restabilirea prestaţiilor inerente contractului asumat prin îngheţare cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului astfel încât să se asigure o proporţionalitate a prestaţiilor asumate de părţi care să corespundă manifestării de voinţa în sensul angajării în acest raport juridic.

Contractul de credit se supune regulilor generale prevăzute de C. civ. cu privire la obligaţii, din acest fapt decurgând anumite consecinţe asupra regimului juridic aplicabil. Astfel, contractul de credit, fiind un contract comutativ, caracterizat prin faptul că întinderea drepturilor şi obligaţiilor părţilor la momentul încheierii contractului este determinata sau determinabilă, astfel încât părţile se angajează din punct de vedere juridic tocmai în considerarea efectelor contractului pentru care şi-au manifestat acordul, exclude expunerea uneia dintre părţi la riscul unei pierderi cauzate de un eveniment viitor şi incert şi oferirea celeilalte părţi a unei şanse de câştig.

Conform art. 75 coroborat cu art. 76 din Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumului, contractele de credit pentru consum precum şi toate celelalte condiţii aplicabile contractului trebuie să conţină clauze clare, corecte, care să nu determine interpretări echivoce ale acestora şi pentru înţelegerea cărora să nu fie necesare cunoştinţe de specialitate. Norma BNR nr. 17/2003 prevede obligaţia băncii de a administra riscul în sensul diminuării lui prin organizarea adecvată a activităţii de creditare.

Astfel, această prevedere exclude asumarea riscului operaţiunii de creditare de către consumator, iar o măsura în acest sens o constituie îngheţarea cursului de schimb valutar la momentul încheierii contractului, măsura ce corespunde cerinţelor echităţii şi bunei-credinţe.

Recurenta-reclamantă consideră că având in vedere prevederile art. 969 din vechiul C. civ., conform cărora partite trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot timpul executării sale, neputând înlătura sau limita această obligaţie, distribuţia între părţi a pierderilor şi beneficiilor rezultate ca urmare a creşterii valori CHF faţă de moneda naţională sau faţă de alte valute, care au curs previzibil, respectiv EURO, apare ca o soluţie justa şi echitabilă ce materializează aplicarea acestui principiu.

Întrucât s-au schimbat împrejurările avute in vedere de părţi la momentul încheierii contractului şi, pe cale de consecinţă, efectele actului juridic au ajuns să fie altele decât cele pe care părţile au înţeles să le stabilească, reclamanta a considerat că se impune revizuirea efectelor contractului în temeiul teoriei impreviziunii care odată cu intrarea în vigoare a Noului C. civ. beneficiază de o reglementare cu caracter general, reglementare care constituie o transpunere legislativă a soluţiilor conturate în practică.

In sensul admiterii teoriei impreviziunii a statuat Curtea Suprema de Justiţie în decizia nr. 21/1994 privind revizuirea clauzei referitoare la preţ intr-un contract cu executare succesivă (Buletinul Jurisprudenţei 1996. pg. 230).

In susţinerea revizuirii efectelor contractului prin stabilizarea cursului de schimb valutar şi denominarea plăţii, reclamanta a învederat faptul că părţile s-au obligat in condiţiile economice existente la data încheierii contractului când CHF avea o valoare moderata faţă de moneda naţională aşa încât, ca urmare a schimbării acestor condiţii, este necesar ca si contractul să fie adaptat la noile împrejurări economice.

De asemenea, întrucât schimbarea condiţiilor economice a fost imprevizibilă, reclamanta neavând cunoştinţe de specialitate în domeniul bancar care să-i permită anticiparea unei devalorizări vădite a leului şi EURO faţă de CHF, s-a susţinut că revizuirea efectelor contractului corespunde acordului de voinţa al părţilor, întrucât hiper-valorizarea CHF deturnează contractul de la scopul în vederea căruia a fost încheiat şi executarea acestuia în contextul actual nu mai corespunde voinţei concordante a părţilor.

În continuare, recurenta-reclamantă a susţinut că nu au fost respectate prevederile art. 147 alin. (4) Constituţie, raportat la motivarea deciziei Curţii Constituţionale nr. 623/2016, in sensul ca sunt general obligatorii si considerentele deciziei, nu doar dispozitivul acesteia (pct. 139 din Decizia 623/2016), in doua forme: s-a aplicat teoria impreviziunii m mod excesiv, fara a se tine cont de punctele 95 si 116 din decizia 623/2016; s-a constatat ca, prin decizia nr. 623/2016 a fost declarata neconstituţională sintagma "precum şi din devalorizarea bunurilor imobile" din art. 11 alin. teza întâi din legea nr. 77/2016 şi nu mai analizează acest argument invocat de reclamantă, în condiţiile în care, în pct. 122 din decizie, se arată că acest aspect va fi analizat de instanţă în cadrul impreviziunii.

Astfel, s-a susţinut că, punctul 95 din decizia 623/2016 arată în mod expres faptul că Legea 77/2016 este un model legislativ pe care statul îl aplica in condiţii de criza economică, aceasta fiind de fapt cauza principala pentru care este necesara aplicarea teoriei impreviziunii, cu exemple concrete din istorie - criza economica de la începutul secolului XX sau perioada imediat următoare a anului 1989.

Or, susţine recurenta-reclamantă, instanţa de apel exclude cu totul de la aplicare condiţiile general economice, pe motiv ca ar fi fost "previzibile": pierderea locului de munca, imposibilitatea de angajare pe o perioada de cca 2 ani, faptul că a fost nevoită să vândă bunuri din patrimoniu pentru a continua plata ratelor, iar bunurile imobile, inclusiv imobilul afectat garanţiei ipotecare au avut o valoare mult scăzuta fata de data încheierii contractului de împrumut. Aceste aspecte reprezintă ansamblul "crizei economice", alături de fluctuaţia valutară.

Acest eveniment neprevăzut de majoritatea covârşitoare a populaţiei (atât din mediul profesional cat si civil) este un element care trebuie luat in considerare, atât din punct de vedere economic cat si social si psihologic.

Criza financiara a fost un eveniment excepţional si de neprevăzut, eveniment care a dus la pierderea locului de munca si a dus la o repozitionare a reclamantei pe piaţa forţei de munca, s-a susţinut.

Recurenta-reclamantă a arătat că, social si psihologic, nu mai trecuse prin aşa ceva, că nu îşi imagina că o criza financiara poate exista, că nu îşi imagina că o criza financiara externa te poate afecta prin pierderea locului de munca, al scăderii veniturilor, te poate forţa sa accepţi orice fel de slujba sub ameninţarea imposibilităţii respectării obligaţiilor asumate şi al asigurării traiului de zi cu zi.

Recurenta-reclamantă a susţinut că aceste aspecte au fost imposibil de previzionat la momentul semnării contractului de credit, nefiind un risc inerent sau un aspect previzibil şi că, raportat la istoricul social si profesional al reclamantei, aceasta nu putea prevedea, in lipsa oricăror alte elemente obiective, că o criza financiara poate apărea si avea efectele cunoscute de toată lumea.

In opinia sa toate aceste aspecte, in contextul economic si social din 2008 - 2009, reprezintă un eveniment excepţional pe care nu l-a prevăzut (si nici banca) si prin urmare nu l-a luat in calcul la momentul semnării contractului de credit, a menţionat recurenta.

Recurenta a arătat că a încercat menţinerea in fiinţa a contractului de împrumut prin toate mijloacele posibile, inclusiv prin valorificarea celorlalte bunuri ale sale si ale părinţilor săi, că s-a pensionat, fiind de o totală bună credinţă şi încercând prin toate mijloacele posibile să preîntâmpin o eventuală neplată.

Pe de alta parte, creditoarea a fost de o totală rea credinţă în relaţiile dintre părţi.

După prezentarea celor statuate de CJUE în cauza C-26/13 Kasler vs Ungaria cu privire la art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE şi la punctul 85 din aceeaşi decizie, referitor la art. 6 alin. (1) din directivă, recurenta-reclamantă a susţinut că, potrivit disp. art. 966 - 970 C. civ. din 1864, în vigoare la momentul încheierii contractului, părţile trebuie să acţioneze cu bună credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe parcursul executării acestuia, neputându-se înlătura sau limita această obligaţie, iar în raport de disp. art. 1578 C. civ. din 1864, este consacral principiul nominalismului monetar în cadrul contractelor de împrumut, principiu care prevede că obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract şi că întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii.

Stipularea unei clauze de risc valutar cu consecinţa strămutării în întregime asupra împrumutaţilor a riscului generat de hipervalorizarea CHF este contrară dispoziţiilor legale mai sus arătate, întrucât această hipervalorizare constituie un eveniment imprevizibil, viitor şi incert, raportat la puterea de înţelegere a consumatorilor, care neavând cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar-bancar nu au avut nici posibilitatea să anticipeze o creştere accelerată a cursului de schimb şi în consecinţă de cauză, să îşi asume riscul valutar.

După redarea celor reţinute în decizia Kasler privind art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, recurenta-reclamantă a susţinut că, atâta vreme cât a achitat pârâtei sume apreciabile de bani decurgând din variaţia cursului de schimb CHF/RON, calculate atât asupra debitului principal, cât şi a dobânzii lunare, există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile sale, în defavoarea sa ca şi consumator, neexistând o contraprestaţie din partea băncii pentru sumele încasate în plus.

Pentru aceste motive, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în întregime a hotărârii atacate şi pe cale de consecinţa, rejudecând cauza a solicitat, în fond, admiterea acţiunii.

2) Recursul declarat de pârâta C. S.A.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-pârâtă a indicat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinând că dispoziţiile de drept încălcate sunt cele ale art. 9 C. proc. civ.

După prezentarea parcursului procesual al cauzei, recurenta-pârâtă a apreciat că hotărârea instanţei de apel este nelegala fiind de natura a încălca dispoziţiile art. 9 C. proc. civ. referitoare la principiul disponibilităţii părţii.

Astfel, s-a susţinut că, deşi însăşi instanţa de apel face referire la dispoziţiile procedurale reglementate de legiuitor in cadrul art. 9, ea însăşi le încalcă, nesocotind astfel voinţa părţii la momentul sesizării instanţei de judecată.

Sub un prim aspect, instanţa de apel a făcut trimitere la cererile formulate iniţial de către intimata - reclamanta. Or, cu privire la aceste cereri, recurenta-pârâtă a învederat faptul că ele nu mai produceau efecte juridice decât în privinţa capătului I al acţiunii, întrucât petitele nr. 2 şi nr. 3 ale cererii de chemare in judecată iniţial depusă, fuseseră modificate.

In consecinţa, cât timp cererea de chemare in judecata a intimatei a fost modificata, cât timp voinţa acesteia a fost să îşi modifice acţiunea şi să investească instanţa asupra altor aspecte decât cele iniţial învederate, recurenta-pârâtă a considerat că prin trimiterea la aspectele iniţiale a fost nesocotită cererea intimatei.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că, tot prin raportare la principiul disponibilităţii, instanţa a considerat că stabilirea obligaţiei de negociere constituie o cerere subînţeleasă şi cuprinsă în ceea ce s-a cerut.

Or, a considerat recurenta-pârâtă, această afirmaţie este una contradictorie, întrucât raportarea la principiul disponibilităţii, denotă implicit că cererea reclamantului este una expresă, că obiectul său este unul clar determinat, cum menţionează legiuitorul "stabileşte limitele" şi totodată corespunde şi dispoziţiilor art. 194 C. proc. civ.

Obiectul unei cereri de chemare în judecată, nu poate fi subînţeles, ci dimpotrivă, iar, în consecinţă nu se poate face trimitere la o normă imperativă ce impune stabilirea exactă a obiectului acţiunii, pentru ca ulterior să fie pus semnul egalităţii intre aceasta şi o normă supletivă. Noţiunea de obiect precis determinat este în contradicţie cu posibilitatea de deducere din context, cu cea de subînţelegere.

O dovadă certă a faptului că norma de la art. 194 lit. c) este una imperativă denotă chiar din sancţiunea prevăzută de legiuitor pentru nesocotirea acestor dispoziţii, respectiv nulitatea absolută astfel cum este prevăzută în cadrul art. 196 C. proc. civ.

Chiar şi în ipoteza în care s-ar admite aceasta teză, a susţinut recurenta că nicăieri în conţinutul cererii reclamantei nu "s-a cerut" obligarea băncii la negocierea contractului, cum eronat a reţinut instanţa de apel în motivarea hotărârii şi nici nu se deduce cumva o astfel de solicitare (în ipoteza în care se admite teza deducerii).

Cuvântul "negociere", nu este menţionat în niciunul dintre cuvintele, sintagmele, afirmaţiile, ce compun cererea de chemare in judecata şi/sau cererea modificatoare. Dimpotrivă, acţiunea reclamantei este una clar redactată, lizibilă, precizându-se în mod expres solicitarea să obligaţi pârâta la modificarea contractului în sensul denominării în moneda naţională.

In consecinţă, în ipoteza admiterii acţiunii, intimata reclamantă a indicat în mod expres instanţei, cum ar trebui să fie realizată această modificare, respectiv la obligarea C. să denomineze în moneda naţională, nicidecum cum a decis instanţa de apel să oblige banca la negocierea contractului.

Pentru aceste motive, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, sub aspectul obligării băncii la negocierea contractului, întrucât apreciază că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 9 C. proc. civ., dat fiind lipsa oricărei menţiuni în acţiunea intimatei astfel cum a fost modificata, cu privire la negocierea contractului.

Prin întâmpinarea depusă la dosar recurenta-reclamantă a solicitat respingerea recursului pârâtei ca nefondat, cu menţinerea hotărârii instanţei de fond şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-pârâtă prin întâmpinarea la recursul reclamantei a invocat excepţia tardivităţii şi nulităţii recursului, solicitând respingerea acestuia ca fiind tardiv sau anularea ca nemotivat, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursurile sunt admisibile.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 3 octombrie 2019 s-a dispus, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, iar prin încheierea din data de 30 ianuarie 2020 au fost admise în principiu recursurile şi s-a acordat termen la data de 2 aprilie pentru judecata pe fond.

Prin încheierea din data de 2 aprilie 2020 s-a constatat suspendată judecata de plin drept, în temeiul dispoziţiilor art. 42 alin. (6) din Anexa nr. 1 a Decretului nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României, ulterior cauza fiind repusă pe rol.

Prin încheierea din data de 25 iunie 2020, în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a fost suspendată judecata recursurilor până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul C.J.U.E., iar în urma soluţionării cauzei, judecata recursurilor a fost repusă pe rol.

Înalta Curte, exercitând controlul de legalitate asupra deciziei atacate, în raport de criticile formulate constată că recursurile sunt fondate în limitele şi pentru raţiunile ce urmează:

Susţinerea recurentei - pârâte potrivit căreia instanţa de apel prin stabilirea obligaţiei de renegociere a contractului de credit a încălcat principiului disponibilităţii, permite încadrarea sa în cazul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu referire la încălcarea dispoziţiilor art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6) C. proc. civ., art. 477 alin. (1) şi art. 478 alin. (1) C. proc. civ. privind limitele efectului devolutiv al apelului, determinate de ceea ce s-a apelat şi de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, iar în condiţiile art. 22 alin. (6) din acelaşi cod, judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii.

Potrivit dispoziţiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., "în apel nu se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot formula pretenţii noi."

Prevederile art. 479 C. proc. civ. obligă instanţa de apel să verifice în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

În conformitate cu principiul disponibilităţii, părţile pot determina conţinutul procesului prin stabilirea cadrului procesual în privinţa obiectului şi al participanţilor la proces, a fazelor şi etapelor pe care procesul le-ar putea parcurge.

Având în vedere limitele investirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, în aplicarea principiului disponibilităţii, instanţa este obligată să se pronunţe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, astfel cum această solicitare a fost expusă în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

În speţa de faţă, se constată că, instanţa de apel în urma analizei cauzei a reţinut că "stabilirea obligaţiei de negociere … constituie o cerere subînţeleasă şi cuprinsă în ceea ce s-a cerut…"

Or, prin cererea de chemare în judecată reclamanta A., a solicitat să se constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit denumită convenţie nr. x/14.11.2007 şi eliminarea acestuia; să se stabilizeze (îngheţarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, de la semnarea acestuia şi până la scadenţa finală (280 de luni de la data încheierii Convenţiei); denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din Regulamentul valutar, conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecata, conform art. 274 C. proc. civ.

Prin modificarea acţiunii la data de 16.06.2015 reclamanta a precizat că în ce priveşte capetele 2 şi 3 ale cererii de chemare în judecată, să se constate nulitatea absolută a clauzei din contract cu privire la suportarea diferenţelor de curs valutar de către consumator şi să se dispună îngheţarea cursului de schimb valutar CHF - leu pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit la valoarea de la data încheierii contractului - 14.11.2007, respectiv calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditelor la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii contractului şi restituirea către reclamantă a sumelor achitate în plus; de a se constata nulitatea absolută a clauzelor inserate în contract la secţiunea 4 Condiţii Generale cu privire la efectuarea plăţilor în moneda creditului, de a se constata că această clauză este abuzivă pentru consumator in condiţiile în care acesta suporta diferenţele de curs valutar şi să fie obligată pârâta la modificarea contractului, în sensul denominării în moneda naţională.

Astfel fiind, se constată că nici în cererea de chemare în judecată şi nici în precizarea acţiunii reclamanta nu a solicitat obligarea băncii la renegocierea contractului, cum din eroare a reţinut instanţa de apel.

În apel, faţă de dispoziţiile imperative ale art. 478 alin. (3) C. proc. civ., instanţa nu poate proceda la schimbarea cadrului procesual sub aspectul obiectului, ci numai la explicitarea lui în raport de cererea formulată în primă instanţă.

Dacă susţinerile reclamantei, în ceea ce priveşte acţiunea formulată, ar fi fost neclare şi confuze, fiind de natură să nu permită determinarea clară a obiectului cererii de chemare în judecată, instanţa avea îndatorirea de a cere lămuriri şi precizări, pentru a stabili cadrul procesual dedus judecăţii, privitor la obiectul acţiunii, aspecte care ar fi permis exercitarea controlului judiciar.

Principiul disponibilităţii, specific procesului civil, se caracterizează prin dreptul părţii de a dispune de obiectul procesului, dar şi de mijloacele procesuale acordate de lege, iar reclamantul este cel ce trasează iniţial cadrul procesual, acesta trebuind să indice, între altele, părţile în proces, pretenţia dedusă judecăţii, motivarea în fapt şi în drept.

Cât priveşte obiectul, instanţa este ţinută de cererea reclamantului, neputând depăşi limitele acesteia, în cazul în care formulările reclamantului sunt improprii, neputându-se determina exact obiectul, instanţa este obligată, în baza rolului activ, să solicite precizarea necesară, asigurându-se astfel respectarea principiului disponibilităţii.

Având în vedere considerentele ce preced, Înalta Curte constată că instanţa nu s-a preocupat de lămurirea cadrului procesual dedus judecăţii, în ceea ce priveşte obiectul cererii de chemare în judecată, respectiv dacă reclamanta a solicitat şi renegocierea contractului de credit.

Procedând în această modalitate, instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii, astfel încât având în vedere considerentele arătate, în conformitate cu art. 497 coroborat cu art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. şi recurenta-pârâtă C. S.A., va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă pentru soluţionarea cauzei în funcţie de obiectul cererii de chemare în judecată şi a temeiului de drept invocat şi în funcţie de acesta aplicarea dispoziţiilor legale incidente.

Cu ocazia rejudecării, instanţa urmează a analiza cererea de apel prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată şi să răspundă criticilor formulate cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor, conform art. 501 alin. (3) şi (4) C. proc. civ. solicitând părţilor să administreze toate probele pe care le consideră necesare şi utile justei soluţionări a cauzei, potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta A. şi pârâta C. S.A. împotriva deciziei nr. 1/A- C. civ. din 22 noiembrie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 aprilie 2021.