Property reclamation inadmissible after failed special-law restitution claim under Law No. 10/2001

Şedinţa publică din data de 21 aprilie 2021

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă la data de 24.08.2017, reclamantele A., B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Cluj Napoca, prin primar, C., D., E. şi F., obligarea acestora să le lase în deplină proprietate şi posesie, imobilul teren în suprafaţă de 641 mp şi casele situate în Cluj Napoca, str. x, identificate în CF x Cluj, nr. top x/3, CF x Cluj, top x, CF x Cluj, top x, precum şi dispunerea intabulării imobilelor în favoarea reclamantelor, cu cheltuieli de judecată.

In drept, au fost invocate prevederile art. 563 C. civ., art. 453 C. proc. civ., art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 44 din Constituţia României, art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

La 23.09.2017, pârâtul C. a formulat cerere de chemare în garanţie a Municipiului Cluj Napoca, prin primar şi a Statului Româ,n prin Ministerul Finanţelor Publice, iar la 25.09.2017, pârâta F. a formulat cerere de chemare în garanţie a numiţilor G. şi H..

Într-un prim ciclu procesual s-au dispus următoarele:

Prin sentinţa nr. 106/F/06.03.2018, Tribunalul Cluj, secţia civilă a admis excepţia nelegalei timbrări şi, în consecinţă, a anulat, ca nelegal timbrată, acţiunea reclamantelor având ca obiect revendicare imobiliară; le-a obligat pe reclamante, în solidar, la plata către pârâţii C. a sumei de 15.000 RON, către F. a sumei de 9.200 RON şi către E. a sumei de 1.250 RON cu titlu de cheltuieli de judecată-onorariu avocaţial.

Prin decizia nr. 92/A/12.06.2018, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis apelul reclmantelor împotriva sentinţei, pe care a anulat-o şi a trimis cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.

Prin decizia nr. 912/15.05.2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii C., F. şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei din apel; a obligat pe recurenţi la plata sumei de 2717 RON cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în favoarea intimatelor-reclamante A. şi B..

2. Sentinţa Tribunalului Cluj

Prin sentinţa nr. 503/18.10.2019 pronunţată în rejudecare, Tribunalul Cluj, secţia civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea având ca obiect acţiune în revendicare; a respins, ca rămase fară obiect, cererile de chemare în garanţie formulate de F. în contradictoriu cu G. şi H. şi de C. în contradictoriu cu Statul Român, prin Municipiul Cluj Napoca şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

3. Decizia Curţii de Apel Cluj

Prin decizia nr. 76/A/16.06.2020, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantelor împotriva sentinţei; a respins cererea intimatei E., de obligare a reclamantelor apelante la plata cheltuielilor de judecată.

4. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele A. şi B., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin motivele de recurs, reclamantele au învederat că acţiunea în revendicare a fost considerată inadmisibilă, dat fiind principiul specialia generalibus derogant ca regula generală instituită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 33/2008, reţinându-se astfel că insistă, în mod neîntemeiat, în realizarea dreptului pe calea acţiunii în revendicare, cu toate că aveau o hotărâre pronunţată în baza Legii nr. 10/2001.

Or, recurentele au considerat că şi-au întemeiat demersul juridic tocmai pe prevederea pe care Înalta Curte o explică în cuprinsul Deciziei nr. 33/2008 cu referiri la practica CEDO. Astfel, instanţa supremă a sesizat că "vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună-credinţă, chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, însoţită de lipsa totală de despăgubiri, se analizează într-o privare de bunuri. O astfel de privare, combinată cu absenţa totală a unei despăgubiri, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1".

Recurentele au susţinut că aceasta este situaţia în speţă, arătând că antecesoarea lor a dobândit un drept de proprietate în anul 1948, de care a fost lipsită ca urmare a politicii regimului comunist.

Au menţionat că şi Înalta Curte a atras atenţia asupra prevederilor Legii nr. 10/2001, în care se arată expres că proprietarii unor imobile pe care statul şi le-a însuşit fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar.

Prin urmare, în opinia recurentelor, calitatea de proprietar a antecesoarei lor nu a încetat, deci se află în situaţia privării de bun, care constituie o încălcare a art. 1 al Protocolului 1 din Convenţie, astfel încât situaţia se circumscrie excepţiei instituite de Înalta Curte de la regula aplicării cu prioritate a legii speciale.

Cu alte cuvinte, potrivit recurentelor, antecesoarea lor deţine un titlu de proprietate valabil (deciziunea nr. 311/1948 a Judecătoriei Populare Cluj) şi cum în cadrul demersului juridic prevăzut de Legea nr. 10/2001 nu i se recunoaşte acest drept, este privată, atât de bun, cât şi de orice despăgubire, lucru care contravine art. 1 din Protocolul 1.

Au susţinut că instanţa de apel, prin aplicarea greşită a acestor norme, a considerat ca nu este incidenţă în speţă ipoteza descrisă în considerentele Deciziei nr. 33/2008, făcând referire şi la cauza Păduraru contra României, pe care au invocat-o.

Au învederat că instanţa de apel a analizat considerentele Deciziei nr. 33/2008 şi practica CEDO prin prisma respectării principiului stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice, precum şi celui al proporţionalităţii şi dreptului la un proces echitabil, fără a constata vreo încălcare a acestora faţă de reclamante, fapt care se circumscrie, în opinia recurentelor, greşitei interpretări şi aplicări a normelor legale. Astfel, instanţa de apel analizând speţa raportat la cauza Pincova şi Pinc contra Republicii Cehe (citată şi în cauza Raicu contra României), unde Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "este necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporţionate (...) iar persoanele care au dobândit bunuri cu bună credinţă să nu fie puse în situaţia de a suporta responsabilitatea, care aparţine direct statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri", a considerat că în speţă s-ar produce acest "neajuns disproporţionat" în sarcina pârâţilor foşti chiriaşi, dobânditori de bună credinţă.

Au precizat că în cadrul acţiunii în revendicare exista posibilitatea despăgubirii de către stat a pârâţilor dobânditori de bună credinţă, aceştia putând solicita aceste despăgubiri de la Statul Român, existând de altfel la dosar chemare în garanţie şi cerere în acest sens.

Potrivit recurentelor, este evident că "neajunsul disproporţionat" se produce tocmai printr-o atare modalitate de tranşare a cauzei, având în vedere că rămân definitiv lipsite de dreptul de proprietate asupra bunurilor sau de vreo despăgubire pentru acesta, dreptul rămânând unul recunoscut doar scriptic, fără însă a se materializa efectiv, din cauza modului în care Statul Român, prin organele sale competente, a tranşat situaţia până la acest moment.

Au considerat că nu s-a asigurat nici accesul la justiţie în mod real, atâta vreme cât la judecata în baza Legii nr. 10/2001, cu toate că au făcut toate demersurile corect şi la timp, au fost puse în situaţia imposibilităţii de a înfăţişa primul exemplar original al acelei Deciziuni nr. 311/1948, care ar fi trebuit să se găsească în arhiva Judecătoriei Cluj-Napoca, însă nu s-a găsit în timpul procedural util ci mult ulterior, în 2016, cu ocazia promovării de către reclamante a procedurii reconstituirii. Asigurarea accesului real la justiţie este o obligaţie a instanţelor învestite cu cereri precum prezenta şi tocmai existenţa acestei derogări instituite prin Decizia nr. 33/2008 şi obligaţia de a analiza atent circumstanţele fiecărei cauze în parte, deschid posibilitatea instanţelor de a înfăptui actul de justiţie efectiv si echitabil. Aplicarea confortabilă a principiului specialia generalibus derogant numai pentru că reprezintă regula generală şi pentru a tinde la o "uniformizare a soluţiilor" fără a ţine seama de toate circumstanţele cauzei, este, pentru recurente, profund lipsită de echitate.

Au mai arătat că instanţa de apel a analizat şi respectarea principiului securităţii raporturilor juridice, citând cauza Brumărescu contra României şi arătând că "o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată", criticând însă faptul că nu s-a ţinut seama şi de hotărârea nr. 311/1948, care constituie titlul recurentelor, pentru că aceea este prima hotărâre definitivă din şirul supus atenţiei instanţelor cu ocazia analizării speţei de faţă. Principiul ar trebui aplicat tuturor hotărârilor, aceasta fiind prima care a fost nesocotită şi încă în mod repetat, atât ca urmare a politicii duse de stat în perioada comunistă, dar si cu ocazia desfăşurării proceselor dintre părţi.

Este posibil ca părţile să se afle în situaţia în care fiecare se poate prevala de existenţa unui bun în sensul Convenţiei, instanţele fiind puse în situaţia de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, soluţia având efectul privării de bun a uneia din părti. Recurentele au susţinut că greşit instanţa a considerat că în speţă s-ar ajunge la situaţia ca nu statul să suporte consecinţele adoptării unor norme neconforme cu Convenţia, ci un particular, acest lucru urmând a se întâmpla în cazul menţinerii acestei soluţii, şi anume recurentele suportă consecinţele prevederilor decretelor de confiscare a bunurilor, ajungându-se în mod absurd la soluţia opusă celei dorite prin instituirea tuturor prevederilor care ocrotesc şi dau efectivitate dreptului de proprietate.

Recurentele au precizat astfel că procedura judecării pe dreptul comun permite obligarea statului, în final, la suportarea materială a consecinţelor politicilor sale, dar şi a modului în care înţelege să confere eficienţa dreptului la justiţie şi la un proces echitabil.

5. Procedura filtru

Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 21.01.2021, la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Completul de filtru C3, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluţia de la aceeaşi dată, comunicarea raportului părţilor, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Părţile nu au formulat puncte de vedere la raportul de admisibilitate.

La data de 10.03.2021 recursul a fost admis în principiu, fiind acordat prezentul termen de judecată.

6. Apărări formulate în cauză

La data de 01.10.2020, în termen legal, intimatul-pârât Municipiul Cluj Napoca, prin primar a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii hotărârii atacate, ca temeinică şi legală.

La 13.10.2020, în termen legal, a fost înregistrată şi întâmpinarea intimatului-chemat în garanţie Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin care s-a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La 14.10.2020, în termen legal, s-a înregistrat întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă E., prin care s-a solicitat, în principal, anularea căii de atac, iar în subsidiar, respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocaţial, conform chitanţei anexate. A susţinut că, examinând cererea de recurs, a constatat că se aduc critici soluţiei pronunţate în apel, fără a se invoca motivele de nelegalitate cuprinse la art. 488 C. proc. civ.. Pe fond, a considerat că criticile aduse deciziei curţii de apel nu pot fi primite, în condiţiile în care instanţele anterioare au constatat că antecesoarea reclamantelor a uzat de procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar notificarea a fost respinsă pentru că nu s-a dovedit calitatea de persoană îndreptăţită. Împrejurarea că actul care dovedea calitatea de persoană îndreptăţită a fost refăcut după pronunţarea hotărârii irevocabile conferea părţilor un alt remediu procesual şi nu acţiunea în revendicare pe drept comun.

La aceeaşi dată a fost înregistrată şi întâmpinarea intimaţilor-pârâţi C. şi F., prin care s-a solicitat, în principal, anularea recursului, iar în subsidiar, respingerea acestuia, cu cheltuieli de judecată. În susţinerea excepţiei nulităţii recursului, intimaţii-pârâţi s-au prevalat de conţinutul art. 486 alin. (1) lit. c) raportat la alin. (3) C. proc. civ., arătând că a fost indicat eronat numărul deciziei atacate.

La data de 26.10.2020, recurentele au depus răspuns la întâmpinări, arătând că recursul este întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv instanţa a interpretat şi aplicat greşit prevederile obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008, practica CEDO şi principiile de drept invocate. Au solicitat respingerea excepţiei invocate de intimaţii-pârâţi C. şi F., având în vedere că este evident că este vorba de o greşeală materială prin menţionarea numărului deciziei atacate ca fiind 7/A în loc de 76/A, cu atât mai mult cu cât acesta a fost indicat şi prin numărul dosarului în care a fost pronunţată. Pe fond, au reiterat opinia potrivit căreia calea dreptului comun a revendicării prin comparare titluri, admisibilă în baza derogării de la regula pe care o instituie teza a doua a Deciziei nr. 33/2008, apare ca posibilitate a tranşării litigiului în mod echitabil iar a provoca prejudicii disproporţionate pentru niciuna din părţi, având în vedere că dobânditorii de bună credinţă, actualii proprietari, au posibilitatea încasării de despăgubiri de la Statul Român.

Cu privire la întâmpinarea Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice au arătat că împrocesuarea acestui intimat nu s-a datorat chemării în judecată de către reclamante, ci chemării în garanţie formulate de intimaţii- pârâţi C. şi F..

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin motivele de recurs se critică, în esenţă, soluţia instanţelor anterioare cu privire la caracterul inadmisibil al acţiunii în revendicare de drept comun formulată ulterior parcurgerii procedurii Legii nr. 10/2001, din perspectiva Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 şi a dispoziţiilor art. 1 al Protocolului nr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În acest sens, recurentele apreciază că, urmare a respingerii demersului întemeiat pe Legea nr. 10/2001 al autoarei lor, calitatea acesteia de proprietar nu a încetat, existând, deci, privarea de bun ce constituie o încălcare a art. 1 din Primul Protocol la Convenţie, situaţie ce se circumscrie excepţiei instituite de Înalta Curte de la regula aplicării cu prioritate a legii speciale, prin decizia în interesul legii menţionată.

Apreciază recurentele că această modalitate de abordare, reprezintă o aplicare greşită a situaţiei desccrisă în Decizia în interesul legii nr. 33/2008, cu consecinţa încălcării unor principii fundamentale privind stabilitatea şi securitatea raporturilor juridice, accesul la justiţie şi dreptul la un proces echitabil.

Înalta Curte constată că, aşa cum şi recurentele arată, anterior prezentului litigiu, autoarea acestora, numita I. a formulat acţiune întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 pentru anularea dispoziţiei nr. 4743/21.07.2008 a Primarului Municipiului Cluj-Napoca, prin care se respinsese notificarea acesteia nr. 2864/18.12.2001, având ca obiect solicitarea de restituire a terenului în suprafaţă de 640 mp şi a construcţiilor aferente, adică a aceluiaşi imobil faţă de care s-a promovat prezenta acţiune în revendicare de drept comun.

Dacă iniţial acţiunea autoarei recurentelor întemeiată pe Legea nr. 10/2001 a fost admisă prin sentinţa nr. 76/05.02.2013, pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia civilă în dosar nr. x/2008, în recursul soluţionat de Curtea de Apel Cluj prin decizia nr. 2330/R/15.05.2013, urmare a admiterii recursului formulat de pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca şi de intervenienţi, sentinţa a fost modificată în sensul respingerii acţiunii.

Faţă de cele arătate, recurentele se regăsesc în situaţia expusă prin decizia în interesul legii pe care acestea o invocă în favoarea lor, dar care le închide accesul către acţiunea în revendicare de drept comun, respectiv nu beneficiază de o "confirmare în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate", care să determine incidenţa excepţiei reglementate de aceasta.

Prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 privind aplicarea legii speciale cu prioritate, s-a stabilit împrejurarea că acţiunea în revendicare prin care se urmăreşte redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a acestei legi, trebuie să fie soluţionată, în egală măsură, prin compararea titlurilor, însă, în aplicarea criteriilor de comparare nu se poate face abstracţie de existenţa legii speciale care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite. În soluţionarea acţiunii trebuie să se determine care este partea ce poate fi considerată că are un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Este necontestat că acţiunea recurentelor-reclamante are ca obiect revendicarea unui imobil care a fost preluat de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, adică în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001 şi că a fost introdusă nu numai după intrarea în vigoare a acestei legi, ci şi după parcurgerea, de către autoarea recurentelor, a procedurii reglementate de legea specială de reparaţie şi finalizată prin respingerea demersului judiciar.

Nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acţiune promovată ulterior datei de 14.02.2001 şi fondată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un "bun" în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, ori nu poate invoca existenţa unei speranţe legitime în legătură cu acesta.

Or, recurentele nu deţin o hotărâre judecătorească anterioară prin care să li se fi confirmat în justiţie dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, astfel încât nu deţin un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie şi al jurisprudenţei Curţii pe acest aspect, întrucât acţiunea întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 iniţiată de autoarea lor a fost respinsă în mod irevocabil şi nu deţin nici speranţa legitimă a redobândirii acestui bun, posibilă doar prin aplicarea cadrului normativ adecvat.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigenţele art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât şi în cel al cumpărătorului de bună-credinţă şi că prin restituirea bunurilor preluate de către stat trebuie să fie evitată crearea unei nedreptăţi mai mari decât aceea prin care s-a dispus confiscarea bunului.

Ideea reţinută în jurisprudenţa instanţei de contencios european este aceea că încercarea instanţelor de atenuare a consecinţelor anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de fostul regim comunist nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporţionate, iar persoanele care şi-au dobândit cu bună-credinţă bunurile nu trebuie să fie aduse în situaţia de a suporta ponderea responsabilităţii statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (a se vedea cauza Pincova şi Pinc contra Republicii Cehe, cauza Raicu c. României).

Decizia nr. 33/2008 dată de ICCJ în interesul legii a fost interpretată şi aplicată corect la circumstanţele cauzei de către instanţele anterioare, în sensul că, în ipoteza concursului între legea specială şi cea generală, este posibil să se recunoască prioritatea acţiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, situaţie care însă nu se regăseşte în speţă.

Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, cum greşit susţin recurentele-reclamante, a perfecţionat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale (ceea ce nu reprezintă situaţia din prezenta cauză), au deschisă calea acţiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriaşi.

Soluţia se impune justificat şi de faptul că referitor la exerciţiul aceluiaşi drept nu se poate accepta existenţa unui tratament juridic discriminatoriu şi inegal cu privire la aceeaşi categorie de persoane care se adresează justiţiei şi care invocă împrejurări de fapt şi de drept similare, urmărind acelaşi scop, respectiv, retrocedarea unor bunuri.

Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiaşi categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedaţi abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, unii să îşi poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparaţie, iar alţii să poată acţiona în justiţie pe cale separată, nelimitat şi în acelaşi scop, de a obţine retrocedarea bunului, fapt contrar principiului stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice.

În speţă, recurentele nu se află în niciuna din situaţiile de excepţie ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, întrucât, contrar susţinerilor şi a trimiterilor pe care acestea le fac la jurisprudenţa instanţei europene, pentru a fi titularul unui bun actual în sensul jurisprudenţei menţionate, este necesar ca printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele să fi recunoscut părţii calitatea de proprietar, iar în dispozitivul hotărârii să fi dispus în mod expres restituirea bunului (cauza Atanasiu c. României).

Prin raportare la aceste statuări ale Curţii Europene, se constată că recurentelor nu li s-a recunoscut anterior, printr-o hotărâre judecătorească sau decizie administrativă definitivă, dreptul la restituirea imobilului în litigiu, acestea nu beneficiază de un "bun actual" în sensul Convenţiei, decizia de care se prevalează, de preluare a bunului în proprietatea statului, neavând valoarea unui titlu de proprietate valid, care să legitimeze existenţa dreptului în patrimoniul reclamanţilor, ci, dimpotrivă, demonstrează ieşirea imobilului din patrimoniu la un moment care face ca, din punct de vedere juridic, regimul acestuia să-l situeze în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001.

Este adevărat că prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 s-a statuat cu putere obligatorie pentru instanţe că, "În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv, Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securităţii raporturilor juridice."

Această ipoteză însă nu este incidentă în speţă, iar pentru a putea opera, recurentele trebuiau să dovedească existenţa unor neconcordanţe între Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului, ori motivul pentru care acestea au promovat prezenta acţiune în revendicare este acela că în anul 2016 au refăcut decizia nr. 313/1948 emisă de Judecătoria Cluj, situaţie ce nu poate fi subsumată neconcordanţei între Legea nr. 10/2001 şi Convenţie.

Analiza conflictului dintre legea internă şi Convenţia europeană a drepturilor omului este întotdeauna subsecventă constatării existenţei unui "bun" în patrimoniul celui care invocă prioritatea Convenţiei, condiţie neîndeplinită în speţă.

Referindu-se la prioritatea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a Primului Protocol adiţional la aceasta, recurentele au invocat încălcarea stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice, accesului la justiţie şi dreptului la un proces echitabil, însă nici această critică nu poate fi primită.

Pentru acelaşi imobil a fost promovată acţiunea întemeiată pe Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie incidentă bunului solicitat spre a fi restituit. Faptul că în acea procedură acţiunea a fost respinsă, nu justifică solicitarea bunului pe altă cale, într-un demers paralel dar având aceeaşi finalitate, în afara procedurii unice care reglementa regimul juridic al bunului revendicat, cu eludarea dispoziţiilor legale în materie.

De asemenea, împrejurarea că actul care, în opinia recurentelor, dovedea calitatea de persoană îndreptăţită (deciziunea nr. 311/1948) a fost refăcut după pronunţarea hotărârii irevocabile în litigiul având ca obiect Legea nr. 10/2001, reprezintă o chestiune care nu le poate valida demersul pe calea dreptului comun, fiind vorba, în realitate, de o chestiune de probaţiune insuficient demonstrată în procedura specială, ceea ce nu deschide însă calea acţiunii în revendicare de drept comun.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele A. şi B., ambele cu domiciliul procesual ales la J., cu sediul în judeţul Cluj împotriva deciziei nr. 76/A din 16 iunie 2020 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi C., cu domiciliul în judeţul Cluj, F., cu domiciliul în judeţul Cluj, G., cu domiciliul în judeţul Cluj, H., cu domiciliul în cu domiciliul în judeţul Cluj, D., cu domiciliul în Cluj Napoca, judeţul Cluj, E., cu domiciliul în Cluj Napoca, judeţul Cluj, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, cu sediul în judeţul Cluj, Municipiul Cluj Napoca, prin primar, cu sediul în judeţul Cluj.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 aprilie 2021.