Reivindicatory action for post-communist property: comparability of competing property titles and "asset" status under Protocol No. 1 ECHR

Şedinţa publică din data de 22 aprilie 2021

Deliberând asupra prezentei cauze şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

1. Obiectul cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, la data de 26.10.2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii B. şi C. solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce va pronunţa, să dispună: obligarea pârâţilor să îi lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. x, situat în Bucureşti, Calea x, sector 4 Corp A, compus din 2 camere, bucătărie, baie, wc şi casa scării, în suprafaţa utilă de 69,39 mp, reprezentând o cotă de 16,58% din imobil; evacuarea pârâţilor din imobilulul menţionat; obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Pârâţii au formulat întâmpinare, prin care au solicitat: respingerea, în principal, ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată, a cererii privind revendicarea imobilului situat în Bucureşti, Calea x, corp A, etj. 1, apt. 2, sectorul 4; respingerea, ca lipsită de interes, cererea de evacuare a acestora; respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată şi, pe cale de consecinţă, să fie obligată reclamanta la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 27.01.2017, reclamanta a formulat o cerere modificatoare, prin care a arătat că înţelege să îi cheme în judecată pe pârâţii C., D. şi E..

Pârâţii au formulat cerere de chemare în garanţie în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General, solicitând, în ipoteza în care vor cădea în pretenţii, obligarea M.F.P. la plata preţului de piaţă al imobilului situat în Bucureşti, Calea x, corp A, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârile pronunţate în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 2640 din 28 februarie 2017, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a pricinii în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă, întrucât valoarea obiectului litigiului depăşeşte pragul valoric de 200.000 RON, fixat ca limită pentru cererile în competenţa judecătoriei.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti sub nr. x/2017.

La data de 15.02.2018, tribunalul a dispus disjungerea cererii de chemare în garanţie pentru judecarea separată, reţinând în pronunţare şi spre soluţionare acţiunea principală.

Prin sentinţa civilă nr. 507/15.03.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins excepţia inadmisibilităţii cererii în revendicare; a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii C., D. şi E. şi a obligat pârâţii să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, Calea x, Corp A, apartament 2.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel pârâţii C., D. şi E..

3. Hotărârea pronunţată, în apel, de Curtea de Apel.

Prin decizia civilă nr. 360A din 18.03.2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul.

4. Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti au declarat recurs pârâţii C., D. şi E., fiind invocate motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenţii au formulat, în esenţă, următoarele critici:

Hotărârea atacată este nemotivată, deoarece nu au fost analizate, în întregime, motivele de apel formulate de pârâţi şi a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, a Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a jurisprudenţei constante a CEDO, precum şi a dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol la Convenţia europeană.

Hotărârea atacată nu răspunde criticilor formulate în calea de atac a apelului, preluând erorile de judecată şi omisiunile făcute de către instanţa de fond. Astfel, arată că instanţa de apel a ignorant motivul de apel privind lipsa efectivă a titlului intimatei-reclamante. În motivarea apelului s-a arătat că instanţa de fond nu a realizat o comparare a titlurilor părţilor şi, că, reclamanta A. nu a înfăţişat titlul său de proprietate pe care şi-a întemeiat acţiunea în revendicare. În motivarea deciziei recurate, instanţa de apel a omis să arate şi să individualizeze titlul preferabil invocat de către reclamantă. Motivul pentru care instanţa de apel nu a motivat această critică punctuală este unul evident şi anume lipsa actului translativ de proprietate, care să probeze existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul autorilor reclamantei.

O alta omisiune vădită este lipsa oricărei motivări pe critica referitoare la inadmisibilitatea acţiunii în revendicare imobiliară, ce are ca obiect un imobil preluat în perioada comunistă, întemeiate pe dispoziţiile C. civ. şi formulate, în condiţiile existenţei unei legi speciale - Legea nr. 10/2001, care reglementează o atare procedură judiciară. Instanţa de apel nu a analizat această critică, preferând să aducă în discuţie un argument, evident contrar soluţiei date, şi anume aplicarea consacratului principiu "specialia generalibus derogant".

Pentru a crea aparenţa unei motivări a hotărârii luate, instanţa de apel aduce în sprijinul soluţiei sale argumente străine de criticile opuse de pârâţi în apel şi mai mult, interpretează şi aplică greşit şi trunchiat considerentele Deciziei obligatorii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În acest sens, evidenţiază faptul că, instanţa de apel, deşi face o analiză sumară a considerentelor Deciziei nr. 33/2008, omite să aplice dispozitivul acesteia. Instanţele au obligaţia de a aplica cu prioritate, în acest tip de litigii, cum este cel din speţă, prevederile Convenţiei Europene numai dacă nu este afectat un alt drept de proprietate sau securitatea raporturilor juridice. Or, în speţă, este atins un alt drept de proprietate, cel al pârâţilor, care sunt subdobânditori de bună-credinţă, precum şi securitatea raporturilor juridice. De altfel, instanţa de apel nu a răspuns motivului de apel privind neanalizarea de către tribunal a bunei-credinţe a pârâţilor la încheierea contractului, întemeiat pe Legea nr. 112/1995, ce contribuie la stabilitatea şi securitatea raporturilor juridice şi nici nu a analizat împrejurarea că aceştia deţin un "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol al Convenţiei Europene.

Apreciază recurenţii că instanţa de apel a realizat, astfel, o interpretare şi aplicare greşită a art. 1 din Primul Protocol al Convenţiei, precum şi a jurisprudenţei Curţii Europene în materie atunci când a stabilit că intimata-reclamantă deţine un "bun" în accepţiunea Convenţiei. Chiar şi în condiţiile existenţei deciziei civile nr. 175A din 2000, instanţa de apel nu putea să tragă concluzia că reclamanta are un "bun" în sensul Convenţiei, deoarece hotărârea evocată nu are caracter constitutiv de proprietate, fiind ulterioară dobândirii dreptului lor de proprietate.

5. Apărările formulate în cauză.

Intimata-reclamantă A. nu a formulat întâmpinare.

6. Procedura de filtru.

Prin rezoluţia din 18 februarie 2020 s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului conform art. 493 alin. (2) C. proc. civ., după efectuarea procedurilor de comunicare menţionate de dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.. Raportul întocmit în cauză, a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 5 noiembrie 2020 completul de filtru a fixat termen de judecată, în şedinţă publică, la data de 11.02.2021, cu citarea părţilor litigante.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate, susceptibile de încadrare în art. 488 alin. (1), pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi a dispoziţiilor legale de drept intern şi a reglementărilor europene aplicabile, Înalta Curte va constata că recursul declarat este fondat şi urmează a fi admis pentru considerentele care succed:

Printr-un prim motiv de recurs, pârâţii au invocat nelegalitatea deciziei atacate, întrucât hotărârea pronunţată de instanţa de apel nu respectă exigenţele motivării unei hotărâri judecătoreşti, în sensul că nu au fost analizate toate motivele de apel supuse analizei. În concret, recurenţii au pretins că a fost ignorat motivul de apel referitor la lipsa efectivă a titlului de proprietate al reclamantei, de vreme ce aceasta nu a înfăţişat un titlu pe care să îşi fundamentează acţiunea în revendicare. Recurenţii au mai pretins că instanţa de apel nu a examinat nici motivul de apel privind inadmisibilitatea acţiunii în revendicare imobiliară ce are ca obiect un imobil preluat în perioada comunistă, întemeiată pe dispoziţiile C. civ., în raport de exigenţele Legii speciale nr. 10/2001.

Critica recurenţilor, deşi susceptibilă de încadrare în art. 488, alin. (1), pct. 6 C. proc. civ., nu este întemeiată.

Într-adevăr, obligaţia instanţei de a menţiona, în mod expres şi explicit, în considerentele hotărârii pronunţate, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei în soluţia pronunţată, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor apare ca esenţială din perspectiva dispoziţiilor articolului 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., constituind un procedeu apt să înlăture orice arbitrariu, să convingă părţile din litigiu de temeinicia şi legalitatea unei decizii, în sfârşit, să facă posibilă exercitarea controlului judecătoresc. Cu toate acestea, obligaţia de motivare a hotărârii trebuie înţeleasă ca un silogism judiciar de natură a explica şi fundamenta hotărârea pronunţată, însă nu poate avea semnificaţia unui răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci o expunere a argumentelor care demonstrează raţionamentul judiciar al instanţei şi, care, prin conţinutul lor, sunt susceptibile să fundamenteze soluţia pronunţată. Astfel, obligaţia de motivare nu reclamă şi obligaţia de a răspunde detaliat fiecărui argument invocat de părţi, în considerarea uneia şi aceleiaşi cereri, a unuia şi aceluiaşi motiv de apel (Hotărârea Van de Hurc contra Olanda, Hotărârea Beian contra României).

Or, în cauză, se constată că instanţa de apel a examinat motivele de apel formulate de pârâţi, apărările şi susţinerile părţilor în litigiu, instanţa de prim control judiciar arătând, în contextul soluţiei de respingere, pe fond, a acţiunii în revendicare, care este titlul de proprietate exhibat de reclamantă în fundamentarea acţiunii în revendicare şi a detaliat argumentele avute în vedere în justificarea admisibilităţii acţiunii în revendicare, în raport de dispoziţiile şi considerentele obligatorii ale deciziei în interesul legii nr. 33/2007, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Astfel, în raport de cerererea de chemare în judecată, formulată la 26.10.2016, prin care reclamanta A. a solicitat obligarea pârâţilor să îi lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. x, situat în Bucureşti, Calea x, sector 4 Corp A, instanţa de apel a avut în vedere titlul exhibat de acesta, respectiv decizia civilă nr. 175A/31.03.2000 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a prin care a fost admisă acţiunea formulată de reclamantă şi fratele acesteia, F. şi s-a dispus obligarea pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, Calea x, colţ cu Bd. x, compus din teren în suprafaţă de 360 mp şi un corp de casă având la subsol 4 camere şi dependinţe, la parter 5 prăvălii, 5 camere şi dependinţe, la etaj 5 camere, 2 săli şi dependinţe. Decizia a devenit irevocabilă prin respingerea recursului declarat de pârât, prin decizia nr. 1353/07.02.2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Prin aceeaşi decizie a instanţei supreme a fost respinsă şi cererea de intervenţie accesorie, formulată în interesul recurentului-pârât de B. şi C..

Instanţa de apel a avut în vedere că, în considerentele celor două hotărâri judecătoreşti, s-a reţinut că imobilul a fost proprietatea autoarei reclamanţilor, dreptul fiind înscris în cartea funciară provizorie, şi a fost preluat de stat fără titlu valabil, întrucât autoarea reclamanţilor era exceptată de la naţionalizare conform art. II din Decretul nr. 92/1950.

De asemenea, în raport de aceleaşi considerente, coroborate cu menţiunile procesului-verbal de carte funciară nr. x/140 din 29.08.1941, ale hotărârilor judecătoreşti pronunţate în litigiul purtat de reclamantă cu alţi cumpărători ai unor apartamente situate în acelaşi imobil, aflate la dosarul cauzei şi ale contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 1685/31.03.1997 evocat de pârâţi, instanţa de apel a reţinut că decizia civilă nr. 175A/31.03.2000 priveşte întreg imobilul situat în Bucureşti, Calea x, colţ cu Bd. x, iar construcţiile situate la această adresă, care formează un singur corp, au fost clasificate în două corpuri exclusiv scriptic, de către fostul administrator al suprafeţelor locative ce au aparţinut municipiului Bucureşti. S-a mai avut în vedre că între reclamantă şi fratele acesteia, F. s-a încheiat tranzacţia autentificată sub nr. x/19.12.2002, prin care s-a convenit ca drepturile ce vor rezulta în favoarea lor în legătură cu imobilul din litigiu să revină reclamantei.

Prin urmare, nu se poate susţine cu temei că instanţa de apel nu a cercetat si răspuns criticilor formulate de apelanţii-pârâţi prin care au pretins că reclamanta nu a justificat şi dovedit titlul de proprietate exhibat în susţinerea demersului său judiciar.

Nici susţinerea recurenţilor prin care au arătat că instanţa de apel nu a examinat critica referitoare la excepţia privind inadmisibilitatea acţiunii în revendicare a unui imobil preluat abuziv în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, nu poate fi primită.

Examinând considerentele deciziei recurate, se constată că instanţa de apel a răspuns, argumentat, motivului de apel care viza excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, validând expres, în raport de statuările obligatorii ale deciziei în interesul legii nr. 33/2008, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, concluzia tribunalului sub aspectul admisibilităţii acţiunii în revendicare formulate de reclamantă, reţinând explicit posibilitatea părţii de a recurge la acţiunea în revendicare de drept comun, chiar în condiţiile existenţei legii speciale de reparaţie. Astfel instanţa de apel a făcut trimitere la considerentele Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, prin care instanţa supremă a arătat că "existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala, la rândul său, de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie".

Prin urmare, după cum s-a arătat, hotărârea instanţei de apel a fost motivată, sub toate aspectele cu a căror analiză instanţa a fost legal învestită, fiind realizat un examen propriu al criticilor invocate prin cerea de apel, dar şi o examinare reală şi efectivă a elementele esenţiale care i-au fost supuse verificării, modalitate în care se poate aprecia că cererea reclamantei, soluţionată prin hotărârea atacată, respectă dreptul de acces liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, garantate de articolul 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Aşa fiind, constatându-se că decizia atacată cu recurs cuprinde motivele de fapt şi de drept reţinute de instanţa de apel la adoptarea soluţiei, reiese că verificarea temeiniciei şi legalităţii soluţiei primei instanţe, prin prisma criticilor formulate de apelanţii - pârâţi, s-a efectuat cu respectarea exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel încât critica fundamentată pe cazul de casare înscris în art. 488, alin. (1), pct. 6 din acelaşi cod nu va fi reţinută în cauză, pentru motivele arătate.

În cuprinsul celui de-al doilea motiv de recurs, recurenţii au susţinut nelegalitatea deciziei atacate, nemulţumirea acestora fiind legată de modalitatea de soluţionare a acţiunii în revendicare, în contextul în care au pretins că intimata-reclamantă A. nu deţine niciun titlu asupra imobilului revendicat şi că ei sunt cei care au un "bun" în sensul Convenţiei europene. Astfel, recurenţii au susţinut că instanţa de apel a realizat o interpretare şi aplicare greşită a art. 1 din Primul Protocol al Convenţiei europene şi a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie atunci când a stabilit că intimata deţine un "bun" în accepţiunea Convenţiei, în condiţiile în care existenţa deciziei civile nr. 175A/2000 nu are un caracter constitutiv de proprietate. Recurenţii au pretins şi greşita aplicare a Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât instanţele aveau obligaţia de a aplica, cu prioritate, prevederile Convenţiei europene, ocazie cu care trebuiau să verifice dacă admiterea acţiunii în revendicare nu aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice. Au pretins că ei sunt cei care deţin un "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol al Convenţiei europene, fiind reprezentat de contractul de vânzare cumpărare, perfectat în baza Legii nr. 112/1995.

Aceste aspecte, care aduc în discuţie verificarea titlurilor de proprietate pe care fiecare dintre părţile litigante le exhibă, reprezintă critici care impun exercitarea controlului judiciar din perspectiva motivului de recurs înscris în art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în cadrul căruia vor fi analizate aceaste susţineri.

În cadrul acţiunii în revendicare de faţă, reclamanta a invocat un drept de proprietate ce a fost confirmat în justiţie înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv decizia civilă nr. 175A/31.03.2000, prin care Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a a admis acţiunea în revendicare formulată de reclamantă şi fratele acesteia, F. şi a obligat pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, Calea x, colţ cu Bd. x, compus din teren în suprafaţă de 360 mp şi un corp de casă având la subsol 4 camere şi dependinţe, la parter 5 prăvălii, 5 camere şi dependinţe, la etaj 5 camere, 2 săli şi dependinţe. În considerentele acestei hotărâri s-a reţinut că imobilul a fost proprietatea autoarei reclamanţilor, dreptul fiind înscris în cartea funciară provizorie, şi a fost preluat de stat fără titlu valabil, întrucât autoarea reclamanţilor era exceptată de la naţionalizare conform art. II din Decretul nr. 92/1950. De asemenea, din situaţia de fapt stabilită în cauza de faţă, pe baza probelor administrate şi a susţinerilor făcute personal de apelanta-pârâtă C., în şedinţa publică din 11.03.2019, instanţa de apel a stabilit că decizia civilă nr. 175A/31.03.2000 priveşte întreg imobilul situat în Bucureşti, Calea x, colţ cu Bd. x, iar construcţiile situate la această adresă, care formează un singur corp, au fost clasificate în două corpuri exclusiv scriptic, de către fostul administrator al suprafeţelor locative ce au aparţinut municipiului Bucureşti. De asemenea, relativ la titlul reclamantei, s-a avut în vedere şi tranzacţia autentificată sub nr. x/19.12.2002, încheiată între reclamantă şi fratele acesteia, F., prin care s-a convenit ca drepturile ce vor rezulta în favoarea lor în legătură cu imobilul din litigiu să revină reclamantei.

Prin urmare, din situaţia de fapt stabilită în cauză, ce nu mai poate fi reevaluată în această cale extraordinară de atac, rezultă că reclamanta a redobândit proprietatea asupra imobilului litigios în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. de la 1865 şi nu în urma parcurgerii procedurii de restituire reglementate de Legea nr. 10/2001, având în vedere că, la data intrării în vigoare la Legii nr. 10/2001, imobilul în litigiu era restituit prin decizia civilă nr. 175A/31.03.2000, definitivă şi executorie.

Aşadar, reclamanta are un bun în sensul în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 şi a jurisprudenţei Curţii europene, de vreme ce, hotărârea pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României (hotărârea din 12 octombrie 2010), instanţa de contencios european a statuat asupra conceptului de "bun actual" în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat în sensul existenţei unui atare bun dacă, în prealabil, printr-o o hotărâre judecătorească, definitivă şi executorie, instanţa i-a recunoscut reclamantului nu numai calitatea de proprietar, ci şi dacă, în dispozitivul hotărârii, a dispus expres restituirea bunului (paragrafele 140 şi 143). Or, din această perspectivă, instanţa de apel a reţinut corect că decizia civilă nr. 175A/31.03.2000 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, irevocabilă prin decizia nr. 1353/07.02.2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conferă reclamantei calitatea de titulară a unui "bun" în sensul Convenţiei europene, în ceea ce priveşte imobilul ce formează obiectul prezentului litigiu, situaţie în care aceasta poate pretinde protecţia dreptului său de proprietate, inclusiv prin intermediul acţiunii în revendicare de faţă.

Dezlegarea dată problemei de drept referitoare la calitatea de proprietar a reclamantei asupra imobilului din Bucureşti, Calea x, nr. 76/78, sector 4 şi a calităţii sale de moştenitor a fostului proprietar (G.), deposedat abuziv de imobilul din Bucureşti, Calea x, nr. 76/78, ce a fost preluat de stat fără titlu valabil, se impune recurenţilor, în prezenta cauză, cu putere de lucru judecat, fără a mai putea fi contrazisă, de vreme ce, în litigiul anterior, în calea de atac a recursului C. şi B. au formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul recurentului-pârât Consiliul Local al Municipiului Bucureşti, cerere ce a fost respinsă, prin decizia nr. 1353/07.02.2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin aceeaşi decizie fiind respins şi recursul declarat de recurentul-pârât împotriva deciziei civile nr. 175A/31.03.2000 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti.

Cu toate acestea, în prezenta cauza, recurenţii-pârâţi au posibilitatea de a exhiba şi de a opune reclamantei, în cadrul prezentului demers judiciar, propriul titlu de proprietate în privinţa imobilului litigios.

Astfel, recurenţii-pârâţi s-au prevalat de contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 1685/31.03.1996, încheiat cu S.C. AVL Berceni, în baza Legii nr. 112/1995, prin care au dobândit apartamentul nr. x din imobilul situat în Bucureşti, Calea x, nr. 76/78, corp A, astfel încât, potrivit art. 45 alin. (2)1 din Legea nr. 10/2001 (modificat prin Legea nr. 1/2009) "contractele de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 (...) sunt acte autentice şi constituie titlu de proprietate opozabil de la data încheierii acestora".

Reclamanta-intimată nu a contestat titlul de proprietate exhibat de pârâţi în termenul special de prescripţie, prevăzut de art. 45 din Legea nr. 10/2001. Or, prin împlinirea termenului special de prescripţie instituit de textul de lege sus evocat, pârâţii beneficiază de prezumţia legală ce decurge din această împrejurare, a validităţii şi legalităţii titlului lor de proprietate, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare, încheiat în baza Legii nr. 112/1995.

Cum validitatea contractului de vânzare-cumpărare opus de pârâţi, în prezenta acţiune în revendicare, nu poate fi pusă la îndoială, de vreme ce, după cum deja s-a expus, contractul respectiv nu a fost contestat de reclamantă în termenul şi condiţiile prevăzute de lege, rezultă că şi pârâţii au în patrimoniul lor un "bun actual" în sensul sensul art. 1 din Primul Protocol al Convenţiei europene, de vreme ce apartamentul revendicat a fost cumpărat în baza Legii nr. 112/1995, în vigoare la momentul perfectării contractului de vânzare cumpărare, pe care îl exhibă în cauză. Or, în aceste circumstanţe, concluzia instanţei de apel, în sensul că pârâţii nu au un "bun" în sensul Convenţiei europene, se vădeşte a fi greşită.

Întrucât ambele părţi litigante se bucură de existenţa în patrimoniul lor a unui "bun actual", în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi au opus un titlu de proprietate pentru acelaşi imobil, verificările specifice stabilirii dreptului de proprietate în favoarea unei sau alteia dintre părţile care îşi dispută acest drept nu se poate realiza decât în cadrul acţiunii în revendicare care face obiectul cauzei de faţă, operaţiunea de comparare a titlurilor exhibate impunându-se a fi realizată din perspectiva criteriilor indicate în Decizia nr. 33/2008, dată în soluţionarea recursului în interesul legii, cu privire la admisibilitatea acţiunii în revendicare, scopul acestei operaţiuni fiind acela de a verifica dacă şi în ce măsură - printr-o eventuală admitere a acţiunii în revendicare - s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice.

În cuprinsul Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, instanţa supremă a statuat, printre altele, şi în privinţa soluţionării neconcordanţei dintre dispoziţiile din dreptul intern şi dispoziţiile convenţionale în materia revendicării imobilelor preluate abuziv. Astfel, în cuprinsul deciziei de îndrumare se reţine că existenţa Legii nr. 10/2001 nu exclude de plano, în toate situaţiile, posibilitatea formulării unei acţiuni în revendicare, în măsura în care reclamantul se prevalează de un "bun actual" în sensul normei europene, ipoteză în care trebuie să i se asigure accesul la justiţie. Instanţa supremă consideră însă, că "este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi, dacă, admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit ori securităţii raporturilor juridice".

De asemenea, relativ la respectarea principiului bazat pe securitatea raporturilor juridice, instanţa supremă a mai reţinut că "dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţie, trebuie interpretat în lumina preambulului acesteia, care enunţă preeminenţa dreptului ca element de patrimoniu comun statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care înseamnă, între altele, că o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Cauza Brumărescu contra României, paragraful 61). Din cauza inconsecvenţei şi deficienţelor legislative, precum şi a eventualelor litigii anterior soluţionate, nu este exclus ca într-o astfel de acţiune în revendicare ambele părţi să se poată prevala de existenţa unui bun în sensul Convenţiei, instanţele fiind puse în situaţia de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, cu observarea, în acelaşi timp, a principiului securităţii raporturilor juridice. În atare situaţie, soluţia ar avea efectul privării uneia dintre părţi de un bun în sensul Convenţiei, ceea ce va însemna ca nu statul să suporte consecinţele adoptării unor norme legale neconforme cu Convenţia, ci un particular...".

Raportat tuturor considerentelor expuse, Înalta Curte reţine întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 496 şi 497 din acelaşi cod, va admite recursul pârâţilor, va casa decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

În rejudecare, instanţa de trimitere va efectua compararea titlurilor de proprietate ale părţilor litigante, aplicând criteriile de preferabilitate stabilite prin decizia in interesul legii nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi utilizând reperele de analiză fixate prin prezenta decizie de casare.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâţii C., E. şi D. împotriva deciziei civile nr. 360A din 18 martie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 aprilie 2021.