Constitutional admissibility of exception challenging expropriation compensation clause for lack of market comparables as factual rather than normative defect

Şedinţa publică din data de 21 aprilie 2021

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

La data de 24.11.2020 a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă recursul declarat de reclamanţii A., B. împotriva deciziei civile nr. 1242/A/12.10.2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Dosarul a fost repartizat aleatoriu spre soluţionare completului C5 cu termen de judecată la data de 10.12.2020.

Prin cererea formulată la data de 11.02.2021, petenţii au solicitat sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 26 din Legea nr. 33/1994.

În motivare, s-a arătat că sintagma "la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia" este neconstituţională, fiind în contradicţie cu dispoziţiile art. 44 alin. (3) din Constituţie.

Petenţii au considerat că la întocmirea raportului de expertiză experţii ar trebui să ţină seama de preţul cu care se vând în mod obişnuit imobilele de acelaşi fel şi în aceeaşi unitatea administrativ teritorială, în contextul în care există posibilitatea ca pentru acea perioada de timp să existe comparabile.

Altfel, petenţii reclamă că, în cauza pendinte, deşi există obligaţia mai sus enunţată, nu au fost identificate suficiente tranzacţii.

Cum este de notorietate că metoda evaluării poate să îmbrace mai multe forme, prin comparaţie, cost, etc., conform standardelor ANEVAR în materie, petenţii au apreciat că dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 sunt neconstituţionale şi încalcă dreptul de proprietate în contextul în care, în lipsa unor tranzacţii sau prin existenta unor tranzacţii vădit insuficiente, reclamantul, în loc să beneficieze de o evaluare conform legii, are parte de impunerea unui acord de voinţă al unor terţi.

Totodată, obligativitatea raportării în procedura de evaluare la tranzacţii sau contracte existente pe piaţă, în situaţia premisă în care acestea nu există, contravine şi art. 1 din CEDO, ce se referă la protecţia proprietăţii.

Concluzionând, petenţii au susţinut că dispoziţiile legale anterior enunţate sunt neconstituţionale, prin raportare la dispoziţiile art. 44 alin. (3) din Constituţie, atunci când experţii sau instanţa trebuie să se raporteze la valoarea rezultată din preţul obişnuit cu care se vând imobile similare, în contextul în care, pentru perioada în care a operat exproprierea, nu au existat tranzacţii pe piaţa sau dacă au existat, au fost în număr insuficient.

Prin încheierea de şedinţă din 11.02.2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

Înalta Curte a constatat că petenţii nu aduc o critică de neconstituţionalitate textului legal, prin raportare la Constituţia României, ci fac o apreciere proprie a modului cum ar trebui acesta interpretat atât de instanţă cât şi de experţi, urmărind adăugarea, în acesta, a unui criteriu suplimentar pentru stabilirea despăgubirilor.

A mai constatat instanţa că, nefiind vizată neconstituţionalitatea textului de lege, ci mai degrabă o omisiune legislativă, pe care numai parlamentul, ca unica autoritate legiuitoare a ţării, este în măsură să o cuprindă într-un text de lege, în cauză nu sunt întrunite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, astfel încât sesizarea nu poate fi soluţionată în sensul admiterii.

La data de 12.02.2021, în termen legal, împotriva acestei încheieri au formulat recurs petenţii A., B., arătând că excepţia de neconstituţionalitate invocată îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, în sensul că autorii cererii de sesizare sunt părţi în procesul pendinte, textul normativ criticat a fost indicat în mod explicit şi are legătură cu cauza, iar Curtea Constituţională nu s-a pronunţat, până în prezent, cu privire la conformitatea acestui text cu legea fundamentală.

Au mai arătat recurenţii că sintagma "la calcularea cuantumului despăgubirilor, experţii, precum şi instanţa vor ţine seama de preţul cu care se vând, în mod obişnuit imobilele de acelaşi fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză, precum şi de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptăţite, luând în considerare şi dovezile prezentate de aceştia" este neconstituţională, fiind în contradicţie cu dispoziţiile art. 44 alin. (3) din Constituţie.

Recurenţii au reiterat aspectele cuprinse în cererea de sesizare privind faptul că la întocmirea raportului de expertiză experţii ar trebui să ţină seama de preţul cu care se vând în mod obişnuit imobilele de acelaşi fel şi în aceeaşi unitate administrativ teritorială, doar în contextul în care există posibilitatea ca pentru acea perioada de timp să existe comparabile.

De asemenea, au reluat aspectele referitoare la faptul că dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994 sunt neconstituţionale şi încalcă dreptul de proprietate întrucât în lipsa unor tranzacţii sau prin existenta unor tranzacţii vădit insuficiente, reclamantul, în loc să beneficieze de o evaluare conform legii, are parte de impunerea unui acord de voinţă al unor terţi.

Totodată, obligativitatea raportării în procedura de evaluare la tranzacţii sau contracte existente pe piaţă, în situaţia premisă în care acestea nu există, contravine şi art. 1 din CEDO, ce se referă la protecţia proprietăţii.

Recurenţii au mai arătat că dispoziţiile legale anterior enunţate sunt neconstituţionale, prin raportare la dispoziţiile art. 44 alin. (3) din Constituţie, atunci când experţii sau instanţa trebuie să se raporteze la valoarea rezultată din preţul obişnuit cu care se vând imobile similare, în contextul în care, pentru perioada în care a operat exproprierea, nu au existat tranzacţii pe piaţa sau dacă au existat, au fost în număr insuficient.

Recurenţii au invocat decizia nr. 86/21.01.2016 a Înaltei Curţi, arătând că aceasta are impact asupra prezentei cauze, întrucât instanţa supremă a reţinut că poate beneficia de efectele admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate şi implicit de instituţia procesuală a revizuirii prevăzută de art. 322 pct. 10 C. proc. civ., doar cel care o invocă în cadrul unui litigiu. Astfel că, având în vedere natura cauzei (expropriere), incidenţa de fapt şi de drept existentă în cauză, în sensul în care valoarea despăgubirilor petenţilor s-a raportat la o comparabilă în mod concret, determinat de inexistenţa tranzacţiilor, este evident că textul legal aplicabil pe situaţia de fapt în care nu sunt tranzacţii ori sunt insuficiente, reprezintă o îngrădire a dreptului de proprietate prin lipsa stabilirii unei despăgubiri drepte printr-un raport de evaluare.

La data de 21.04.2021, recurenţii au depus note scrise prin care au solicitat admiterea recursului, cu consecinţa admiterii cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, conţinând apărări pe care le-au susţinut şi oral, în şedinţă publică, prin reprezentant.

La aceeaşi dată, recurenţii au depus un supliment la notele scrise, prin care au arătat că cererea de sesizare a Curţii Constituţionale este admisibilă, în mod greşit s-a reţinut prin încheierea recurată că se doreşte o interpretare a legii, textul legal este neconstituţional pentru motivele arătate, respectiv impune o cenzură nepermisă şi produce o limitare a expertului şi instanţei. Au mai arătat recurenţii că ghidul ANEVAR conţine metode de evaluare, care trebuie să fie aceleaşi ca în toate litigiile având ca obiect dreptul de proprietate şi că împrejurarea că Legea nr. 255/2010 a fost supusă la numeroase modificări şi controale de constituţionalitate demonstrează că textul de lege criticat este neconstituţional şi încalcă dreptul de proprietate.

Analizând cauza, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată "(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

(2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă.

(3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

(4) Sesizarea Curţii Constituţionale se dispune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate, printr-o încheiere care va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei, şi va fi însoţită de dovezile depuse de părţi. Dacă excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată, cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare. Odată cu încheierea de sesizare, instanţa de judecată va trimite Curţii Constituţionale şi numele părţilor din proces cuprinzând datele necesare pentru îndeplinirea procedurii de citare a acestora. (5) Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale. Încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în termen de 3 zile."

Prin aceste dispoziţii legale se atribuie instanţei, în faţa căreia a fost ridicată o excepţie de neconstituţionalitate, o competenţă specială, limitată la verificarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate stabilite în alin. (1), (2) şi (3) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată.

Prin urmare, formularea excepţiei de neconstituţionalitate obligă instanţa în faţa căreia aceasta este ridicată să verifice îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate prevăzute de lege şi, în cazul în care constată îndeplinirea acestora, să sesizeze, printr-o încheiere motivată, Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei.

Cum condiţiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 trebuie îndeplinite cumulativ, dacă una din condiţii nu este îndeplinită, instanţa va respinge, printr-o încheiere motivată, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.

În cauză, urmare a analizării, de către instanţă, a condiţiilor de admisibilitate astfel cum au fost enunţate anterior, prin încheierea recurată, s-a reţinut că petenţii nu aduc o veritabilă critică de neconstituţionalitate textului legal obiect al excepţiei, ci supun analizei pe de o parte, o chestiune de interpretare a legii, în sensul unei aprecieri proprii a acestora în ce priveşte criteriile de stabilire a despăgubirilor, iar pe de altă parte, o chestiune de omisiune legislativă, pe care numai parlamentul, ca autoritate legiuitoare, este în măsură să o reglementeze.

Înalta Curte constată că în calea de atac împotriva acestei încheieri, recurenţii reiau, în parte, argumente expuse deja în cererea de sesizare, asupra cărora instanţa învestită cu respectiva solicitare s-a pronunţat. De asemenea, o parte din critici privesc legătura cu cauza a excepţiei invocate, în condiţiile în care un asemenea considerent nu se regăseşte în încheierea atacată.

Aşa cum s-a arătat, argumentele instanţei în respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale au vizat faptul că se solicită acesteia să procedeze la o interpretare a legii şi se invocă o omisiune legislativă, aspecte ce nu se circumscriu analizei instanţei de contencios constituţional, determinând astfel o soluţie corectă, de respingere a solicitării formulate de această manieră.

În realitate, recurenţii circumscriu excepţiei de neconstituţionalitate invocate (atât în cadrul cererii de sesizare, cât şi în cadrul motivelor de recurs) aspecte de fapt ale pricinii legate de inexistenţa unor tranzacţii pe piaţă în raport de care să se stabilească cuantumul despăgubirilor reglementate de art. 26 din Legea nr. 33/1994, sau de existenţa unor tranzacţii care sunt, însă, în opinia lor, ineficiente în această evaluare.

Or, lipsa unor asemenea tranzacţii sau ineficienţa lor nu poate fi reproşată legiuitorului, întrucât reprezintă o chestiune ce ţine de administrarea de probatorii, operaţiune ce este caracteristică cercetării pe fond a cauzei şi care nu poate fi supusă analizei pe calea excepţiei de neconstituţionalitate.

Susţinerile recurenţilor în sensul că modalitatea de evaluare este restrictivă, discriminatorie în raport cu regimul probatoriu specific altor cauze în care se dezbate dreptul de proprietate, de natură să cenzureze experţii şi instanţa în evaluarea despăgubirilor, nu pot fi primite.

În cadrul controlului de constituţionalitate, a cărui declanşare se realizează pe calea invocării excepţiei şi solicitării sesizării instanţei constituţionale, nu se pot face analize comparative ale regimului juridic probatoriu conţinut în diverse acte normative a căror nelegalitate/neconstituţionalitate nu a fost invocată, ci se analizează, punctual, textul legal obiect al excepţiei cu textul constituţional indicat că ar fi fost încălcat.

Existenţa sau inexistenţa tranzacţiilor într-un anumit interval de timp reprezintă o chestiune de fapt ce nu poate fi imputată legiuitorului, iar exproprierea reprezintă o procedură specială, reglementată de dispoziţii speciale, derogatorii de la regimul juridic comun al dreptului de proprietate, în raport de care nu se pot realiza analogiile evidenţiate de recurenţi.

Aşa cum în mod corect a reţinut instanţa învestită cu cererea de sesizare, nemulţumirea părţii în ce priveşte criteriile de stabilire a despăgubirilor nu reprezintă un aspect de neconstituţionalitate, ci unul de interpretare a legii, ori de relevare a unei omisiuni ce nu poate fi remediată în această procedură.

Recurenţii susţin, pe de o parte, că existenţa tranzacţiilor reprezintă un criteriu exclusiv, care cenzurează posibilităţile de evaluare dacă acele tranzacţii există sau nu există, sunt concludente sau nu, dar că şi dacă ar exista tranzacţii sustenabile, raportarea la terţi este una nelegală/neconstituţională. Or, aceste afirmaţii au un accentuat caracter de contradicţie intrinsecă şi demonstrează că nemulţumirea recurenţilor nu se circumscrie unor aspecte de neconstituţionalitate, ci unor chestiuni specifice cercetării judecătoreşti a fondului cauzei.

Contrar susţinerilor recurenţilor, evaluarea realizată potrivit unui criteriu legal, reglementat într-o procedură specială cum este cea a exproprierii, nu reprezintă un aspect de neconstituţionalitate care să poată fi analizat ca atare, ci este o modalitate probatorie specifică acestei proceduri de excepţie.

Susţinerea conform căreia împrejurarea că Legea nr. 255/2010 a fost supusă mai multor modificări şi controale de constituţionalitate demonstrează că textul de lege criticat este neconstituţional şi încalcă dreptul de proprietate al recurenţilor, este străină de obiectul prezentei cauze şi nu poate fi avută în vedere, nici ca argument de jurisprudenţă constituţională, câtă vreme textul legal a cărui neconstituţionalitate se ridică este dat de dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 33/1994.

Referitor la decizia nr. 86/21.01.2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosar nr. x/2015 la care se face trimitere prin motivele de recurs, se constată că prin această decizie a fost respinsă, ca inadmisibilă, o cerere de revizuire întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 10 C. proc. civ. pentru neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de acel text legal, respectiv pentru neinvocarea, într-un litigiu soluţionat definitiv, a unei excepţii de neconstituţionalitate asupra căreia Curtea Constituţională să fi dat ulterior o soluţie de admitere.

Considerentele acestei decizii în soluţionarea cererii de revizuire cu care a fost învestită nu au relevanţă în prezenta cauză, iar evocarea lor de către recurenţi nu face decât să acrediteze ideea că prezenta solicitare de sesizare a Curţii Constituţionale este realizată pro causa, ca argument în eventualitatea promovării în viitor, de către aceştia, a unei cereri de revizuire similare cu cea la care fac referire.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ce nefondat, recursul declarat de petenţii A., B. împotriva încheierii de şedinţă din 11 februarie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenţii A., B. împotriva încheierii din 11 februarie 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 aprilie 2021.