Failure to prove animus for usucapion: Precarious detention under 1864 Civil Code precludes conversion to ownership possession

Şedinţa publică din data de 11 mai 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Botoşani la data de 22.03.2018, sub nr. x/2018 reclamanta Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea - Conferinţa Moldova a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta U.A.T. - Municipiul Botoşani, să pronunţe o hotărâre prin care să se dispună constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului teren în suprafaţă de 3.435 mp situat în intravilanul mun. Botoşani, B-dul x nr. 196, prin efectul uzucapiunii de 30 de ani.

Prin sentinţa civilă nr. 2814 din 18.06.2018, Judecătoria Botoşani a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată din oficiu de instanţa de judecată, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Botoşani.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Botoşani

Prin sentinţa nr. 843 din 12 noiembrie 2019, Tribunalul Botoşani, secţia I civilă a respins ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, a respins ca nefondată acţiunea şi a dispus restituirea către reclamantă a taxei judiciare de timbru, achitată către Municipiul Bacău, cu chitanţa seria x/2018 BC nr. y/05.04.2018, în sumă de 6549 RON.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Suceava

Prin decizia nr. 148 din 19 mai 2020, Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea - Conferinţa Moldova împotriva sentinţei civile nr. 843/12.11.2019 a Tribunalului Botoşani.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Suceava a declarat recurs reclamanta Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea - Conferinţa Moldova, cu a cărui soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

În cuprinsul cererii de recurs, reclamanta a arătat că decizia atacată este nelegală, susţinând incidenţa motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 Cod precedură civilă, formulând, în esenţă, următoarele critici:

- hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii; curtea de apel a reţinut că acţiunea este nedovedită, că nu s-ar fi făcut dovada exercitării posesiei sub nume de proprietar, apreciindu-se că martorul A. a dat o declaraţie generală şi succintă, iar în ceea ce priveşte declaraţia martorului B., că aceasta este nerelevantă în condiţiile în care nu a putut relata de unde cunoaşte situaţia din teren; din această perspectivă, deşi instanţa a apreciat insuficienţa probatoriului, totuşi aceasta a respins administrarea de probatorii noi în apel, neacordând părţii posibilitatea de a face dovada susţinerilor sale, fapt ce încalcă dreptul la un proces echitabil;

- instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a normelor de drept incidente în cauză atunci când a reţinut calitatea acesteia de detentor precar, în condiţiile în care aceasta a exercitat o posesie în interes propriu, iar nu pentru altul; rezervarea unui loc şi plata unei taxe nu se circumscriu niciunei operaţiuni juridice dintre cele enumerate în prevederile art. 1853 alin. (1) C. civ. ce se referă la detenţia precară, nefiind situaţii care să reflecte lipsa intenţiei de a poseda pentru sine; totodată, din moment ce aceste obligaţii nu au fost niciodată executate, este neechivocă manifestarea de voinţă a părţii în sensul de a transforma detenţia precară în posesie utilă;

- în cauză sunt îndeplinite cerinţele art. 1847 C. civ., din probele administrate rezultând că posesia a început în 1938, fiind întreruptă în perioada 1945-1950, când cultele religioase şi-au pierdut personalitatea juridică; ulterior, actele de folosinţă au fost continue şi netulburate, posesia fiind exercitată sub nume de proprietar, la baza preluării posesiei neexistând niciun raport juridic care să denote lipsa elementului animus în exercitarea dreptului;

- în mod greşit s-a reţinut necesitatea existenţei unui act în temeiul căruia să se fi făcut stăpânirea, fiind notorie rigoarea autorităţilor cu privire la terenuri; posesia este o stare de fapt ce nu se dovedeşte prin acte, iar lipsa oricăror astfel de înscrisuri nu poate fi imputată acesteia, ci doar proprietarului;

- în mod greşit s-a apreciat asupra existenţei unui caz de inalienabilitate faţă de împrejurarea că, prin HCL nr. 334/2017, parte din acest teren a fost destinat construirii unui cimitir; instanţa trebuia să analizeze dacă se poate reţine în cauză incidenţa Legii nr. 213/1998, în condiţiile în care terenul este înregistrat în patrimoniul unităţii administrative ca fiind proprietate privată, fără destinaţie specială; apartenenţa la domeniul public este condiţionată de emiterea unei hotărâri de guvern, care în speţă nu există; totodată, art. 3 pct. 10 din Legea nr. 213/1998 nu se referă la cimitirele confesionale, ci la cele aflate în administarea comisiilor locale; în speţă, terenul în litigiu a fost permanent în posesia cultului adventist, şi nu are destinaţia de cimitir orăşenesc.

5. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din data de 13 aprilie 2021 a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanta Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea - Conferinţa Moldova împotriva deciziei nr. 148 din 19 mai 2020, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă.

A fixat termen de judecată la data de 11 mai 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Înalta Curte constată că, deşi recurenta, în susţinerea primului motiv de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., invocă existenţa unor motive contradictorii, în expunerea argumentelor face ample trimiteri la situaţia de fapt, la probele administrate în cauză, precum şi la modul în care acestea au fost interpretate de către instanţa de apel. Or, analiza unor asemenea chestiuni este incompatibilă cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică - potrivit exigenţelor impuse de art. 488 alin. (1) coroborat cu art. 483 alin. (3) din C. proc. civ. - exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei hotărârii şi/sau a elementelor de fapt ale cauzei.

Verificând conţinutul deciziei recurate, se constată că nu există contrarietate între considerentele ce relevă analiza a conţinutului efectiv al declaraţiilor martorilor, pe de o parte, şi, pe de altă parte, dispoziţia de respingere a solicitării de reaudiere, în apel, a aceloraşi martori, în contextul în care această dispoziţie a fost argumentată/motivată prin prisma existenţei unei singure teze justificative oferite de apelantă, anume aceea că martorii respectivi nu fuseseră audiaţi nemijlocit de judecătorul care a pronunţat soluţia.

Instanţa de apel a reţinut că nu au fost invocate alte elemente care să justifice necesitatea reaudierii celor doi martori, că principiul nemijlocirii nu este aplicabil procesului civil, precum şi că schimbarea titularului completului ce a soluţionat cauza în fond a avut o justificare obiectivă, dată de împrejurarea pensionării judecătorului ce a instrumentat litigiul la momentul procesual al audieri martorilor.

Înalta Curte constată că nu se aduc critici de nelegalitate acestor argumente prin care instanţa de apel şi-a motivat dispoziţia de respingere a menţionatei probe. Măsura astfel adoptată reflectă exercitarea competenţei conferite de art. 255 alin. (1) raportat la art. 479 alin. (1) C. proc. civ., anume aceea de a aprecia utilitatea probelor prin prisma atât a tezei probatorii relevate de parte cât şi a aptitudinii acestora de a conduce la soluţionarea criticilor pe care era fundamentată cererea de apel.

Recurenta mai invocă, în baza art. 488 pct. 8 C. proc. civ., greşita interpretare a dispoziţiilor art. 1847 şi 1853 din vechiul C. civ. de la 1864 - norme ce sunt aplicabile acestui litigiu în baza art. 6 alin. (4) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. -, însă situaţia premisă pe care îşi fundamentează această critică este diferită de situaţia de fapt ce a fost stabilită pe baza analizei probelor în precedentele etape procesuale.

Situaţia premisă astfel propusă nu poate constitui temei al verificării modului de aplicare a normelor legale menţionate, pentru că este atributul instanţei de fond de a dezlega aspectele litigioase, stabilind situaţia de fapt astfel cum este relevată de probatoriul administrat.

În acest sens, relevante sunt prevederile art. 22 alin. (1) şi (4) din C. proc. civ. care instituie obligaţia judecătorului de a depune stăruinţă pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, precum şi de a da sau restabili calificarea juridică a actelor sau faptelor deduse judecăţii.

În speţă, s-a reţinut că reclamanta recurentă a exercitat doar o detenţie precară asupra terenului în litigiu, că actul juridic invocat - certificatul obţinut în anul 1938 - a conferit acesteia doar dreptul de a folosi imobilul cu acordul/îngăduinţa unităţii administrativ teritoriale şi că această formă de stăpânire materială a bunului nu s-a intervertit, ulterior, în posesie, prin acte sau fapte care să aibă valenţele juridice ale uneia dintre modalităţile de intervertire limitativ stabilite prin art. 1858 C. civ.. De asemenea, s-a reţinut că reclamantul a invocat, în proces, ca unic reper demonstrativ al începerii pretinsei posesii, menţionatul Certificat, iar menţiunile conţinute de acest act nu fac dovada ambelor elementelor (animus şi corpus) care se cer a fi cumulativ întrunite pentru a exista posesie în sensul art. 1846 alin. (2) C. civ.

Situaţia de fapt astfel reţinută - situaţie care nu poate forma obiect de reevaluare în recurs pentru că această cale de atac este rezervată controlului de nelegalitate pentru motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. - relevă calitatea de detentor precar a reclamantei recurente, astfel încât atrage incidenţa prevederilor art. 1853 C. civ., conform cărora "Actele ce exercităm sau asupra unui lucru al altuia, sub nume precar, adică în calitate de locatari, depozitari, uzufructuari etc., sau asupra unui lucru comun, în puterea destinaţiei legale a aceluia, nu constituie o posesiune sub nume de proprietar. Tot asemenea este posesiunea ce am exercita asupra unui lucru al altuia, prin simpla îngăduinţă a proprietarului său", coroborate cu cele ale art. 1855 C. civ., conform cărora "Când posesorul a început a poseda pentru altul, se presupune că a conservat aceeaşi calitate, dacă nu este probă contrarie".

Plecând de la aceste trăsături juridice ale situaţiei de fapt în care se regăsea reclamanta şi faţă de prevederile art. 1857 C. civ. - conform căruia "Posesorul care posedă nu sub nume de proprietar nu poate să schimbe el însuşi, fie prin sine singur fie prin alte persoane interpuse, calitatea unei asemenea posesiuni" - în mod judicios s-a reţinut că, pentru a se prevala de efectele uzucapiunii, partea era ţinută să dovedească survenirea vreunuia dintre cazurile de excepţie cărora legea le conferă aptitudinea de a interverti detenţia în posesie, în sensul art. 1858 C. civ.

Împrejurarea că instanţa de apel a reţinut o situaţie de fapt diferită de cea pe care reclamanta a afirmat-o în timpul procesului, constituie expresia exercitării competenţelor conferite de art. 22 coroborat cu art. 264 C. proc. civ., deci a efectuării demersului analitic ce este specific activităţii jurisdicţionale. De aceea, reţinerea unei concluzii diferite de cea pe care reclamanta a propus-o nu relevă o "ignorare" a faptelor, astfel cum greşit afirmă recurenta prin motivele de recurs.

Nu pot fi analizate susţinerile critice conform cărora probele administrate ar releva dobândirea posesiei de către reclamanta recurentă încă din anul 1938 şi existenţa inclusiv a elementului animus al posesiei pentru că, aşa cum s-a reţinut, asemenea demers de reevaluare a probelor şi a situaţiei de fapt este incompatibil cu judecata în recurs.

Înalta Curte constată că prin, decizia civilă pronunţată în apel, nu s-a reţinut că ar fi nevoie de un act juridic în temeiul cărora să se poată stabili calitatea de posesor a recurentei. Prin urmare, nu există suportul necesar evaluării de nelegalitate, a hotărârii judecătoreşti care formează obiect al recursului conform art. 483 alin. (1) C. proc. civ., din perspectiva criticii fundamentate de recurentă pe o asemenea ipoteză.

Având în vedere că soluţia de respingere a cererii de constatare a intervenirii uzucapiunii - menţinută prin decizia instanţei de apel - îşi găseşte o completă motivare prin prisma argumentelor expuse în principal de instanţa de fond şi de apel, anume cele care relevă lipsa unei reale posesii, ca element indispensabil spre a opera acest mod de dobândire al proprietăţii, Înalta Curte constată că aspectele evocate în motivarea subsidiară (referitoare la apartenenţa terenului în litigiu de domeniul public al oraşului) au natura juridică a unor considerente supraabundente şi lipsite de utilitate pentru fundamentarea soluţiei. Prin urmare, se va constata că soluţia conţinută în decizia civilă recurată este legală în raport cu motivarea expusă în principal şi în raport de caracterul nefondat reţinut (prin prezenta hotărâre) în privinţa criticilor pe care recurenta le-a adus respectivei motivări, aşa încât vor fi privite ca abstracte şi inutile considerentele ce corespund motivării subsidiare.

De aceea, Înalta Curte nu va proceda la analiza criticilor pe care recurenta le-a formulat la adresa acestor din urmă considerente.

Prin urmare, se constată că instanţa de apel a hotărât cu interpretarea şi aplicarea corectă a legii, decizia sa fiind motivată coerent şi comprehensibil, iar nu contradictoriu, neputându-se reţine, prin raportare la prevederile art. 488 C. proc. civ., caracterul întemeiat al criticilor formulate de recurentă, motiv pentru care, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., recursul declarat în cauză urmează a fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea - Conferinţa Moldova împotriva deciziei nr. 148 din 19 mai 2020, pronunţată de Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 mai 2021.