Unmotivated appellate decision on abusive foreign-currency loan clauses

Şedinţa publică din data de 26 ianuarie 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Specializat Cluj la data de 27 ianuarie 2015, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâta S.C. C. S.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate caracterul abuziv al următoarelor clauze din contractul de credit şi de garanţie nr. 500940: art. 2.4 potrivit căruia tragerile se vor face în valuta creditului; art. 4.4, creditorul va avea dreptul, să revizuiască nivelul dobânzii; art. 5.1, lit. b), c) şi f) comisionul de acordare; art. 5.2 - creditorul va putea să revizuiască cuantumul comisioanelor; art. 6.2 -creditorului are dreptul, de a debita orice alt cont de disponibilităţi sau de depozit al împrumutatului; art. 6.10 -rambursările anticipate nu sunt permise; art. 8.5 - clauza cross default; art. 8.7- modificările clauzelor prezentului contract cu excepţia celor privind valoarea ratelor de credit şi rata dobânzii curente se vor opera de către creditor; art. 8.15 -împrumutatul renunţă la beneficiul termenului; art. 8.16-neîndeplinirea obligaţiilor contractuale ale împrumutatului faţă de creditor la termenele şi în condiţiile prezentului contract constituie caz de culpă.

De asemenea, reclamanţii au solicitat să se constate caracterul abuziv al tuturor clauzelor din anexa 1 la contract privind condiţiile generale de creditare la contractul de credit şi de garanţie nr. 500940, în special a următoarelor clauze: art. 4.3 -creditorul va înştiinţa împrumutatul asupra noilor nivele de dobândă prin afişare la sediile mandatarului creditorului; art. 5.1- creditul va fi restituit în numerar sau prin ordin de plată în aceeaşi monedă în care a fost acordat de către împrumutat; art. 6.3 -pentru a garanta obligaţiile lor faţă de creditor împrumutatul şi codebitorii constituie prin prezentul contract, în favoarea creditorului o garanţie reală mobiliară asupra veniturilor; art. 8.3, lit. c) creditorul are dreptul să încaseze toate sumele datorate în virtutea contractului.

Reclamanţii au mai solicitat să se dispună stabilizarea cursului de schimb CHF - LEU la momentul semnării contractului şi anume la cursul de 2.0466 RON/l franc elveţian, curs BNR din data de 20.09.2007, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 2.4 din contractul de credit şi garanţie şi a art. 5.1 din anexa 1 privind condiţiile generale de creditare; să se dispună obligarea pârâtei să restituie suma de 4.638,54 CHF achitată de reclamanţi cu titlu de "comision de acordare", ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 5.1. lit. b) din contractul de credit şi de garanţie, plus dobânda legală asupra sumei din momentul introducerii cererii de chemare în judecată şi până la data recuperării sumei de către reclamanţi; să se dispună obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 194 şi urm. C. proc. civ., art. 451 C. proc. civ., art. 969 C. civ., Legea nr. 193/2000, Legea nr. 190/1999, Legea nr. 296/2004, Norma BNR nr. 17/2003, Directiva 17/2004.

La data de 8 aprilie 2015 reclamanţii au depus la dosar o precizare a acţiunii, prin care, suplimentar celor pretinse prin cererea introductivă de instanţă, au precizat suma pretinsă a fi restituită şi care a fost achitată în baza clauzei de risc valutar, respectiv suma de 180.160,03 RON, sumă calculată pentru perioada 20.09.2007-01.04.2015, plus dobânda aferentă acestei sume din momentul introducerii cererii de chemare în judecată şi până la data achitării acesteia, solicitând, de asemenea, obligarea pârâtei să le restituie suma ce va fi achitată în baza clauzei de risc valutar începând cu data de 01.04.2015 şi până la pronunţarea hotărârii judecătoreşti definitive de constatare a caracterului abuziv al clauzei.

În motivarea cererii reclamanţii au susţinut aceleaşi aspecte ca şi cele invocate în cererea de chemare în judecată, iar în ceea ce priveşte suma pretinsă a le fi restituită, au arătat că modalitatea de calcul a sumei pretinse este expusă în anexa cererii şi este raportată la cursul valutar de la momentul semnării contractului, respectiv 2,0466 RON pentru 1 CHF valabil la data de 20.09.2007.

La data de 2 iulie 2015, reclamanţii au formulat o extindere de acţiune, solicitând pronunţarea hotărârii şi împotriva pârâtei S.C. D. S.A., extinderea fiind impusă de faptul că la termenul din data de 30 iunie 2015 au fost depuse înscrisuri din care a rezultat că au fost încheiate contracte de cesiune de creanţă în legătură cu anumite credite prin care S.C. D. S.A. a cesionat către S.C. D., iar aceasta din urmă către S.C. D. S.A. toate creanţele din portofoliu.

Prin sentinţa civilă nr. 2876 din 27.10.2015 Tribunalul Specializat Cluj a admis în parte cererea de chemare în judecată completată şi extinsă de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele S.C. C. S.A. şi S.C. D. S.A. şi, în consecinţă: S-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei cuprinse în art. 2.4 din contractul de credit şi de garanţie nr. 500940/20.09.2007, precum şi a clauzei cuprinse în art. 5.1 din anexa nr. 1 la contractul de credit ipotecar- Condiţii generale de creditare. S-a constatat caracterul abuziv şi, în consecinţă, nulitatea absolută a clauzei cuprinse în art. 4.4, în măsura în care creditorul are doar dreptul, nu şi obligaţia, de a revizui nivelul dobânzii după primul an de la prima utilizare a creditului, în funcţie de indicele de referinţă precizat în contract, respectiv LIBOR la 6 luni + 4% p.a., urmând ca dobânda să varieze, în mod obligatoriu, în funcţie de indicele de referinţă precizat. S-a constatat caracterul abuziv şi, în consecinţă, nulitatea absolută a clauzelor cuprinse în art. 5.1 lit. b), c) şi f). S-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei cuprinse în art. 5.2. S-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei cuprinse în art. 6.2, precum şi a clauzei prevăzute în art. 8.3 lit. c) din anexa nr. 1 la contractul de credit ipotecar-Condiţii generale de creditare, în măsura în care mandatarul creditorului efectuează schimbul valutar în numele şi pentru împrumutat sau codebitor la o altă cotaţie decât cea de la data încheierii contractului. S-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei cuprinse în art. 8.5 (clauza cross default), precum şi a clauzelor cuprinse în art. 8.15 şi 8.16, în măsura în care vizează neîndeplinirea altor obligaţii decât cele principale, constând în obligaţia împrumutatului sau codebitorului de a restitui capitalul şi dobânda. S-a dispus stabilizarea cursului de schimb valutar CHF-LEU, pentru efectuarea plăţilor în temeiul contractului de credit, la cursul valabil la momentul semnării contractului de credit, pe toată perioada de derulare a acestuia.

Pârâtele au fost obligate să restituie reclamanţilor toate sumele achitate în plus, rezultate din diferenţa de curs valutar dintre cursul valabil la momentul efectuării fiecărei plăţi şi cursul valabil la data semnării contractului, respectiv 2,0466 RON/1 CHF, cu dobânda legală penalizatoare calculată de la data introducerii cererii de chemare în judecată (27 ianuarie 2015) şi până la restituirea sumelor de către pârâte, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (3) coroborat cu art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011. Au fost obligate să restituie reclamanţilor suma de 4.638,54 CHF achitată cu titlu de comision de acordare, în echivalent în RON la cursul valabil la data încheierii contractului de credit, cu dobânda legală penalizatoare calculată asupra sumei de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată şi până la restituirea acesteia, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 alin. (3) coroborat cu art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011. S-a respins restul cererii de chemare în judecată astfel cum a fost completată, ca neîntemeiată.

Reclamanţii au fost obligaţi la plata cheltuielilor de judecată în favoarea pârâtei S.C. C. S.A. în cuantum de 500 RON reprezentând onorariu avocaţial.

În ce priveşte caracterul nenegociat al clauzelor supuse analizei, tribunalul a reţinut că acestea nu au fost negociate de părţile în litigiu, au avut un caracter preformulat, astfel încât pârâtei îi revenea obligaţia de a proba faptul că acestea au fost negociate, prin raportare la dispoziţiile art. 4 alin. (3) teza finală din Legea nr. 193/2000, fără însă ca o asemenea probă să fie făcută.

Tribunalul a înlăturat susţinerile pârâtei în sensul că ar intra în domeniul de aplicare al excepţiilor de la mecanismul de control al clauzelor abuzive, astfel cum este reglementat de art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, clauzele privitoare la comisioanele supuse analizei, reţinînd că acestea nu sunt definite în contract.

Cu privire la clauză prevăzută de art. 2.4 din contract prima instanţă a reţinut că potrivit acesteia, tragerile se vor face în valuta creditului, cu excepţia situaţiei în care împrumutatul este obligat să efectueze o plată în RON, fie în temeiul documentului justificativ prezentat, fie în temeiul regulamentului valutar în vigoare la data efectuării plăţii, această clauză fiind în strânsă legătura cu clauza cuprinsă în art. 5.1 din anexa 1 la contract privind condiţiile generale de creditare potrivit căreia creditul va fi restituit în numerar sau prin ordin de plată în aceeaşi monedă în care a fost acordat. Ambele clauze au fost reţinute ca abuzive, acestea generând un dezechilibru vădit între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorilor care au fost obligaţi să-şi asume în totalitate riscul valutar, deşi, conform primei clauze, acestora nu le-a fost pus la dispoziţie un credit în franci elveţieni, ci în RON.

Reţinând faptul că moneda în care a fost tras creditul a fost leul, tribunalul a constatat că asumarea riscului valutar nu conduce numai la existenţa unui dezechilibru vădit între drepturile şi obligaţiile părţilor, dar este şi contrară bunei credinţe, consumatorul fiind obligat să achite ratele într-o altă monedă decât cea în care a tras creditul, suportând nejustificat orice devalorizare a monedei naţionale, fără nicio limită şi fără ca acest risc să-i fi fost adus la cunoştinţă în mod explicit, fiind încălcată astfel şi obligaţia de informare.

Referitor la clauza din art. 4.4 din contract care reglementează dobânda, tribunalul a reţinut că, deşi mecanismul de variaţie al dobânzii prevăzut în cuprinsul textului, respectiv Libor 6M + 4% p.a. este de natură să respecte exigenţele privind transparenţa, precum şi caracterul clar şi inteligibil, este abuzivă prevederea care dă doar dreptul băncii de a revizui dobânda în funcţie de criteriile convenite, nu şi obligaţia ca, în funcţie variabilitatea criteriului ales, să fluctueze şi dobânda stabilită în contract. O asemenea prevedere prin care banca îşi arogă un drept căruia nu îi corespunde şi o obligaţie care, desigur, ar opera în favoarea consumatorului, este de natură să înfrângă echilibrul contractual.

Şi clauzele referitoare la comisioane, respectiv art. 5.1, lit. b), c) şi f) au fost anulate deoarece, faptul că, în contractul de credit, s-au menţionat în mod concret sumele care trebuie achitate în contul unora dintre comisioane, modul de calcul al sumelor şi modalitatea de plată, nu are semnificaţia unei definiri riguroase a acestor comisioane şi nu poate conduce la concluzia că respectivele prevederi contractuale ar fi fost redactate într-o modalitate clară şi uşor de înţeles, atâta timp cât nu au fost precizate, nici măcar sumar, tipurile de servicii prestate de bancă, a căror contraprestaţie este reprezentată de comisioanele supuse analizei, neputându-se cunoaşte nici de către consumator şi nici de către instanţa de judecată ce servicii sunt acoperite de costurile impuse în sarcina consumatorului.

Clauza prevăzută la art. 5.2 - creditorul va putea să revizuiască cuantumul comisioanelor pe parcursul derulării creditului în funcţie de politica sa de creditare, acestea urmând a fi aduse la cunoştinţa împrumutatului prin modalităţile prevăzute la art. 4.3., a fost reţinută ca abuzivă întrucât, în lipsa criteriilor concrete în funcţie de care comisioanele pot fi modificate, această clauză creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, oferind pârâtei dreptul discreţionar de a revizui comisioanele şi, implicit dreptul de a le încasa în detrimentul reclamanţilor, fără ca noile comisioane să fie negociate cu aceştia, deşi efectele manifestării unilaterale de voinţă a pârâtei se repercutează în mod esenţial asupra patrimoniului reclamanţilor.

Tribunalul a reţinut că "politica de creditare a băncii" ce conferă dreptul băncii de a revizui unilateral comisioanele, fără prezentarea altor elemente de identificare, este un termen echivoc, astfel încât se poate considera că nu reprezintă un motiv în înţelesul Legii nr. 193/2000.

Cu privire la clauzele prevăzute la art. 6.2, şi, respectiv art. 8.3, lit. c) - tribunalul a reţinut că prin aceste clauze pârâta şi-a asigurat măsuri de protecţie suplimentară pentru realizarea creanţei sale, putând, eventual, să debiteze alte conturi ale împrumutaţilor, cu respectarea dispoziţiilor legale, clauză care, în măsura în care schimbul valutar se efectuează la cursul de la data încheierii contractului, nu este de natură să afecteze drepturile consumatorilor cu atât mai mult cu cât existenţa vreunor sume de bani în alte conturi ale împrumutaţilor deschise la banca creditoare, este o chestiune de opţiune a acestora. În măsura în care schimbul valutar are loc la un alt curs, face ca respectiva clauză să conducă la ruperea echilibrului contractul, impunându-se a se aplica sancţiunea nulităţii absolute, pentru aceleaşi considerente pentru care s-a apreciat ca fiind abuzive clauzele cuprinse în art. 2.4 şi în art. 5.1 din anexa nr. 1 la contractul de credit ipotecar- Condiţii generale de creditare.

Referitor la clauza prevăzută la art. 8.5 - clauza cross default, dat fiind faptul că această clauză stipulează în favoarea pârâtei un drept exclusiv şi discreţionar de a proceda la declararea scadenţei anticipate a creditului, chiar şi în condiţiile în care obligaţiile asumate de împrumutaţi prin contractul analizat în prezenta cauză sunt îndeplinite, doar cu condiţia neîndepliniri obligaţiilor asumate prin alte contracte, tribunalul a reţinut că această clauză înlătură echilibrul contractual ce trebuie să existe între drepturile şi obligaţiile ambelor părţi, fiind de natură să producă prejudicii consumatorilor, neavând nicio justificare obiectivă.

Referitor la clauzele art. 8.15 şi 8.16 acestea au fost reţinute ca abuzive în măsura în care vizează neîndeplinirea altor obligaţii decât cele principale, constând în obligaţia împrumutatului de a restitui capitalul şi dobânda.

Prevederea potrivit căreia "neîndeplinirea oricărei obligaţii a împrumutatului" conduce la declararea scadenţei anticipate, respectiv constituie caz de culpă, este de natură să afecteze grav drepturile împrumutaţilor întrucât, pe de o parte nu a fost inserată o clauză echivalentă în favoarea consumatorilor, clauzele fiind astfel doar în favoarea profesionistului, iar pe de altă parte banca, cu încălcarea cerinţelor bunei-credinţe ce trebuie să caracterizeze raporturile juridice contractuale, a stipulat o clauză pentru a-şi asigura propria protecţie indiferent dacă, prin încălcarea vreunei obligaţii minore, chiar dacă prin aceasta nu a suferit niciun prejudiciu, în detrimentul vădit al împrumutaţilor care, în cazul declarării scadenţei anticipate, ar fi obligaţi la restituirea întregului împrumut.

Considerând că toate clauzele menţionate anterior au caracter abuziv, fiind contrare normelor edictate de Legea nr. 193/2000 pentru încheierea valabilă a actului dintre comerciant şi consumator, tribunalul a constatat nulitatea absolută a acestora, păstrând valabile restul prevederilor convenţiei de credit vizate.

Cu privire la restul clauzelor reclamante ca fiind abuzive, respectiv cele cuprinse în art. 6.10, 8.7 din contractul de credit şi de garanţie şi 4.3 şi 6.3 din anexa 1 la contract privind Condiţiile generale de creditare la contractul de credit şi de garanţie, tribunalul a apreciat că acestea nu sunt de natură să afecteze drepturile şi obligaţiile consumatorilor încât să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi contrar bunei credinţe.

Astfel, potrivit art. 6.10 în perioada de utilizare a creditului rambursările anticipate nu sunt permise. Clauza în discuţie îngrădeşte dreptul consumatorilor de a efectua rambursări anticipate, doar în perioada în care utilizează întreaga sumă acordată cu titlu de credit, fiind în consecinţă limitată în timp, pe de o parte, iar pe de altă parte, cât timp există sume neutilizate, o eventuală rambursare anticipată ar reprezenta în realitate o reducere a sumei împrumutate, în contra clauzelor asumate de către părţi.

Nici clauza prevăzută la art. 8.7, potrivit căreia modificările clauzelor prezentului contract se efectuează în baza acordului părţilor, urmând a fi consemnate în act adiţional, cu excepţia celor privind valoarea ratelor de credit şi rata dobânzii curente, care se vor opera de către creditor, în condiţiile prezentului contract, nu este de natură să înfrângă echilibrul contractual, fiind expresia principiului consensualismului, iar modificarea valorii ratelor operează în aceleaşi condiţii în care fluctuează indicele de referinţă în funcţie de care a fost stabilită dobânda, desigur, în condiţiile impuse prin prezenta hotărâre.

Clauza prevăzută la art. 4.3 - creditorul va înştiinţa împrumutatul asupra noilor nivele de dobândă prin afişare la sediile mandatarului creditorului D. sau pe site-ul D., la momentul intrării în vigoare. În cazul în care împrumutatul, în termen de 10 zile de la data modificării dobânzii, nu restituie integral creditul, dobânda şi orice alte sume datorate, creditorul va considera acceptat noul nivel de dobândă. Noul nivel al dobânzii se aplică la soldul curent al creditului existent la data modificării. Împrumutatul va obţine, la cerere, graficul de rambursare la zi, în cazul în care dobânda aplicabilă creditului se majorează, este expresia obligaţiei de informare care, în opinia instanţei, se păstrează şi pe parcursul derulării contractului dintre părţi şi, atâta timp cât criteriile de variabilitate ale dobânzii respectă principiile de transparenţă şi sunt stabilite în funcţie de elemente verificabile şi nu permit băncii să stabilească criterii proprii care să determine revizuirea dobânzii, modalităţile de informare asupra noului nivel al dobânzii devine irelevant, atâta timp cât cel puţin o metodă de informare a fost convenită.

Nici obligaţia de garantare a obligaţiilor de plată ce revin consumatorilor în temeiul contractului, prevăzută în art. 6.3, nu este de natură să încalce echilibrul contractual.

Având în vedere considerentele expuse şi reţinând textul art. 6 din Legea nr. 193/2000 care stabileşte, cu titlu general, că în cazul constatării caracterului abuziv al unor clauze, acele clauze "nu vor produce efecte" împotriva consumatorului, doctrina şi practica majoritară, inclusiv a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind în sensul că această sancţiune, reglementată de art. 6, este nulitatea absolută, incidentă pentru nerespectarea de către profesionist a normelor de ordine publică care interzic inserarea unor clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii care apelează la serviciile lor, se impun a fi stabilite toate consecinţele acestei sancţiuni, respectiv repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului şi restituirea prestaţiilor efectuate în baza clauzei nule, precum şi a consecinţelor care operează pentru viitor, ca efect a sancţiunii dispuse.

Instanţa a avut în vedere faptul că principiul reparării integrale a prejudiciului presupune atât recuperarea pierderii efectiv suferite (damnum emergens), cât şi a beneficiului nerealizat (lucrum cessans), ceea ce impune acordarea în favoarea persoanelor prejudiciate a unor despăgubiri care să acopere şi eventuale pierderi suferite de acestea, ca efect al lipsirii de beneficiul sumelor pierdute în mod direct. În speţă, beneficiul nerealizat constă în sporul patrimonial pe care l-ar fi obţinut reclamanţii prin folosirea sumelor de bani reprezentând diferenţa de curs valutar şi comisionul de acordare, pe care le-au achitat în mod nejustificat pârâtei, în baza unor clauze al căror caracter abuziv a fost constatat. Or, acest beneficiu poate fi evaluat la nivelul dobânzii legale penalizatoare, aferente sumelor plătite pârâtei, începând cu data introducerii acţiunii, potrivit cererii reclamanţilor, şi până la data când acestea vor fi restituite intimatei.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel pârâtele S.C. C. S.A. şi S.C. D. (România) S.A..

Prin decizia civilă nr. 49/2018 din 30 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a fost respins apelul şi cererea de obligare a apelantelor la plata cheltuielilor de judecată.

Instanţa de apel a înlăturat susţinerile pârâtei referitoare la aşteptarea firească a consumatorului cu privire la posibilitatea de creştere în timp a ratei dobânzii, în funcţie de evoluţia surselor de finanţare ale băncii pe toata perioada derulării contractului, respectiv la legalitatea încheierii de contracte de credit cu dobânda variabilă, pentru a justifica posibilitatea pârâtei de modificare în mod unilateral şi netransparent a unei prevederi contractuale de o importanţă deosebită, deoarece clauzele contractuale nu stabilesc expres şi explicit care sunt toate elementele justificate care pot determina modificarea ratei dobânzii.

Prin urmare, consumatorii nu au avut posibilitatea de a evalua în mod conştient toate implicaţiile pe care evoluţia contractului le poate produce în mod previzibil asupra patrimoniului lor.

Justul echilibru şi buna-credinţă se apreciază, atunci când se evaluează caracterul abuziv al unor prevederi contractuale, prin raportare la modul de redactare a clauzelor respective la însuşi momentul încheierii contractului, iar nu la perioada ulterioară acestui moment şi modalitatea de executare al acestuia, şi deşi apărările apelantei au vizat motive pentru modificarea ratei dobânzi, aceste motive nu au fost precizate la momentul încheierii contractului de credit.

În ceea ce priveşte legalitatea clauzelor în discuţie, în sensul că sunt prevăzute de lege şi ca atare sustrase controlului din perspectiva normelor privind protecţia consumatorului, prin aplicarea art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, instanta de apel a reţinut ca nu s-a apreciat caracterul abuziv al perceperii comisioanelor de procesare, de administrare şi de plată anticipată per se, ci, dimpotrivă, a fost evaluat prin prisma criteriilor prevăzute de lege.

Cu privire la susţinerea că banca ar fi creat toate condiţiile pentru negocierea clauzelor contractelor supuse analizei, instanţa de apel a retinut că pârâta apelantă nu a răsturnat prezumţia caracterului nenegociat al clauzelor incluse într-un contract ce a fost în mod evident unul standard, de adeziune, cu clauze preformulate, desi sarcina probei îi aparţine, conform prevederilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000.

Faptul că banca a pus la dispoziţia consumatorilor formularele de contract de credit cu suficient timp anterior semnării acestora nu are semnificaţia negocierii fiecărei clauze contractuale în mod individual, cu privire la cele trei comisioane, întrucât oferta instituţiei de credit, exprimată în formularele de contract, a fost imuabilă, nefiind supusă negocierii. Totodată, modificarea intervenită ulterior prin intermediul actului adiţional nu este de natură a conduce la concluzia că asupra menţionatelor comisioane a existat o negociere reală, cu perspective clare de eliminare sau de diminuare a comisioanelor în funcţie de propunerea intimaţilor.

Totodată, a fost înlăturată argumentaţia referitoare la includerea comisionului de procesare credit în costul total al creditului.

În conformitate cu art. 3 alin. (3) din Directiva 2008/48 ş art. 7 pct. 6 din O.U.G. nr. 50/2010, care asigură transpunerea în dreptul intern a prevederilor Directivei 2008/48, noţiunea de cost total al creditului pentru consumatori este definită în sens cât se poate de larg, întrucât se impune ca suma totală a costurilor sau altor cheltuieli impuse în sarcina consumatorului şi care sunt aferente unor prestaţii datorate de acesta creditorului său şi oricăror terţi, în baza contractului, să fie stabilită în mod clar în contractele de credit pentru consum, iar această obligaţie a profesionistului, de menţionare a sumei totale a costurilor, trebuie să contribuie la realizarea obiectivului principal de transparenţă urmărit de această directivă (CJUE, Hotărârea Matei şi Matei împotriva S.C. Volkbank România SA).

Contrar acestei accepţiuni largi a noţiunii de "obiect" şi "preţ" al creditului, noţiunea de "obiect principal" al contractului în sensul prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 se impune a fi interpretată în mod restrictiv, dat fiind faptul că aceste prevederi legale reglementează o excepţie de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive care este prevăzut în cadrul sistemului de protecţie a consumatorilor pus în aplicare prin Directiva 93/13. Având în vedere scopul Directivei menţionate, transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000, anume acela de obligare a statelor membre de a reglementa un mecanism care să asigure că orice clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale să poată fi controlată pe fond pentru a se putea evalua eventualul său caracter abuziv, în scopul protecţiei care trebuie asigurată consumatorului, orice excepţii de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive se impun a fi analizate strict. Ca urmare, după cum s-a arătat de către Curtea de la Luxemburg în hotărârea anterior menţionată, domeniul de aplicare exact al noţiunilor de "obiect" şi "preţ" în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 nu poate fi determinat cu ajutorul noţiunii de "cost total al creditului pentru consumator" în accepţiunea art. 3 alin. G din Directiva 2008/48. În caz contrar, excepţia de la controlul pe fond al clauzelor abuzive ar fi extinsă nejustificat de mult, ceea ce ar contraveni însuşi obiectivului avut în vedere prin Directiva 93/13.

În măsura în care criteriile de definire a noţiunii de "obiect" şi "preţ" al creditului în sensul art. 3 lit. i) din Directiva 2008/48, cât şi cele ale art. 7 pct. 6 din O.U.G. nr. 50/2010 nu sunt aplicabile în materia reglementării clauzelor abuzive, urmează a fi verificate criteriile proprii, cu care instanţa poate opera în examinarea unor clauze pretins abuzive în materia reglementată de Legea nr. 193/2000. Conform unei jusrisprudenţe relevante a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, relevată prin Hotărârea Kasler şi Kaslerne Rabai, clauzele contractuale care se circumscriu noţiunii "obiectul principal al contractului" în accepţiunea art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie înţelese ca fiind cele care stabilesc prestaţiile esenţiale ale acestui contract şi care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esenţa însăşi a raportului contractual nu pot fi circumscrise noţiunii de obiect principal al contractului, revenind instanţei naţionale sarcina de a aprecia dacă o clauză supusă analizei constituie un element esenţial al prestaţiei debitorului, având în vedere natura, economia generală şi prevederile contractului de împrumut vizat, precum şi contextul juridic şi factual în care se înscrie acesta.

În consecinţă, ar trebui ca instanţa de judecată să aplice aceste criterii în cauza dedusă judecăţii, stabilind dacă obligaţia de achitare a comisioanelor de procesare, de administrare şi de plată aanticipată se înscrie printre prestaţiile esenţiale ce revin debitorului şi care, ca atare, caracterizează contractul de credit sau reprezintă doar o obligaţie cu caracter accesoriu în raport de cele care definesc esenţa însăşi a contractului încheiat de părţi.

Cu toate acestea, instanţa de apel a constatat omisiunea băncii de a defini prin contract semnificaţia acestor comisioane, în esenţă care este contraprestaţia profesionistului pe care o acoperă. Deşi acestea sunt menţionate în mod expres în contract, nu există nicio precizare cu privire la serviciile pe care le acopera, la orice alte elemente care sa permita consumatorului si mai apoi instantei sa aiba o prezentare a contrapresatiei. Dimpotriva, nu este menţionat niciun element care ar fi justificat raţiunea stabilirii unor asemenea comisioane, fie şi într-o manieră generică, deşi caracterul transparent al clauzelor contractuale impunea o definire riguroasă a oricăror comisioane şi cheltuieli stabilite în sarcina consumatorului, particularizată în raport de contextul în care părţile au încheiat contractul şi de toate elementele care erau de natură a influenţa existenţa şi conţinutul unor clauze contractuale.

Faptul că, comisioanele contestate nu au fost definite la momentul incheierii contractului este imputabil băncii, care a formulat contractele, iar ca urmare instanţa de judecată nu poate verifica raţiunile avute în vedere de bancă la perceperea lor, nici dacă acestea vizau prestaţii esenţiale ale debitorului, stabilite în corelatie cu o prestaţie principală, în economia contractului, ce revenea instituţiei de credit. Prin urmare, retinând ca nimeni nu se poate prevala de propria culpa pentru a obţine protecţia legii, instanţa de apel a constatat că cele două comisioane nu vor fi considerate ca fiind circumscrise noţiunii de "obiect principal al contractului" şi, ca urmare, nu sunt excluse de la mecanismul de verificare a caracterului abuziv al clauzelor contractuale.

De asemenea, lipsa caracterului clar şi inteligibil al clauzelor care stabilesc comisioanele, în accepţiunea jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, face posibilă evaluarea caracterului lor prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 193/2000. Potrivit statuărilor Curţii în considerentele Hotărârii din 30 aprilie 2014, Kasler si Kaslerne Rabai, C-23/13, cerinţa privind transparenţa clauzelor contractuale astfel cum rezultă din art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora în plan formal şi gramatical ci, dimpotrivă, întrucât sistemul de protecţie pus în aplicare de directiva menţionată se întemeiază pe ideea că, în ceea ce priveşte printre altele nivelul de informare, consumatorul se află într-o situaţie de inferioritate faţă de profesionist, această cerinţă privind redactarea clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale şi, prin urmare, privind transparenta, trebuie înţeleasă în mod extensiv. Contractul trebuie să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă clauza respectivă precum şi, dacă este cazul, relaţia dintre acest mecanism şi cel prevăzut de alte clauze astfel încât consumatorul să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte.

Contrar susţinerilor apelantei, instanţa de apel a constatat că statuarea primei instanţe asupra caracterului abuziv al comisioanelor este legală şi temeinică.

Faptul că în cursul judecării litigiului, pârâta a definit comisionul de procesare credit, care ar acoperi în opinia sa amortizarea costului pe care banca l-a suportat prin acordarea creditelor, respectiv verificări, nu are relevanţă în contextul analizat, întrucât definirea obiectului clauzei se impunea a fi realizată chiar la momentul încheierii contractului, astfel încât să fie acceptată în cunoştinţă de cauză de către împrumutaţi, explicaţiile ulterioare ale băncii pe această temă fiind lipsite de orice temei legal sau contractual.

Totodată, s-a reţinut că prevederile contractuale în discuţie aveau un caracter abuziv, fiind totodată prezente şi celelalte elemente prin care se identifică o clauză abuzivă: caracter nenegociat, întrucât nu au fost negociate prealabil încheierii contractului, nefiind făcută de către apelantă nicio dovadă în acest sens, rea-credinţă şi crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, în condiţiile în care consumatorul a fost obligat la plata unui comision calculat la valoarea întregului credit, fără însă a fi determinat în concret serviciul prestat în favoarea clientului în schimbul acestui comision.

Referitor la comisionul de plată anticipată prevăzut în contract, instanţa de apel a reţinut considerentele referitoare la omisiunea băncii de a defini în mod clar şi inteligibil clauza care îl consacră, scopul pentru care acesta a fost instituit, aspecte care sunt evaluate prin raportare la momentul încheierii contractului. Faptul că această clauză nu se mai află în vigoare, comisionul nemaifiind perceput în prezent, nu este de natură să excludă controlul judiciar la sesizarea consumatorului, deoarece a fost parte din contract, chiar şi pentru o durata de timp limitată.

Restituirea sumelor încasate în baza clauzelor al căror caracter abuziv a fost constatat reprezintă modalitatea de restabilire a situaţiei anterioare încheierii contractului în care au fost inserate clauzele abuzive.

A fost înlăturat argumentul pârâtei constând în aceea că restituirea sumelor de bani încasate în temeiul contractului nu are un temei în Legea nr. 193/2000, cât timp pentru acest petit există în dreptul material în vigoare la momentul încheierii contractului un temei legal care configurează admisibilitatea unei asemenea acţiuni, respectiv principiul de drept potrivit căruia unul dintre efectele nulităţii absolute îl reprezintă repunerea părţilor în situaţia anterioară contractului, care se poate materializa şi în restituirea prestaţiilor deja executate în temeiul unei clauze nule.

În realitate, art. 13 din Legea nr. 193/2000 nu poate limita efectele constării caracterului abuziv al unor clauze la modificarea clauzelor contractuale sau desfiinţarea contractului, cat timp ipoteza acestui tip de acţiune este diferită, şi vizează doar cazul in care instanţa de judecată este sesizată în condiţiile art. 12 şi 13 din acelaşi act normativ, de către organele de control abilitate conform art. 8 şi constată săvârşirea de către profesionist a unei contravenţii dintre cele reglementate de art. 16 din Legea nr. 193/2000. Faţă de caracterul sau de norma specială, aceasta nu poate fi interpretată în mod extensiv, ci este de strictă interpretare.

Prin urmare, s-a reţinut prioritatea normei speciale în raport de dispoziţiile generale, strict în ceea ce priveşte domeniul său de aplicare, urmând ca normele generale care reglementează cu totul alte efecte ale mecanismului aplicării sancţiunii nulităţii să fie aplicabile. Toate celelalte efecte ale sancţiunii nulităţii actului juridic, printre care se înscrie şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului, rămân să fie guvernate, în lipsa unor norme cu caracter special, de dispoziţiile de drept comun, printre care şi cele care permit restituirea prestaţiilor executate.

De altfel, art. 14 din Legea nr. 193/2000 reglementează normele de drept material şi procesual aplicabile în situaţia în care învestirea instanţei se realizează prin cererea direct adresată de consumator având ca obiect constatarea caracterului abuziv al unor clauze, iar nu de autoritatea pentru protecţia consumatorului cu atribuţii în domeniu. Într-o astfel de situaţie, acţiunea va fi soluţionată conform normelor procesual civile şi de drept material în vigoare la momentul naşterii raportului juridic, cu particularităţile impuse de ansamblul normativ edictat pentru a asigura protecţia consumatorului. Nu se poate susţine însă că aplicarea prevederilor legii speciale ar exclude aplicarea normelor de drept material în ceea ce priveşte efectele constatării nulităţii unei clauze contractuale ca urmare a reţinerii caracterului său abuziv.

Prevederile art. 6 alin. (1) şi art. 7 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE la care pârâta a făcut referire, transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000 nu prezintă aptitudinea de a fi invocate în mod direct într-un litigiu purtat între particulari, conform principiului dedus din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene (Hotărârea C 91/92, Paola Faccini Dori).

Efectele anulării clauzelor abuzive nu pot fi restrânse numai la viitor, întrucât efectele produse sunt specifice contractelor cu executare uno ictu, iar nu contractelor cu executare succesivă, întrucât contractul de credit bancar este un contract cu executare dintr-o dată. Simplul fapt că restituirea creditului se realizează prin prestaţii succesive nu este de natură a schimba caracterul unitar al contractului. Prin urmare, efectele retroactive ale nulităţii absolute se manifestă plenar în situaţia anulării clauzelor în discuţie, până la momentul încheierii contractului.

O clauză precum cele inserate în contractul încheiat între reclamanţi şi pârâtă nu este de plano exclusă analizei pe tărâmul dreptului consumului, urmând a se stabili măsura în care aceasta este sau nu exprimată într-un mod clar şi inteligibil, în condiţiile în care Curtea de Justiţie a statuat asupra faptului că "cerinţa unei redactări clare şi inteligibile se aplică chiar şi în cazul în care o clauză intră sub incidenţa noţiunii de "obiectul principal al contractului" sau a noţiunii de "caracterul adecvat al preţului sau al remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte", în sensul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13", clauzele fiind exceptate de la aprecierea caracterului lor abuziv doar în măsura în care instanţa naţională competentă consideră, în urma unei analize de la caz la caz, că acestea au fost redactate de profesionist în mod clar şi inteligibil (Hotărârea Kasler şi Kaslerne Rabai, C-26-13, par. 68).

Rezultă din jurisprudenţa Curţii, cu precădere din hotărârea pronunţată în cauza Andriciuc, existenţa unei obligaţii de informare care revine profesionistului, obligaţie care se referă la toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligaţiei împrumutatului şi care îi permit acestuia să evalueze costul împrumutului pe care îl contractează. O deosebită importanţă o prezintă, de asemenea, modalitatea în care aceste informaţii sunt prezentate, astfel încât un consumator normal de informat şi suficient de atent şi de avizat să fie în măsură să evalueze costul contractului.

Cu privire la împrumuturile în monedă străină, Curtea a subliniat, "astfel cum a amintit Comitetul european pentru risc sistemic în recomandarea sa CERS/2011/1 din 21 septembrie 2011 privind acordarea de împrumuturi în monedă străină, că instituţiile financiare trebuie să furnizeze împrumutaţilor informaţii suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente şi în cunoştinţă de cauză, acestea trebuind să includă cel puţin impactul pe care o depreciere severă a mijloacelor legale de plată ale statului membru în care îşi au domiciliul sau sediul împrumutaţii şi majorarea ratelor dobânzilor la împrumuturile în monedă străină îl au asupra ratelor împrumutului (Recomandarea A - Conştientizarea riscurilor de către împrumutaţi, punctul 1) (paragraful 49 din Hotărârea Andriciuc).

Totodată, conform jurisprudenţei Curţii de Justiţie în cauza Andriciuc, aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale trebuie efectuată în raport cu momentul încheierii contractului respectiv, ţinând seama de ansamblul împrejurărilor de care profesionistul putea avea cunoştinţă la momentul respectiv şi care erau de natură să influenţeze executarea ulterioară a contractului respectiv, o clauză contractuală putând implica un dezechilibru între părţi care nu se manifestă decât în cursul executării contractului. S-a statuat astfel că revine instanţei de trimitere sarcina să evalueze, având în vedere ansamblul circumstanţelor din cauza principală şi ţinând seama în special de expertiza şi de cunoştinţele profesionistului, în speţă ale băncii, în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină, în primul rând, posibila nerespectare a cerinţei de bună-credinţă şi, în al doilea rând, existenţa unui eventual dezechilibru semnificativ, în sensul articolului 3 alin. (1) din Directiva93/13, iar pentru a afla dacă o clauză precum cea în discuţie în litigiul principal provoacă, în contradicţie cu cerinţa de bună-credinţă, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în detrimentul consumatorului, instanţa naţională trebuie să verifice dacă profesionistul, acţionând în mod corect şi echitabil faţă de consumator, se putea aştepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale. (punctele 68 şi 69).

Prin prisma acestor statuări, instanţa de apel a reţinut că anterior încheierii unui contract în monedă străină, profesionistul are obligaţia de a prezenta în mod loial solicitantului toate informaţiile referitoare la riscul de schimb valutar căruia i se expune, la consecinţele devalorizării monedei în care acesta realizează veniturile în raport cu moneda contractului, de a realiza simulări ale posibilelor variaţii ale cursului de schimb valutar, riscurile inerente contractării unui împrumut într-o altă monedă decât cea în care realizează veniturile în mod curent, în esenţă toate informaţiile pertinente care să îi permită acestuia să evalueze în mod conştient consecinţele economice asupra obligaţiilor sale financiare pe perioada derulării contractului.

În cauza dedusă judecăţii, banca a susţinut că şi-a îndeplinit această obligaţie, că anterior încheierii contractului a prezentat reclamanţilor atât oferta în euro, cât şi în CHF, iar în urma calculului sumelor pe care aceştia urmau să le restituie, au ales oferta de credit în CHF, considerând că este mai avantajoasă şi se pliază mai bine propriilor aşteptări. Aceste susţineri au fost înlăturate deoarece obligaţia de informare cuprinde un spectru mult mai larg decât prezentarea ofertelor băncii şi prezentarea costului contractului sub aspectul sumelor care urmează să fie restituite, fără a include o informare referitoare la riscurile pe care un contract de credit în valută le presupune prin posibila variaţie a cursului de schimb.

Astfel, omisiunea profesionistului de a prezenta reclamanţilor scenarii privitoare la şocul pe schimb valutar, pe rata dobânzii, raportat la veniturile realizate pe baza cărora a fost evaluată bonitatea acestora, anterior încheierii contractului, este de natură a vicia modalitatea în care a fost îndeplinită această obligaţie esenţială care îi incumbă. În lipsa acestor elemente, consumatorul nu a fost în măsură să evalueze în mod conştient consecinţele economice potenţial semnificative ale unei astfel de clauze asupra obligaţilor sale financiare, modalitatea în care posibilele variaţii ale cursului de schimb valutar, corelate cu gradul de îndatorare permis, ar fi în măsură să afecteze însuşi procesul de formare a voinţei acestuia.

Simpla prezentare a ofertelor de creditare în EURO şi în CHF, neînsoţită de o prezentare a impactului riscului valutar, a informaţiilor esenţiale în contextul contractului de credit în monedă străină, pentru ca reclamanţii să poată evalua consecinţele economice potenţial semnificative asupra patrimoniului lor, nu poate fi calificată ca îndeplinire cu bună-credinţă a obligaţiei de informare în accepţiunea Directivei, în condiţiile în care, obligaţia de pune pe piaţă un produs conform impunea realizarea unor analize aprofundate nu doar asupra evoluţiei monedei pentru trecut, ci şi cu privire la predicţiile şi scenariile pentru viitor, informaţiile urmând a fi preluate nu doar din datele furnizate de rapoartele întocmite de Banca Naţională a României, ci şi din documente ale autorităţilor elveţiene, pentru moneda în discuţie.

A fost înlăturată şi ipoteza acceptării suportării în mod natural a riscului valutar de către consumator cât timp datele comunicate acestuia de către profesionist în perioada precontractuală cu privire la riscul valutar nu pot primi valenţele unei informări în sensul Directivei, care să poată fundamenta o decizie prudentă şi în cunoştinţă de cauză cu privire la acceptarea clauzelor contractuale referitoare la accesarea şi rambursarea unui credit în franci elveţieni. Susţinerea conform căreia reclamanţii şi-ar fi asumat aceste fluctuaţii de curs ca fiind acoperite de celelalte avantaje furnizate de creditul în această monedă nu a fost validată, deoarece, nu poate exista asumare conştientă a riscului în lipsa unei informări consistente sub toate aspectele.

În concluzie, încălcarea de către profesionist a obligaţiei de informare cu bună-credinţă, în mod corect şi echitabil, a consumatorului cu privire la riscurile concrete ale accesării unui contract de credit în monedă străină a condus la producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, motiv pentru care s-a constatat caracterul abuziv la unei astfel de clauze în condiţiile dreptului consumului.

Au fost înlăturate susţinerile care vizează incidenţa nominalismului monetar, asumarea riscului în mod natural de către împrumutat, virarea sumei în moneda de cont, în condiţiile în care contractul nu a fost încheiat în mod valid, cât timp opţiunea consumatorului de a încheia contractul nu a fost fundamentată pe o informare din partea profesionistului cu privire la toate aspectele legate de variaţia monedei de credit care să îi permită acestuia să adopte o decizie prudentă şi în cunoştinţă de cauză.

Consecinţele constatării caracterului abuziv al unei astfel de clauze presupun restabilirea echilibrului contractual, iar aceasta nu se poate realiza decât prin stabilirea valorii obligaţiei exprimate în valută pe întreaga durată a contractului prin raportare la cursul de schimb leu-CHF de la data încheierii contractului, singura valoare pe care consumatorul o putea avea în vedere la data stabilirii raporturilor contractuale. Argumentele creditorului bancar referitoare la consecinţele nefaste pe care stabilizarea cursului valutar la valoarea de la data încheierii contractului le va produce asupra sa, sunt nesustenabile, dezechilibrul semnificativ fiind generat de conduita abuzivă a acestuia, care se impune a fi sancţionată. Astfel, contractul poate continua într-un mod similar situaţiei în care profesionistul ar fi prevăzut o clauză de înlăturare a riscului, acceptând să fixeze valoarea obligaţiei în funcţie de factorul de referinţă de la data încheierii contractului, respectiv cursul valutar existent la data eliberării creditorului.

La data de 4 iunie 2018, pârâtele D. S.A. şi C. S.A. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 49/2018 din 30 ianuarie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Recurentele au solicitat admiterea excepţiei lipsei coparticipării procesuale pasive obligatorii şi, pe cale de consecinţă, respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanţi ca inadmisibilă. În susţinerea acestei critici se arată că în raport cu clauzele contestate formularea acţiunii civile ar fi trebuit să fie făcută în contradictoriu atât cu creditorul iniţial C.. S.A dar şi cu creditorul ulterior D. ce a avut calitatea de creditor ca efect al cesiunii de creanţă ce a operat în data de 31.03.2009 şi D. S.A., actualul creditor.

Totodată, pârâtele au solicitat admiterea căii extraordinare de atac, cu consecinţa casării deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

Recurentele au criticat decizia recurată din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. referitor la nemotivarea hotărârii, atât sub aspectul lipsei considerentelor pe care instanţa de apel îşi intemeiază o parte din decizie, cât şi sub aspectul includerii unor considerente străine de natura cauzei deduse judecăţii.

S-a învederat că instanţa de apel a respins apelul pârâtelor, fără însă a motiva această decizie cu privire la majoritatea clauzelor vizate prin cererea de apel.

Aşadar, s-a precizat că în cuprinsul deciziei recurate nu există niciun considerent care să justifice soluţia instanţei de respingere a apelului pârâtei în ceea ce priveşte clauzele prevăzute la art. 4.4, 5.1 lit. b), c) f), art. 6.2, art. 8.5, art. 8.15, art. 8.16 din Contract si la art. 8.3 lit. c) din condiţiile generale, cu privire la aceste clauze, decizia instanţei de apel fiind nemotivată întru totul.

Mai mult decât atât, s-a arătat că în considerentele deciziei se regăsesc referiri la clauze care nu există în contractul încheiat între pârâtă şi reclamanţi, instanţa de apel analizând alte clauze decât cele cu privire la care a fost criticată sentinţa Tribunalului Specializat Cluj.

Recurentele au mai invocat şi motivul de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., referitor la încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material.

În acest sens, s-a susţinut că instanţa de apel a aplicat în mod greşit prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000 la o clauză contractuală care nu se referă la modalitatea de restituire a împrumutului.

Astfel, instanţa de apel a aplicat în mod greşit aceste dispoziţii legale care reglementează condiţiile în care ar putea fi declarată o clauză contractuală ca fiind abuzivă, la clauza prevăzută de art. 2.4. din contract, însă în final, a adaptat prevederile contractuale, ţinând seama de efectele clauzei prevăzute la art. 6.1. care este clauza potrivit căreia rambursarea ratelor de credit se va face în valuta în care a fost acordat creditul. Din considerentele deciziei recurate nu rezultă care ar fi dezechilibrul semnificativ generat prin inserarea unei clauze prin care părţile au convenit tragerea creditului în moneda în care au convenit că se va executa contractul. În schimb, instanţa de apel a statuat cu privire la modalitatea de restituire a creditului, aspecte convenite de părţi în temeiul art. 6.1 din contract, deşi nu fusese sesizată cu privire la această clauză.

Recurentele arată că, în mod greşit instanţa de apel a considerat că banca nu şi-a respectat obligaţia de informare la momentul încheierii contractului, ceea ce a condus la o aplicare greşită a art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi a prevederilor comunitare referitoare la obligaţia de informare a consumatorului.

În mod greşit a reţinut instanţa de apel, privitor la clauzele privind comisioanele şi cele care privesc modificarea dobânzii, că acestea nu fac parte din obiectul contractului, deşi acestea au fost prevăzute atât în oferta de credit pusă la dispoziţia reclamanţilor şi au cuantum determinat în contract, prin urmare a avut loc încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 în sensul că instanţa de apel a procedat la analiza caracterului abuziv al acestor clauze.

Decizia recurată a mai fost criticată şi din perspectiva faptului că instanţa de apel în mod greşit a reţinut existenţa dezechilibrului contractual în ceea ce priveşte clauzele contestate, cu încălcarea prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi a clauzei art. 2.4 din contract având în vedere că riscul valutar nu este exclusiv în sarcina împrumutaţilor întrucât acesta poate avea loc atât în sensul aprecierii cât şi al deprecierii, fiind o împrejurare care nu depinde de voinţa uneia dintre părţi.

Soluţia de stabilizare a cursului de schimb CHF-RON la valoarea de la data încheierii contractului reprezintă o încălcare a principiului forţei obligatorii a contractelor - încălcarea prevederilor art. 969 C. civ. şi, totodată, este rezultatul încălcării şi aplicării greşite a principiului nominalismului monetar, respectiv a prevederilor art. 1578 C. civ.

Prin contractul de credit încheiat părţile au ales să păstreze incidenţa acestui principiu prin asumarea obligaţiei de restituire a sumei împrumutate în aceeaşi monedă de care s-a beneficiat, astfel încât şi-au asumat fiecare riscul deprecierii sau aprecierii monedei împrumutate, iar principiul nominalismului monetar astfel cum este prevăzut de art. 1578 C. civ. este reiterat şi în cuprinsul contractului prin clauza prevăzută de art. 6.1, clauză ce nu a fost contestată de intimaţi.

Intimaţii-reclamanţi A. şi B. au depus la dosar întâmpinare, prin care au invocat excepţia inadmisibilităţii recursului raportat la decizia nr. 369/30.05.2017 a Curţii Constituţionale, decizia nr. 52/18.06.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi art. 27 C. proc. civ.

Cu privire la excepţia lipsei coparticipării procesuale pasive obligatorii, intimaţii au solicitat respingerea acesteia ca tardivă, iar în subsidiar ca neîntemeiată.

Pe fondul cauzei, reclamanţii au solicitat respingerea recursului şi menţinerea deciziei recurate ca fiind legală şi temeinică.

La data de 22 august 2018, recurentele au formulat răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii recursului, raportat la considerentele deciziei nr. 369 a Curţii Constituţionale, care nu disting între procesele pornite anterior sau ulterior publicării acesteia în M. Of. al României, raţiunea deciziei instanţei de control constituţional fiind aceea de a deschide calea recursului pentru toate hotărârile judecătoreşti pronunţate ulterior publicării în Monitorul Oficial a deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017, indiferent de momentul începerii procesului.

Totodată, s-a solicitat respingerea excepţiei tardivităţii invocării excepţiei lipsei coparticipării procesuale pasive obligatorii, precum şi respingerea celorlalte apărări invocate de intimate prin întâmpinare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 19 martie 2019, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Recurentele-pârâte C. S.A. şi D. (România) S.A. au formulat punct de vedere prin care au susţinut admisibilitatea recursului în raport cu Deciziile Curţii Constituţionale nr. 369/30.05.2017, nr. 454/4.07.2018 şi nr. 874/18.12.2018.

Prin încheierea din 5 noiembrie 2019 a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimaţii-reclamanţi B. şi A. cu motivarea că admisibilitatea căii de atac a recursului se determina prin raportare la cele statuate de Curtea Constituţională prin decizia nr. 369 din 30 mai 2017. Totodată, a fost admis în principiu recursul.

Prin încheierea din 14.01.2020 a fost suspendată judecata recursului în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzelor C-269/19 şi C-81/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Cauza a fost repusă pe rol la 26 ianuarie 2021 ca urmare soluţionării cauzelor menţionate anterior.

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. îl va admite pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Recurentele-pârâte au invocat în recurs excepţia lipsei calităţii procesuale pasive obligatorii solicitând admiterii acesteia şi respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind inadmisibilă. În susţinerea acestei critici se arată că în raport cu clauzele contestate formularea acţiunii civile ar fi trebuit să fie făcută în contradictoriu atât cu creditorul iniţial C. S.A dar şi cu creditorul ulterior D. ce a avut calitatea de creditor ca efect al cesiunii de creanţă ce a operat în data de 31.03.2009 şi D. (România) S.A, actualul creditor.

Înalta Curte reţine că, în aplicarea principiului disponibilităţii reglementat prin art. 9 C. proc. civ., reclamantul este cel care stabileşte cadrul procesual şi limitele cererii de chemare în judecată, prin urmare criticile recurentelor-pârâte pe acest aspect vor fi înlăturate, având în vedere şi susţinerile justificate ale intimaţilor-reclamanţi privind încheierea contractelor de cesiune de către recurentele-pârâte precum şi dispoziţiile art. 205 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. conform cărora, excepţiile procesuale pe care pârâtul le invocă vor fi formulate prin întâmpinare la prima instanţă.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurentele-pârâte au susţinut că instanţa de apel nu a analizat motivele de apel referitoare la clauzele art. 4.4, 5.1 lit. b), c) f), art. 6.2, art. 8.5, art. 8.15, art. 8.16 din Contract şi la art. 8.3 lit. c) din condiţiile generale, cu privire la aceste clauze, decizia instanţei de apel fiind nemotivată.

Tot referitor la acest motiv de recurs s-a arătat că, în considerentele deciziei se regăsesc referiri la clauze care nu există în contractul încheiat între pârâte şi reclamanţi, instanţa de apel analizând alte clauze decât cele cu privire la care a fost criticată sentinţa primei instanţe.

Verificând hotărârea atacată, sub aspectul criticilor circumscrise motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte le va reţine ca fondate având în vedere că, deşi apelul pârâtelor a vizat în totalitate sentinţa instanţei de fond, instanţa de apel nu a analizat punctual criticile cu privire la clauzele contractuale reţinute ca abuzive de către tribunal, respectiv cele referitoare la art. 4.4, 5.1 lit. b), c) f), art. 6.2, art. 8.5, art. 8.15, art. 8.16 din Contract şi la art. 8.3 lit. c) din Condiţiile generale.

Astfel, din considerentele deciziei recurate nu rezultă că au fost analizate motivele de apel prin care apelantele pârâte au criticat sentinţa primei instanţe referitoare la reţinerea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.4, 5.1 lit. b), c) f), art. 6.2, art. 8.5, art. 8.15, art. 8.16 din Contract şi la art. 8.3 lit. c) din Condiţiile generale.

Totodată, în considerentele hotărârii s-au făcut referiri la clauze contractuale care nu a făcut obiectul investirii primei instanţe.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârile judecătoreşti trebuie să cuprindă motivele de fapt şi drept care au format convingerea instanţei, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi pe cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Obligaţia instanţei de a menţiona în mod expres şi explicit în considerentele hotărârii date, care sunt argumentele în măsură să îi susţină soluţia pronunţată apare ca esenţială, din perspectiva textelor normative evocate, ea fiind de natură să înlăture orice arbitrariu, să convingă părţile în litigiu de temeinicia şi legalitatea unei hotărâri.

Nu în ultimul rând trebuie reţinut că motivarea hotărârii este o componentă a principiului dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 paragraful 1 al Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi, în acelaşi timp, o garanţie procesuală care permite exercitarea controlului judiciar al unei hotărâri judecătoreşti (Cauza Ruiz Torja împotriva Spaniei; Boldea împotriva României).

Neprocedându-se în acest mod, instanţa de recurs se află în imposibilitate de a analiza justeţea soluţiei adoptate în ceea ce priveşte cele motivele de apel referitoare la art. 4.4, 5.1 lit. b), c) f), art. 6.2, art. 8.5, art. 8.15, art. 8.16 din Contract şi la art. 8.3 lit. c) din Condiţiile generale, întrucât nu se poate aprecia concordanţa dintre argumentele instanţei de apel în măsură să susţină soluţia pronunţată cu înscrisurile existente la dosarul cauzei, situaţie ce echivalează cu o nemotivare în înţelesul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi atrage nulitatea hotărârii pe acest aspect, conform art. 175 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Având în vedere, pe de o parte lipsa considerentelor în ceea ce priveşte toate clauzele contractuale supuse devoluţiunii instanţei de apel iar pe de altă parte, considerente străine de cadrul învestirii, se constată că prin decizia recurată au fost încălcate exigenţele motivării unei hotărâri judecătoreşti prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. fapt ce atrage casarea hotărârii.

Conform art. 497 C. proc. civ. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei de apel care a pronunţat hotărârea casată.

Cu ocazia rejudecării apelului, instanţa de apel va analiza toate criticile formulate prin cererea de apel precum şi apărările intimaţilor.

Totodată, se vor avea în vedere statuările CJUE în cauza C81/19, referitoare la interpretarea art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

În aceste condiţii, fiind întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cercetarea motivului de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8., privind încălcarea dispoziţiilor de drept material, nu este posibilă.

Pentru considerentele arătate, constatând că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ. va admite recursul declarat de pârâtele C. S.A. şi D. (România) S.A. împotriva deciziei civile nr. 49/2018 din 30 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, va casa decizia atacată şi va trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Totodată, Înalta Curte, va respinge cererea de întoarcere a executării silite formulată de recurentele-pârâte, în temeiul art. 500 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că nu au fost depuse la dosar dovezi privind existenţa şi întinderea actelor de executare silită.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtele C. S.A. şi D. (România) S.A. împotriva deciziei civile nr. 49/2018 din 30 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza pentru o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Respinge cererea de întoarcere a executării silite formulată de recurentele-pârâte.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 ianuarie 2021.