Restitution compensation claim time-barred; appeal and cross-appeal rejected as loss of use action filed after three-year limit.

Şedinţa publică din data de 22 aprilie 2021

Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 31.05.2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu pârâţii Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Constanţa şi Municipiul Constanţa prin primar, obligarea pârâţilor la plata, în solidar, a sumei reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului situat în Constanţa, str. x pentru perioada 02.10.2001- 14.05.2014.

În drept, reclamantul şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile art. 192 şi următoarele din C. proc. civ. art. 1349, art. 1357, art. 1358, art. 2517 şi art. 2528 din C. civ. art. 25 şi art. 27 din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

La data de 21.06.2019, reclamantul a formulat o precizare la acţiune la solicitarea instanţei, prin care a arătat că valoarea obiectului cererii este de 2.468.977 RON, conform raportului de expertiză extrajudiciară evaluatorie întocmit la data de 18.06.2019 de experţii B. şi C., iar modul de calcul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori este cel explicat şi detaliat în acest raport de expertiză, având la bază principiul substituţiei şi utilizând informaţii derivate din piaţa specifică, cu referire la valoarea chiriei medii lunare pe unitatea de suprafaţă.

Pârâtul Municipiul Constanţa, prin primar a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia netimbrării acţiunii, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantului şi excepţia lipsei calităţii sale procesual pasive, iar pe fond a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

Pârâtul Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Constanţa a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesul active a reclamantului, excepţia lipsei de interes, excepţia inadmisibilităţii cererii formulată de reclamant, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 285 din 12 februarie 2020, Tribunalul Constanţa a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâţi şi a respins acţiunea ca prescrisă.

Totodată, a fost obligat reclamantul la plata către pârâtul Municipiul Constanţa prin Primar a sumei de 1.487,5 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Împotriva sentinţei civile nr. 285 din data de 12 februarie 2020, pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/2019, reclamantul A. a formulat apel.

Intimatul pârât Municipiul Constanţa prin Primar a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului formulat şi menţinerea sentinţei civile nr. 285/12.02.2020 ca fiind legală şi temeinică. În subsidiar, în ipoteza admiterii apelului şi anulării sentinţei, pe cale de excepţie, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului. Pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată şi obligarea reclamantului la plata cheltuielilor ocazionate de prezentul litigiu.

A susţinut că, la termenul de judecată din 21.01.2020, instanţa a pus în discuţia părţilor excepţia netimbrării acţiunii pe care a respins-o în raport de încheierea de reexaminare din 30.09.2019, excepţiile invocate de Municipiul Constanţa prin Primar, precum şi excepţia lipsei de interes şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocate în cauză de O.C.P.I., dar instanţa a soluţionat cauza prin raportare la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, apreciind că dezlegarea cu privire la celelalte excepţii invocate, precum şi cu privire la fondul cauzei este de prisos.

Intimatul pârât Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Constanţa a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei instanţei de fond.

Prin decizia nr. 148/C/02 octombrie 2020, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a respins calea de atac exercitată în cauză, ca nefondată şi a fost obligat apelantul către intimatul Municipiul Constanţa la plata sumei de 1.190 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (onorariu avocat).

4. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 148/C din 2 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a declarat recurs reclamantul A..

La data de 5.01.2021, intimatul-pârât Municipiul Constanţa prin Primar a formulat întâmpinare şi recurs incident împotriva deciziei civile nr. 148/C din 2 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Prin cererea de recurs formulată de reclamantul A., întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., se solicită admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Motivul de recurs potrivit căruia hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii (art. 488 pct. 6 C. proc. civ.) vizează considerentele ce privesc refuzul de reformare a soluţiei de admitere a excepţiei prescripţiei.

Astfel, se susţine că, pe de o parte, instanţa de apel a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor legii speciale de restituire cu consecinţa că momentul de la care dobândesc calitatea de proprietari ai imobilelor obţinute în această procedură este momentul emiterii deciziei de restituire în natură a imobilului, iar pe de altă parte, aceeaşi instanţă a reţinut că "nici data declanşării procedurii judiciare în dosarul nr. x/2012 şi nici data emiterii dispoziţiei de restituire, 23.08.2016, emisă în temeiul hotărârii judecătoreşti nr. 1541/C/14.05.2014 nu pot fi reţinute drept moment la care ar fi fost cunoscută persoana responsabilă de pagubă" (pag. 34, par. 2).

Or, în cadrul concluziilor scrise formulate atât pentru judecata în primă instanţă, cât şi pentru judecata în apel s-a arătat că legiuitorul recunoaşte dispoziţiei de aprobare a restituirii în natură a imobilului forţa probantă a unui înscris autentic cu privire la dreptul de proprietate al persoanei îndreptăţite asupra imobilului restituit şi caracterul de titlu executoriu al dispoziţiei de restituire pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară, conform art. 25 alin. (4) din Legea 10/2001- forma în vigoare la data introducerii acţiunii soluţionate prin Decizia de restituire nr. 154C/14.05.2014.

În considerarea legăturii indisolubile dintre redobândirea dreptului de proprietate cu toate atributele sale la data de 23.08.2016 şi concretizării existenţei pagubei (generate prin lipsirea de folosinţa bunului) în patrimoniul persoanelor îndreptăţite la aceeaşi dată, recurentul susţine că tot la 23.08.2016, cel mai devreme, a fost şi ar fi putut fi cunoscută efectiv existenţa pagubei argument la care Curtea de Apel Constanţa nu a răspuns.

În cadrul cererii de recurs s-a mai susţinut că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau conţine motive străine de natura cauzei, motive încadrabile, de asemenea în dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Consideră recurentul că instanţa de apel nu a explicat şi nu a motivat refuzul său de a se raporta în aprecierea datei de la care începe să curgă termenul de prescripţie la dispoziţiile din legea specială cu privire la efectele dispoziţiei de restituire, respectiv art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.

De asemenea, instanţa de apel nu s-a raportat şi nici nu şi-a motivat refuzul de a ţine seama de momentul finalizării raportului de expertiză tehnică cu privire la imobilul restituit, deşi s-a afirmat, atât în cadrul cererii de chemare în judecată cât şi în cadrul precizării formulate că starea tehnică a imobilului s-a cunoscut abia la momentul finalizării raportului de expertiză în structură, monumente şi evaluare întocmit în dosarul nr. x/2015 aflat pe rolul Tribunalului Constanţa la data de 20.05.2019 şi doar de la acel moment se puteau găsi comparabile relevante pentru întocmirea raportului de expertiză evaluatorie pentru contravaloarea lipsei de folosinţă.

Singura trimitere a instanţei de apel la aceste motive constă în afirmaţia conform căreia "De asemenea, prejudiciul era posibil să fie evaluat fie printr-o expertiză extrajudiciară (aşa cum, de altfel, a şi procedat reclamantul în dosarul de fond în litigiul de faţă) fie prin raportare la chiriile practicate pe piaţa liberă la aprecierea reclamantului, fie printr-o expertiză judiciară administrată într-un proces" (decizia nr. 148/C/2020, pag. 34, parag. 4), dar procedând, astfel, instanţa de apel nu şi-a motivat hotărârea şi a refuzat să se raporteze la aspecte esenţiale din motivarea cererii de chemare în judecată cu care era învestită.

De asemenea, pentru aceleaşi motive, apreciază recurentul că se poate considera că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea unor reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii (art. 488 pct. 5 C. proc. civ.).

Un alt motiv de recurs vizează încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.) susţinându-se că în motivarea soluţiei pronunţate cu privire la prescripţia dreptului la acţiune, Curtea de Apel Constanţa s-a raportat exclusiv la dispoziţiile de drept comun - art. 2528 C. civ., ignorând cu desăvârşire dispoziţiile speciale ale art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001- forma în vigoare la data introducerii acţiunii soluţionate prin Decizia de restituire nr. 154C/14.05.2014.

Se arată că recunoaşterea calităţii de proprietar se realizează, în concepţia Legii nr. 10/2001, doar prin dispoziţia de restituire, iar calitatea procesuală activă într-o acţiune în pretenţii reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă o are doar proprietarul imobilului conform dispoziţiei de restituire.

Apreciază recurentul că recunoaşterea calităţii de persoană îndreptăţită la restituire, chiar şi prin hotărâre judecătorească definitivă, nu este suficientă pentru recunoaşterea calităţii procesuale active a proprietarului ce solicită despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului câtă vreme potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, unitatea deţinătoare era obligată să se pronunţe "prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură".

În susţinerea motivelor încadrabile în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a mai arătat că modalitatea în care instanţa s-a raportat la prejudiciu reprezintă o încălcare a normelor de drept substanţial ce reglementează momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie în materia răspunderii civile delictuale - art. 2528 C. civ.

Astfel, potrivit considerentelor hotărârii recurate:

"la data de 14.05.2014 a fost cunoscută sau trebuia să fie cunoscută şi paguba, aceasta constând în lipsa de folosinţă a imobilului pe perioada 2.10.2001 -14.05.2014" dar, apreciază recurentul, simplul fapt al raportării, în determinarea prejudiciului, la data de 14.05.2014 nu înseamnă că la acea dată, în mod automat, prejudiciul trebuia să fie cert. Dimpotrivă, astfel cum a arătat, întinderea pagubei nu putea fi determinată mai devreme de stabilirea stării concrete a imobilului - 20.05.2019.

Prin cererea de recurs incident formulată, Municipiul Constanţa, prin Primar, a solicitat admiterea excepţiei lipsei calităţii procesual active a reclamantului şi admiterea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului, arătând că reclamantul, fiind cel care declanşează procedura judiciară, avea obligaţia conform art. 194 C. proc. civ. de a justifica atât calitatea sa procesuală, cât şi calitatea procesuală a pârâtului, iar instanţa era datoare să verifice calitatea procesuală a părţilor potrivit dispoziţiilor art. 36 C. proc. civ.

Apreciază recurentul că, în cauză, reclamantul nu a dovedit această calitate, având în vedere că, din expunerea cererii de chemare în judecată nu transpune care este argumentul pentru care reclamantul se pretinde a fi titularul unei acţiuni în pretenţii în contradictoriu cu pârâtul.

Deşi reclamantul face trimitere în justificarea calităţii procesuale la contractele de cesiune nr. x/22.05.2018, y/22.05.2018, z/08.06.2018 şi 7/08.06.2018 prin care s-ar fi transmis acestuia drepturile de despăgubire reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru imobilul care îl dobândise de la aceştia prin contract de vânzare-cumpărare, din lecturarea menţiunilor acestor contracte rezultă că fiecare cedent a transmis dreptul de a fi despăgubit de către Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară şi/sau de către Statul Român cu contravaloarea lipsei de folosinţă.

Prin urmare, faţă de obiectul cesiunii, nu a fost transmis în patrimoniul reclamantului dreptul de a se adresa instanţei de judecată cu o acţiune în pretenţii formulate împotriva Municipiului Constanţa, sens în care reclamantul nu justifică calitate procesuală activă.

Raportat la această argumentaţie este nelegală soluţia instanţei de apel care extinde limitele obiectului contractului de cesiune şi la acţiunea formulată împotriva Municipiului Constanţa, deşi cesiunea viza Statul Român şi/sau Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară.

În ceea ce priveşte greşita soluţie cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, în condiţiile în care eventualul drept sau interes al reclamantului din prezenta cauză nu se poate realiza în contradictoriu cu Municipiul Constanţa, apreciază recurentul că este evident că acesta nu poate avea calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, întrucât nu este entitatea căreia i s-a statuat prin hotărâre judecătorească obligaţia de predare a bunului.

De asemenea, aceeaşi argumentaţie ce rezidă din efectele contractelor de cesiune, expusă în susţinerea excepţiei lipsei calităţii procesual active, o reiterează şi pentru această excepţie, considerent pe care instanţa de apel omite să o analizeze în susţinerea acestei excepţii.

Mai mult, cât timp s-a reţinut că plata despăgubirilor reprezentând lipsa de folosinţă se solicită pentru perioada 02.10.2001-14.05.2014, dată la care a fost recunoscută prin decizia nr. 154/2014 calitatea de persoană îndreptăţită a autorilor reclamantului şi obligaţia la restituirea imobilului în sarcina pârâtului OCPI Constanţa, nu poate fi pretins că pârâtul este autor al vreunei fapte ilicite, legate de predarea bunului.

5. Apărările formulate în cauză:

Municipiul Constanţa, prin primar a formulat întâmpinare la recursul declarat de reclamant, prin care a arătat că acesta este nemotivat în drept, astfel că sunt incidente prevederile art. 486 alin. (1) lit. d) coroborat cu art. 489 C. proc. civ., care prevăd sancţiunea nulităţii.

Se apreciază că în cererea de recurs sunt indicate doar formal motivele de casare, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., aspect care este sancţionat cu nulitatea recursului conform art. 489 alin. (1) C. proc. civ. şi că dezvoltarea motivelor de recurs nu se încadrează în exigentele art. 489 C. proc. civ., întrucât, în speţă, recurentul-reclamant nu a susţinut în vreun fel nelegalitatea soluţiei atacate, limitându-se a relua apărările formulate în calea de atac a apelului.

Recurentul nu a indicat, în concret, în ce ar consta greşeala de judecată şi nelegalitatea sub acest aspect a deciziei din apel, astfel încât, criticile acestuia privesc aspecte de netemeinicie şi nu de nelegalitate în sensul cerut de prevederile art. 488 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant A. a formulat întâmpinare la recursul incident declarat de Municipiul Constanţa, solicitând admiterea excepţiei nulităţii cererii şi anularea recursului pentru neîncadrarea motivelor invocate în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului declarat de Municipiului Constanţa ca nefondat, precum şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

A susţinut că prin recursul incident nu se formulează critici de nelegalitate cu privire la decizia recurată, nefiind criticat modul în care Curtea de Apel Constanţa a soluţionat cele două excepţii, acest aspect neputând fi contestat, deoarece recurentul nu face nici măcar o trimitere la decizia recurată. Ceea ce face Municipiul Constanţa este, din contră, să (re)invoce şi în această cale de atac excepţiile lipsei calităţii procesuale active şi pasive aşa cum a menţionat şi în întâmpinările formulate în apel, respectiv în fond.

Aşadar, nici măcar declarativ - cu atât mai puţin şi argumentat - nu se susţine pretinsa încălcare sau greşită aplicare a dispoziţiilor de drept material, nu se menţionează ce dispoziţii de drept material ar fi fost încălcate sau greşit aplicate de instanţa de apel şi oricum, dispoziţiile legale incidente în cazul celor două excepţii presupun reguli şi norme de procedură, iar nu de drept substanţial, motivul de casare prevăzut la punctul 8 al art. 488 C. proc. civ., neputând fi invocat, în mod obiectiv, în cazul de faţă.

Tot astfel, nici cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. recurentul nu face nicio referire, absolut nicăieri în cuprinsul recursului nefăcându-se vorbire despre faptul că hotărârea nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază sau că ar cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Aşa fiind, în ciuda modalităţii în care Municipiul Constanţa a ales să îşi formuleze cererea de recurs, respectiv în acelaşi document cu întâmpinarea, este evident că singurele aspecte pe care a înţeles, în temeiul principiului disponibilităţii, să le invoce în susţinerea căii de atac sunt cele două excepţii procesuale. Ca atare, nici reclamantul şi nici instanţa de recurs nu pot să deroge de la acest principiu şi nu pot să interpreteze ori să recalifice pretinsele motive de recurs.

În consecinţă, solicită ca această din urmă instanţă să reţină că recurentul invocă exclusiv excepţii şi nu susţine în mod real şi efectiv niciun motiv de casare, simpla menţionare a "art. 488 alin 6, 8 C. proc. civ.." nefiind suficientă pentru a acoperi nulitatea recursului impusă de dispoziţiile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

În ipoteza în care instanţa de recurs va respinge excepţia nulităţii recursului, se solicită respingerea recursului ca nefondat, întrucât în ceea ce priveşte soluţionarea celor două excepţii invocate de Municipiul Constanţa, Curtea de Apel Constanţa a reţinut în mod corect ca acestea sunt neîntemeiate, respingându-le ca atare.

Instanţa de apel a soluţionat excepţiile cu respectarea dispoziţiilor legale privind condiţiile de exercitare a acţiunii civile şi ordinea de soluţionare a excepţiilor, constatând în mod corect atât calitatea procesuală activă a lui A., cât şi calitatea procesuală pasivă a Municipiului Constanţa.

Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Constanţa a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de reclamantul A., pentru considerentele expuse pe larg în cuprinsul cererii.

6. Soluţia asupra excepţiilor nulităţii cererilor de recurs.

La termenul de judecată din data de 1 aprilie 2021, aşa cum rezultă din considerentele încheierii de şedinţă de la acel termen, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţiile nulităţii cererilor de recurs, invocate reciproc de recurenţi, având în vedere că, din analiza recursului principal formulat de recurentul-reclamant A. şi a recursului incident formulat de recurentul-pârât Municipiul Constanţa prin Primar, s-a constatat că acestea conţin critici ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse în continuare.

Referitor la cererea de recurs formulată de reclamantul A., se observă că aceasta este întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs potrivit căruia hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau conţine motive străine de natura cauzei (art. 488 pct. 6 C. proc. civ.) recurentul a criticat hotărârea instanţei de apel prin prisma menţinerii soluţiei de admitere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.

Dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. reglementează, în mod imperativ, obligativitatea motivării hotărârii judecătoreşti, care trebuie realizată într-o manieră clară şi coerentă, fiind indispensabilă pentru controlul exercitat de jurisdicţia ierarhic superioară şi constituind, printre altele, o garanţie împotriva arbitrariului pentru părţile litigante, întrucât le furnizează dovada că cererile şi mijloacele lor de apărare au fost riguros analizate.

Din această perspectivă, raportat şi la garanţiile date de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, rezultă că obligaţia de motivare impune o apreciere întotdeauna ataşată de natura cauzei şi de circumstanţele acesteia. Astfel, motivarea unei hotărâri este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de parte, ci un răspuns al argumentelor fundamentale, al acelora care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

În situaţia de faţă, Înalta Curte observă că instanţa de apel a valorificat probele administrate, ce au fost prezentate în considerentele hotărârii recurate, iar, urmare a interpretării acestora, a stabilit situaţia de fapt dedusă judecăţii.

Astfel, s-a reţinut că prin decizia civilă nr. 154/C/14.05.2014 pronunţată în dosarul nr. x/2012, Curtea de Apel Constanţa a constatat calitatea de persoane îndreptăţite a numitelor D., E., F. şi G., dispunând obligarea pârâtelor Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Constanţa şi OCPI Constanţa să restituie în natură imobilul situat în Constanţa, str. x.

În temeiul deciziei civile nr. 154/C/14.05.2014, a fost emisă de O.C.P.I. Constanţa Dispoziţia nr. 90/23.08.2016 prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului mai sus menţionat.

Prin contractele de vânzare - cumpărare nr. x/22.05.2018 şi nr. y/22.05.2018 autentificate de H., I. şi J. reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra acestui imobil, iar prin contractele de cesiune nr. x/22.05.2018, nr. y/22.05.2018, nr. z/08.06.2018 şi nr. 7/08.06.2018 a dobândit cesiunea drepturilor de despăgubire reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului restituit vânzătorilor în procedura Legii nr. 10/2001, drepturi ce fac obiectul cererii de chemare în judecată de faţă.

Totodată s-a reţinut că reclamantul a dedus judecăţii fapta ilicită a pârâţilor Municipiul Constanţa prin primar şi OCPI Constanţa, constând în aceea că au lipsit persoanele îndreptăţite (cedenţii, care au avut şi calitatea de vânzători ai imobilului restituit) de folosinţa imobilului restituit în procedura Legii nr. 10/2001, timp de mai bine de 10 ani după data formulării notificării, respectiv pârâtul Municipiul Constanţa "a tergiversat soluţionarea notificării, împiedicând astfel ca aceasta să fie transmisă unităţii deţinătoare în vederea soluţionării", în timp ce faptele imputate O.C.P.I. Constanţa constau în ocuparea fără drept a imobilului (aparţind în prezent) apelantului reclamant, ignorarea notificării şi, mai ales, refuzarea eliberării imobilului.

În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susţinut că, pe de o parte, instanţa de apel a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiilor legii speciale de restituire respectiv art. 25 alin. (4) din Legea 10/2001- forma în vigoare la data introducerii acţiunii soluţionate prin Decizia nr. 154C/14.05.2014, cu consecinţa, în opinia sa, că momentul de la care dobândesc calitatea de proprietari ai imobilelor obţinute în această procedură este momentul emiterii deciziei de restituire în natură a imobilului, respectiv data de 23.08.2016, iar pe de altă parte, aceeaşi instanţă a reţinut că "nici data declanşării procedurii judiciare în dosarul nr. x/2012 şi nici data emiterii dispoziţiei de restituire, 23.08.2016, emisă în temeiul hotărârii judecătoreşti nr. 154/C/14.05.2014 nu pot fi reţinute drept moment la care ar fi fost cunoscută persoana responsabilă de pagubă [...]".

După cum se poate lesne observa, chiar din cuprinsul fragmentului din considerentele hotărârii atacate, pretins contradictoriu, redat în cadrul cererii de recurs, rezultă că instanţa a analizat incidenţa dispoziţiilor art. 25 din Legea 10/2001, dar a apreciat că emiterea dispoziţiei de restituire, nu poate fi momentul la care ar fi fost cunoscută persoana responsabilă de pagubă în înţelesul art. 2528 C. civ.

Potrivit acestor dispoziţii ce reglementează dreptul la acţiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită "(1) Prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.

Ca atare, în analiza momentului de la care începe să curgă termenul de prescripţie, instanţa de apel a apreciat în concret care este momentul în care reclamantul (în speţă autorii săi) ar fi trebuit să cunoască pe cel ce a cauzat fapta ilicită şi paguba produsă.

Faptul că s-a considerat că acest moment nu este data emiterii Deciziei de restituire, ci este data pronunţării deciziei Curţii de Apel Constanţa nr. 154/C/14.05.2014, în cadrul căreia s-a stabilit în mod definitiv cine este deţinătorul imobilului, a fost cunoscută persoana care se face vinovată de tergiversarea soluţionării notificării, precum şi persoana care trebuie să restituie imobilul în natură, nu constituie o motivare contradictorie, ci reprezintă concluzia logică la care s-a ajuns aplicând raţionamentul logico juridic circumstanţelor concrete ale cauzei.

Astfel, au fost analizate considerentele acestei decizii, prin care s-a reţinut că:

"Municipiul Constanţa prin primar, cu încălcarea dispoziţiilor art. 25 şi art. 27 din Legea 10/2001 a tergiversat soluţionarea notificării, împiedicând astfel ca notificarea să fie transmisă unităţii deţinătoare în vederea soluţionării acesteia în termenul legal de 60 de zile"; "culpa acestora constând numai în împrejurarea că după notificarea adresată acestora de reclamanţi, nu au luat măsuri pentru redirecţionarea notificării către unitatea deţinătoare ANCPI Constanţa, atitudine ce a determinat prelungirea nejustificată a litigiului" .

Totodată, s-a reţinut că de abia de la data pronunţării deciziei irevocabile a Curţii de Apel Constanţa nr. 154/C/14.05.2014 s-a constatat calitatea reclamantelor de persoane îndreptăţite să obţină măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, constând în restituirea în natură a imobilului şi au fost obligaţi pârâţii Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară şi Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Constanţa să restituie în natură imobilul în condiţiile art. 16 din Legea nr. 10/2001, reclamantele fiind obligate să respecte afectaţiunea publică a imobilului pe o perioadă de până la 3 ani.

Aşadar, în mod corect a statuat Curtea de apel că la data pronunţării acestei decizii s-a stabilit în mod definitiv cine este deţinătorul imobilului, a fost cunoscută persoana care se face vinovată de tergiversarea soluţionării notificării, precum şi persoana care trebuie să restituie imobilul în natură, aspecte esenţiale şi necesare stabilirii momentului la care a fost cunoscută persoana care se face vinovată de comiterea faptei ilicite, raţionamentul instanţei fiind expus în mod clar, concis şi fără a fi inserate considerente contradictorii.

Înalta Curte constată că motivarea contradictorie la care se referă art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., atunci când priveşte considerentele, trebuie să fie una de natură să conducă spre concluzia că hotărârea este practic nemotivată, asemenea situaţii întâlnindu-se atunci când din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele, netemeinicia, sau atunci când se reţine caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc.

Or, această împrejurare nu rezultă din conţinutul deciziei recurate. Faptul că instanţa nu s-a raportat la data emiterii Dispoziţiei nr. 90/23.08.2016 prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului mai sus menţionat în baza titlului executoriu constând în Decizia nr. 154/C/14.05.2014 ci la data emiterii acesteia din urmă, ca moment de la care curge termenul de prescripţie, ţine de modul în care instanţa a stabilit împrejurările de fapt şi a interpretat probatoriile administrate, de aplicare a dispoziţiilor legale incidente la situaţia de fapt dedusă judecăţii, iar nu de nemotivarea hotărârii din perspectiva art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Cu privire la cea de-a doua condiţie impusă de art. 2528 C. civ. referitoare la momentul la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba, instanţa de apel a arătat, în mod corect, că în situaţia acţiunilor în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, prescripţia nu începe să curgă de la data când s-a produs paguba, deşi - în mod obiectiv - dreptul la acţiune trebuie considerat că a luat naştere de la acea dată, ca şi dreptul subiectiv la repararea prejudiciului, ci de la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea, condiţia fiind ca cel păgubit să probeze imposibilitatea identificării prejudiciului şi a celui care răspunde de acesta în termenul prescris de lege.

Recurentul, apreciind că legiuitorul recunoaşte dispoziţiei de aprobare a restituirii în natură a imobilului forţa probantă a unui înscris autentic cu privire la dreptul de proprietate al persoanei îndreptăţite asupra imobilului restituit şi caracterul de titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară, conform art. 25 alin. (4) din Legea 10/2001consideră că la data de 23.08.2016, cel mai devreme, a fost şi ar fi putut fi cunoscută efectiv existenţa pagubei

De asemenea, susţine că instanţa de apel nu s-a raportat la momentul finalizării raportului de expertiză tehnică cu privire la imobilul restituit dispus în cadrul dosarului nr. x/2015 aflat pe rolul Tribunalului Constanţa, respectiv 20.05.2019, deşi doar de la acel moment se puteau găsi comparabile relevante pentru întocmirea raportului de expertiză evaluatorie pentru contravaloarea lipsei de folosinţă.

Cu privire la acest aspect, instanţa de apel a reţinut că prejudiciul constând în lipsa de folosinţă a imobilului în perioada 2.10.2001 - 14.05.2014, era cert la data pronunţării hotărârii judecătoreşti menţionate anterior, din moment ce existenţa sa se grefează pe tergiversarea soluţionării notificării şi timpul îndelungat scurs de la formularea acesteia, chestiuni statuate prin această hotărâre judecătorească.

De asemenea s-a apreciat că la data de 14.05.2014 a fost cunoscută sau trebuia să fie cunoscută şi paguba, aceasta constând în lipsa de folosinţă a imobilului în perioada scursă de la depunerea notificării, 2.10.2001, până la emiterea hotărârii de constatare a dreptului la măsuri reparatorii prin restituirea în natură a imobilului - 14.05.2014, cum s-a solicitat prin acţiune.

În speţă, instanţa de apel a apreciat că în mod corect prima instanţă a înlăturat susţinerea reclamantului în sensul că prejudiciul nu era cert câtă vreme nu cunoştea starea tehnică a imobilului, care nu a putut fi determinată decât în anul 2019, adică la momentul finalizării rapoartelor de expertiză judiciară în dosarul nr. x/2015 (având ca obiect acţiunea OCPI Constanţa de obligare a vânzătorilor imobilului la plata contravalorii îmbunătăţirilor aduse imobilului de OCPI Constanţa).

Ca atare susţinerile în sensul că la aceste argumente Curtea de Apel Constanţa nu a răspuns sunt nefondate.

Prin hotărârea ce face obiectul controlului judiciar s-a arătat că, aşa cum s-a statuat în doctrină, caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur atât în privinţa existenţei, cât şi în privinţa posibilităţii de evaluare, fiind întotdeauna cert prejudiciul actual, deci prejudiciul deja produs la data când se pretinde repararea lui.

În aceste condiţii, în mod corect Curtea de apel a considerat că paguba putea fi cuantificată începând cu această dată, în concret, fie printr-o expertiză extrajudiciară (aşa cum, dealtfel, a şi procedat reclamantul în dosarul de fond în litigiul de faţă), fie prin raportare la chiriile practicate pe piaţa liberă în aprecierea reclamantului, fie printr-o expertiză judiciară administrată într-un proces.

Valorificând aceste considerente, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a răspuns criticilor formulate în apel, a analizat cererea recurentului-reclamant din perspectiva întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, a reţinut şi a înlăturat susţinerile recurentului-reclamant formulate în apel, cu referire directă la dispoziţiile de drept aplicabile în cauză, şi a explicat de o manieră convingătoare, prin raportare la situaţia de fapt astfel stabilită în urma probatoriului administrat, raţionamentul juridic pe care l-a adoptat, de natură a fi realizat controlul judiciar.

Ca atare, nu pot fi primite criticile recurentului în sensul că instanţa de apel nu şi-a motivat hotărârea şi/sau a refuzat să se raporteze la aspecte esenţiale din motivarea cererii de chemare în judecată cu care era învestită sau că, pentru aceleaşi motive, hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea unor reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

În consecinţă, nu sunt incidente în cauză prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. şi nici ale art. 488 pct. 5 C. proc. civ., acestea din urmă fiind invocate formal, fără a se preciza care au fost dispoziţiile de procedură încălcate.

Referitor la motivul de recurs ce vizează încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material încadrabile în dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. se susţine că în motivarea soluţiei pronunţate cu privire la prescripţia dreptului la acţiune, Curtea de Apel Constanţa s-a raportat exclusiv la dispoziţiile de drept comun - art. 2528 C. civ., ignorând cu desăvârşire dispoziţiile speciale ale art. 25 din Legea nr. 10/2001- forma în vigoare la data introducerii acţiunii soluţionate prin Decizia de restituire nr. 154C/14.05.2014.

Curtea de Apel Constanţa s-a considerat învestită cu temeiurile menţionate de reclamant în motivarea în drept a cererii de chemare în judecată, respectiv art. 1349, 1357, 1358, 2517 şi 2528 C. civ. dar şi cu cele ale art. 25 şi 27 din Legea nr. 10/2001, considerându-se că cererea este legată de aplicarea Legii nr. 10/2001 şi priveşte un bun care a făcut obiectul acesteia.

Aşadar, nu se poate pretinde că instanţa de apel s-a raportat doar la dispoziţiile de drept comun care reglementează răspunderea civilă delictuală şi că nu au fost avute în vedere şi dispoziţiile Legii nr. 10/2001 invocate în cuprinsul cererilor de către reclamant.

Din contră, analizând dispoziţiile Legii nr. 10/2001 invocate, Curtea de Apel a arătat că acestea nu statuează nici cu privire la caracterul prescriptibil, nici cu privire la caracterul imprescriptibil al unor cereri în despăgubire pentru imobilele ce cad în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, astfel că, în speţă, este vorba de aplicarea la un caz particular a condiţiilor răspunderii civile delictuale prevăzute de dreptul comun, respectiv cele ale art. 2528 C. civ.

Susţine recurentul că recunoaşterea calităţii de proprietar se realizează, în concepţia Legii nr. 10/2001, doar prin dispoziţia de restituire, iar calitatea procesuală activă într-o acţiune în pretenţii reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă o are doar proprietarul imobilului conform dispoziţiei de restituire, pe când recunoaşterea calităţii de persoană îndreptăţită la restituire, chiar şi prin hotărâre judecătorească definitivă, nu este suficientă pentru recunoaşterea calităţii procesuale active a proprietarului ce solicită despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilului câtă vreme, potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, unitatea deţinătoare era obligată să se pronunţe "prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură".

Înalta Curte reţine că în speţă, aşa cum au arătat instanţele anterioare, reclamantul solicită obligarea pârâţilor la plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru un imobil retrocedat în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru perioada 02.10.2001 (data la care ar fi trebuit soluţionată notificarea de restituire) - 14.05.2014 (data pronunţării deciziei Curţii de Apel Constanţa în cauza având ca obiect cererea de restituire a imobilului) pentru că "au lipsit vânzătorii de folosinţa imobilului restituit timp de mai bine de 10 ani după data formulării notificării", Primarului unităţii administrativ teritoriale imputându-i-se nesoluţionarea în termenul de 60 de zile a notificării din data de 02.08.2001 şi netransmiterea notificării către unitatea deţinătoare, iar unităţii deţinătoare, pârâta OCPI Constanţa, refuzul de soluţionare a acestei notificări.

Ca atare, dreptul de a solicita despăgubiri a devenit actual de la data la care persoanele afectate de faptele ilicite imputate au cunoscut persoanele responsabile (Municipiul Constanţa care nu a transmis în termen notificarea şi unitatea deţinătoare care, astfel, nu a emis decizia de restituire) şi paguba pricinuită (lipsirea de folosinţa imobilului de la data depunerii notificării până la data constatării dreptului de restituire prin hotărâre judecătorească), nefiind condiţionat, aşa cum susţine recurentul, de emiterea înscrisului constatator al dreptului de proprietate şi întabularea acestuia în evidenţele de Carte funciară.

Înalta Curte observă că instanţele anterioare au stabilit că, ulterior pronunţării Deciziei nr. 154/C/14.05.2014 prin care Curtea de Apel Constanţa a constatat ca autorii reclamantului (vânzători ai imobilului şi cesionari de drepturi litigioase) sunt persoane îndreptăţite să obţină măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001 pentru imobilul în litigiu şi a obligat pârâţii Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară şi Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Constanţa să restituie în natură reclamanţilor imobilul situat în Constanţa str. x, s-a încheiat la data de 22.08.2014 procesul-verbal de predare primire între OCPI Constanţa şi D., E., F. şi G. în cadrul căruia s-a consemnat predarea, respectiv, primirea imobilului.

Ca atare, în susţinerea argumentelor instanţei de apel care a reţinut că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie conform art. 2528 C. civ. este data pronunţării Deciziei nr. 154/C/14.05.2014, se poate constata că lipsa actului de punere în executare a dispoziţiilor acestei hotărări, care s-a concretizat de abia la data de 23.08.2016, când OCPI Constanţa a emis Dispoziţia nr. 90 prin care a dispus restituirea în natură a imobilului situat în Constanţa, str. x, nu a constituit un impediment pentru punerea în posesie a autorilor reclamantului asupra bunului litigios, chiar în baza titlului executoriu de care se bucurau.

De asemenea, nu pot fi primite nici criticile potrivit cărora modalitatea în care instanţa s-a raportat la prejudiciu reprezintă o încălcare a normelor de drept substanţial ce reglementează momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie în materia răspunderii civile delictuale - art. 2528 C. civ., deoarece întinderea pagubei nu putea fi determinată mai devreme de determinarea stării concrete a imobilului - 20.05.2019.

Aşa cum s-a arătat anterior, potrivit textului anterior indicat, "prescripţia dreptului la acţiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea".

Astfel, potrivit acestor dispoziţii, în situaţia acţiunilor în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, prescripţia începe să curgă nu de la data când s-a produs paguba, deşi - în mod obiectiv - dreptul la acţiune trebuie considerat că a luat naştere de la acea dată, ca şi dreptul subiectiv la repararea prejudiciului, ci de la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea.

Or, la data de 14.05.2014, data pronunţării hotărârii prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului în mod definitiv, prejudiciul era posibil a fi evaluat, reclamanţii de la acel moment bucurându-se de efectele unui titlu executoriu care dădea posibilitatea identificării tuturor elementelor necesare cuantificării acestuia.

De altfel, identificarea bunului litigios rezultă chiar din dispozitivul deciziei anterior menţionate prin care Curtea de Apel Constanţa a constatat că reclamanţii D., E., F. şi G. sunt persoane îndreptăţite să obţină măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001 pentru imobilul situat în Constanţa, str. x, compus din teren în suprafaţă de 367 mp şi construcţia dispusă pe 4 nivele S+P+2E, cu o suprafaţă de 314,50 mp construită la sol, identificat prin expertiza topografică K. şi prin expertiza imobiliară L. şi au fost obligaţi pârâţii Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară şi Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Constanţa să restituie în natură reclamanţilor imobilul.

Câtă vreme determinarea situaţiei concrete a imobilului s-a făcut prin chiar hotărârea prin care s-a constatat dreptul de a fi restituit imobilul în natură şi nu la data de 20.05.2019, când a fost efectuat un raport de expertiză în cadrul unui alt litigiu, aşa cum susţine recurentul, rezultă că în mod corect instanţa anterioară a apreciat că întinderea pagubei putea fi determinată la data de 14.05.2014, dată de la care curge termenul de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 2517 C. civ., care s-a împlinit la data de 14.05.2017.

Ca atare, prin raportare la data de 31.05.2019 la care a fost înregistrată cererea de chemare în judecată în mod corect instanţele anterioare au admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind prescrisă.

Nefiind încălcat niciunul din textele normative incidente, astfel cum a invocat recurentul, Înalta Curte constată că, în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul reclamantului.

În ceea ce priveşte recursul incident formulat de Municipiul Constanţa, prin Primar, se observă că recurentul a solicitat admiterea excepţiei lipsei calităţii procesual active a reclamantului şi admiterea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a pârâtului. Se susţine că reclamantul, deşi face trimitere în justificarea calităţii procesuale la contractele de cesiune nr. x/22.05.2018, y/22.05.2018, z/08.06.2018 şi 7/08.06.2018 prin care s-ar fi transmis acestuia drepturile de despăgubire reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru imobilul pe care îl dobândise de la aceştia prin contract de vânzare-cumpărare, din lecturarea menţiunilor acestor contracte rezultă că fiecare cedent a transmis dreptul de a fi despăgubit de către Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară şi/sau de către Statul Român cu contravaloarea lipsei de folosinţă şi nu de către Municipiul Constanţa, prin Primar, care nu poate avea calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, întrucât nu este entitatea căreia i s-a statuat prin hotărâre judecătorească obligaţia de predare a bunului.

Din analiza actelor şi lucrărilor dosarului se observă că recurentul pârât a formulat aceste susţineri şi în faţa instanţei de apel, în cadrul întâmpinării prin care a solicitat respingerea apelului reclamantului şi menţinerea sentinţei civile nr. 285/12.02.2020 ca fiind legală şi temeinică, menţionând în mod expres că doar în subsidiar, în ipoteza admiterii apelului şi anulării sentinţei, pe cale de excepţie, invocă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului.

Câtă vreme soluţia instanţei de apel, menţinută prin prezenta decizie, a fost aceea de respingere a apelului reclamantului şi de menţinere a soluţiei instanţei de fond, solicitarea recurentului apare ca fiind făcută cu încălcarea dispoziţiilor art. 479 alin. (1) C. proc. civ. potrivit cărora, instanta de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt si aplicarea legii de către prima instanţă.

În condiţiile în care, recurentul pârât nu a uzat de calea de atac a apelului şi susţinerile formulate în cadrul cererii de recurs de faţă au fost invocate doar prin întâmpinare şi numai în situaţia în care apelul reclamantului ar fi fost admis, exercitându-şi dreptul său de a dispune asupra procesului, în temeiul dispoziţiilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor şi având în vedere art. 9 alin. (3) teza ultimă C. proc. civ. conform căreia partea poate dispune de drepturile sale în orice alt mod permis de lege, Înalta Curte constată că acesta nu poate invoca direct în recurs, omisso medio, aceleaşi aspecte.

Deşi cea mai semnificativă caracteristică procesuală a apelului este reprezentată de efectul său devolutiv ce constă într-o reînnoire sau reeditare a judecăţii pricinii în fond, astfel că problemele de fapt si de drept dezbătute în faţa primei instanţe sunt repuse în discuţia instantei de apel, trebuie subliniat faptul că, totuşi, caracterul devolutiv al apelului nu este unul absolut el fiind limitat de două reguli restrictive exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum appellatum ce stabileşte că pricina se transmite către instanţa superioară, spre a fi din nou judecată, doar în măsura sau în limitele în care activitatea instanţei inferioare a fost criticată şi tantum devolutum quantum judicatum, în sensul că nu se devoluează decât ceea ce s-a judecat.

În condiţiile în care recurentul pârât nu a formulat apel principal sau incident împotriva hotărârii instanţei de fond, o soluţie de admitere a recursului sub acest aspect şi de trimitere a cauzei spre rejudecarea apelului reclamantului care nu a vizat aspectele invocate prin prezenta cerere ar însemna o încălcare a principiului tantum devolutum quantum appellatum, dar şi a principiului neagravării situaţiei apelantului în propria cale de atac.

În considerarea acestor argumente Înalta Curte constată că nu pot fi primite criticile formulate pe calea recursului incident, urmând ca acesta să fie respins în considerarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 148/C din 2 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul incident formulat de pârâtul Municipiul Constanţa prin Primar împotriva aceleiaşi decizii.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 aprilie 2021.