Moral damages for criminal procedural measures: priority of special statutory liability over general civil delictual law

Şedinţa publică din data de 20 aprilie 2021

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. x/2019, la data de 18.06.2019, reclamantul A., a chemat în judecată pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 46.600.000 RON cu titlul de daune morale ce i-au fost produse prin instituirea măsurilor inculpării în dosarul nr. x/2013 instrumentat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinţi, respectiv a reţinerii în acelaşi dosar pentru 24 de ore, a arestării ulterioare la domiciliu şi a luării consecutiv a măsurii controlului judiciar (conţinând inclusiv obligaţia de a se prezenta săptămânal în faţa organelor de poliţie şi interdicţia de a părăsi ţara) şi deci, prin atingerile ce i-au fost aduse onoarei, demnităţii şi reputaţiei sale, prin măsurile arătate.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 89/PI/18.02.2020 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2019 a fost admisă excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocată de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice şi, pe cale de consecinţă, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, fără cheltuieli de judecată.

I.3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 157 din data de 13 octombrie 2020, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 89/PI/18.02.2020, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la prima instanţă.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei nr. 157 din data de 13 octombrie 2020 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

II.1 Motivele de recurs

Recurentul-pârât şi-a întemeiat criticile formulate prin memoriul de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că decizia recurată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 1349 şi urm. din C. civ.

Recurentul susţine că instanţa de apel în mod greşit a apreciat faptul că tribunalul şi-a însuşit în mod eronat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, întrucât nu a fost analizată incidenţa în cauză a normelor de drept civil indicate de către intimatul-reclamant şi, totodată, pentru că nu au fost analizate condiţiile care antrenează răspunderea civilă delictuală, anume: existenţa şi întinderea prejudiciului, existenţa faptei ilicite, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi vinovăţia autorului prejudiciului.

Având în vedere că instanţa de apel a stabilit că era necesară verificarea îndeplinirii condiţiilor pri­vind răspunderea civilă delictuală, rezultă că a considerat că este admisibilă o astfel de acţiune, concluzie ce rezultă din interpretarea prevederilor art. 248 din C. proc. civ.

Recurentul susţine că instanţa de apel trebuia ea însăşi să analizeze excepţia inadmisibilităţii acţiunii, dată fiind prioritatea soluţionării excepţiilor procesuale în raport cu cercetarea fondului cauzei, stabilită de art. 248 din C. proc. civ.

Se arată de către recurent că excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată este o sancţiune care vizează exercitarea acţiunii într-o altă modalitate decât cea stabilită prin norme imperative ale legii, aspect ce presupune contesta­rea dreptului reclamantului de a sesiza instanţa de judecată în forma aleasă.

Recurentul-pârât învederează că răspunderea patrimonială a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu poate fi angajată decât în condiţiile legii speciale, iar nu potrivit dispoziţiilor dreptului comun, întrucât, în caz contrar, se încălcă principiul de drept specialia derogant generalibus.

Contrar celor reţinute în considerentele deciziei recurate, instanţa de fond a analizat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în raport de textele legale invocate.

Pe de altă parte, instanţa de apel în mod greşit a considerat că nu au fost avute în vedere şi prevederile art. 72, 73, şi 74 din C. civ. care se referă la dreptul la demnitate al persoanei, la dreptul la propria imagine, întrucât, aşa cum a reţinut în mod co­rect tribunalul, intimatul-reclamant s-a prevalat de dispoziţiile art. 1349 din C. civ. privind răspunderea civilă delictuală, solicitând cu titlu de daune morale repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat prin instituirea unor măsuri procesuale penale în dosarul nr. x/2013, instrumentat de Parchetul de pe lângă Tri­bunalul Mehedinţi, anume: măsura reţinerii pentru 24 de ore, a arestării la domiciliu şi, ulterior, a controlului judiciar, măsuri ce i-au adus atingere onoarei, demnităţii şi reputaţiei acestuia.

Instanţa de apel a subliniat faptul că în cauza dedusă judecăţii nu au fost invocate prevederile art. 538-539 din Codul proce­dură penală.

Astfel, deşi nu s-a solicitat antrenarea răspunderii Statului Român prin Min­isterul Finanţelor Publice în baza dispoziţiilor de la art. 538-539 din C. proc. pen., răspunderea directă a statului poate fi antrenată numai în cazul erorilor judiciare, nu şi în alte cazuri neavute în vedere în mod expres de legiuitor.

Or, modalitatea de desfăşurare a unei cercetări penale nu poate con­stitui o acţiune ilicită de natură să angajeze răspunderea civilă de­lictuală a statului, chiar dacă procesul penal s-a soluţionat printr-o hotărâre de achitare.

Răspunderea statului este o răspundere directă ce aparţine dreptului public, limitată însă doar la prejudiciile cauzate prin erori judiciare.

Cazurile în care se antrenează răspunderea directă a statului sunt cele prevăzute de dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie, art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, cu modificările şi comple­tările ulterioare, precum şi cele ale art. 538-539 din C. proc. pen.

Prin urmare, inclusiv dispoziţiile constituţionale consacră un raport juridic de drept public, pe care îl supune condiţiei reglementării prin lege specială. Pe de altă parte, C. civ. consacră un raport juridic de drept privat şi regle­mentează, prin norma cu caracter general, condiţiile răspunderii civile delictuale.

Ţinând cont de cele arătate, în condiţiile în care Constituţia Româ­niei stabileşte competenţa legiuitorului în determinarea condiţiilor de aplicare a nor­mei ce instituie răspunderea statului, recurentul susţine că aceasta nu se poate exercita decât în limi­tele dispoziţiilor din legea specială, iar nu în temeiul normelor din C. civ., inapli­cabile în cauza ce face obiectul prezentului litigiu.

Din punctul de vedere al recurentului, aceeaşi este şi situaţia celorlalte temeiuri juridice invocate de intimatul-re­clamant în susţinerea pretenţiilor formulate - art. 72, 73 şi 74 din C. civ., norme cu privire la care instanţa de apel a considerat că nu au fost avute în vedere, aceste norme privind reglementarea unor aspecte referitoare la un eventual prejudiciu moral şi sunt în strânsă legătură cu instituţia răspunderii civile delictuale, conside­rent pentru care nici aceste dispoziţii nu pot constitui temei pentru antrenarea răspunderii statului.

Recurentul conchide în sensul că în mod greşit instanţa de apel a considerat că nu trebuia însuşită de către tribunal excepţia inadmisibilităţii acţiunii, având în vedere faptul că răspunderea patrimonială a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare nu poate fi angajată decât în condiţiile legii speciale, iar nu în temeiul prevederilor drep­tului comun, în aplicarea principiului fundamental de drept - specialia generalibus derogant.

II.3 Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant, prin întâmpinarea formulată în termen legal, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimatul-reclamant apreciază, în esenţă, că soluţia instanţei de apel este legală, întrucât aceasta a confirmat neregulile pe care le-a susţinut prin motivele de apel, în sensul că, deşi în virtutea principiului disponibilităţii a sesizat instanţa de judecată cu soluţionarea unei acţiuni în pretenţii pentru repararea prejudiciilor ce i-au fost aduse urmare a încălcării dreptului său la imagine, precum şi pentru repararea atingerilor aduse onoarei, reputaţiei şi demnităţii sale, aceasta a fost recalificată, din oficiu, de prima instanţă în mod greşit ca intrând sub incidenţa despăgubirilor solicitate ca urmare a unor erori judiciare şi a fost soluţionată ca atare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, în baza criticilor formulate, prin raportare la actele şi lucrările dosarului, precum şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează.

Prealabil, este necesar a se preciza că deşi recurentul-pârât s-a prevalat doar de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că unele critici dezvoltate în cuprinsul memoriului de recurs se circumscriu motivului de nelegalitate descris de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod, astfel încât, acestea vor fi analizate din această perspectivă.

Obiectul cererii de chemare în judecată formulate de intimatul-reclamant priveşte pretenţia de obligare a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, la plata sumei de 46.600.000 RON cu titlul de daune morale pentru atingerile aduse onoarei, demnităţii şi reputaţiei sale produse prin instituirea măsurilor inculpării în dosarul nr. x/2013 instrumentat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinţi, respectiv a reţinerii în acelaşi dosar pentru 24 de ore, a arestării ulterioare la domiciliu şi, consecutiv, a dispunerii a măsurii controlului judiciar (conţinând inclusiv obligaţia de a se prezenta săptămânal în faţa organelor de poliţie şi interdicţia de a părăsi ţara), dosarul menţionat fiind finalizat prin clasare faţă de persoana intimatului-reclamant.

Intimatul-reclamant a invocat, în drept, prevederile art. 72, 73, 74, 1349, 1353 teza a doua, 1357, 1358, 1381, 1385, 1391, 1531 şi urm. din C. civ. raportate la art. 5 şi 13 din CEDO.

Soluţionând cauza în primă instanţă, tribunalul a analizat cu prioritate excepţia inadmisibilităţii acţiunii invocate de către pârât prin întâmpinare, iar pentru aceasta, a dat faptelor deduse judecăţii încadrarea juridică pe care a apreciat-o ca incidentă, reţinând că pretenţiile reclamantului nu pot fi soluţionate pe temeiul dispoziţiilor de drept comun privind răspunderea civilă delictuală (art. 1349 şi urm. din C. civ.) sau în baza art. 72, 73 sau 74 din acelaşi cod, astfel cum reclamantul a indicat prin acţiune, întrucât, pentru situaţia dedusă judecăţii, există o reglementare specială în materie (dispoziţiile art. 538-539 din C. proc. pen.), aplicabilă cu prioritate în baza principiului specialia generalibus derogant.

Instanţa de apel, însă, a constatat că niciunde în cuprinsul cererii de chemare în judecată reclamantul nu se referă la normele speciale reţinute de prima instanţă - art. 538 şi 539 din C. proc. pen. -, norme cu caracter special şi derogatoriu de la dreptul comun, care privesc cazuri expres şi limitativ prevăzute de lege: fie existenţa unei erori judiciare, fie măsuri de privare nelegală de libertate.

De asemenea, curtea de apel a constatat că, dimpotrivă, reclamantul face referire explicită la prevederile art. 72, 73, 74 din C. civ., care se referă la dreptul la demnitate al persoanei, la dreptul la propria imagine, respectiv la cazul în care au fost aduse atingeri vieţii sale private, aceste dispoziţii fiind distincte de normele speciale ale art. 538-539 din C. proc. pen.

Totodată, prin decizia recurată s-a reţinut că trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 221 din C. civ., potrivit cărora, dacă prin lege nu se dispune altfel, persoanele juridice de drept public sunt obligate pentru faptele licite sau ilicite ale organele lor, în aceleaşi condiţii ca persoanele juridice de drept privat, normă asociată cu art. 224 alin. (1) din C. civ., care statuează că, dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru obligaţiile organelor, autorităţilor şi instituţiilor publice care sunt persoane juridice şi niciuna dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligaţiile statului.

Aceeaşi instanţă de apel a mai stabilit că, în cauză, în raport cu rolul activ al judecătorului, consacrat de art. 22 din C. proc. civ., va trebui supusă dezbaterii părţilor inclusiv o extindere a cadrului procesual, prin identificarea persoanelor juridice de drept public ori a instituţiilor media responsabile pentru pretinsa atingere adusă onoarei, demnităţii şi reputaţiei reclamantului, strict din perspectiva art. 72, 73, 74, 1349, 1353 teza a doua, 1357, 1358, 1381, 1385, 1391, 1531 şi următoarele C. civ., asociat cu art. 5 şi 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Înalta Curte, contrar celor susţinute de recurent prin motivele de recurs, constată că reclamantul a invocat ca temei juridic al cererii nu numai dispoziţiile legale ce reglementează răspunderea civilă delictuală, ci şi pe cele de la art. 72, 73 şi 74 din C. civ. ce reglementează dreptul la demnitate (onoare, reputaţie), la propria imagine, precum şi aspecte ţinând de atingeri aduse vieţii private, astfel încât, trimiterile făcute de instanţa de apel şi la aceste norme corespund susţinerilor reclamantului, din perspectiva principiului disponibilităţii.

Se apreciază însă că dispoziţiile de la art. 72, 73 şi 74 din C. civ. reprezintă aplicaţii particulare ale instituţiei juridice a răspunderii civile delictuale atunci când, lato sensu, valorile lezate prin pretinsele fapte ilicite sunt onoarea, reputaţia, imaginea sau viaţa privată a persoanei; în plus, apărarea drepturilor nepatrimoniale ale persoane, la rândul său, beneficiază de o reglementare specifică în C. civ., anume cea de la art. 252 şi urm.

Având în vedere dispoziţiile legale anterior evocate, rezultă că, în raport cu prevederile art. 1349 şi urm. din C. civ., acestea sunt prioritare în aplicare pentru soluţionarea unei cereri prin care se solicită repararea unor prejudicii aduse onoarei, reputaţiei ori vieţii private a unei persoane şi numai dacă nu există un alt regim juridic stabilit prin legi speciale pentru reglementarea raportului juridic dedus judecăţii.

Înalta Curte constată, astfel cum şi recurentul susţine prin motivele de recurs, că instanţa de apel a infirmat de o manieră implicită excepţia inadmisibilităţii acţiunii promovate de reclamant, având în vedere că a stabilit că este necesară analizarea condiţiilor de fond ale răspunderii civile delictuale, atât din perspectiva art. 72, 73 şi 74 din C. civ., cât şi din cea a art. 1349 şi urm. C. civ., incidenţa concomitentă a acestor norme fiind însă exclusă, după cum deja s-a arătat.

O atare concluzie se deduce din cuprinsul deciziei recurate întrucât curtea de apel a stabilit că tribunalul şi-a însuşit în mod nelegal excepţia în discuţie, dar şi din prevederile art. 248 din C. proc. civ. care stabilesc prioritatea soluţionării excepţiilor procesuale care fac inutilă administrarea de probe ori, după caz, cercetarea pe fond a cauzei. În plus, şi dispoziţiile art. 480 alin. (3) din C. proc. civ. converg către aceeaşi concluzie, normă de procedură aplicabilă în materia apelului şi care consacră soluţia anulării sentinţei (şi) pentru cazul soluţionării greşite a procesului de prima instanţă fără a intra în judecata fondului, aşadar, pe cale de excepţie.

Înalta Curte apreciază că deşi curtea de apel a infirmat inadmisibilitatea acţiunii reţinută de tribunal pe baza priorităţii normelor speciale, nu a demonstrat-o, după cum nici nu a argumentat admisibilitatea cererii de chemare în judecată pe temeiul normelor de drept comun pe care le-a considerat aplicabile. Soluţionarea cererii în baza dispoziţiilor C. civ. nu poate fi reţinută din simpla trimitere a instanţei de apel la principiul disponibilităţii părţilor, principiu care nu are valoare absolută, având în vedere că procesul civil se desfăşoară în conformitate cu dispoziţiile legii, potrivit art. 7 din C. proc. civ.

Astfel, se constată că cererea dedusă judecăţii deşi cuprinde o singură pretenţie patrimonială (întrucât intimatul-reclamant a solicitat obligarea pârâtului la plata unei sume forfetare unice), din motivarea cererii de chemare în judecată, reiese că această despăgubire ar fi de natură a-i asigura repararea prejudiciului produs onoarei, reputaţiei, demnităţii şi vieţii sale private, prin mai multe măsuri procesuale penale dispuse împotriva sa, între care, unele privative de libertate.

În concret, aşa cum rezultă din situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, Înalta Curte reţine că reclamantul a afirmat că a fost prejudiciat prin măsurile dispuse în dosarul nr. x/2013 instrumentat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Mehedinţi, aceste măsuri procesuale penale fiind: (a) reţinerea pentru 24 de ore; (b) arestul la domiciliu; (c) măsura controlului judiciar (conţinând inclusiv obligaţia de a se prezenta săptămânal în faţa organelor de poliţie şi interdicţia de a părăsi ţara), acesta pretinzând că aceste măsuri procesuale reprezintă cauza atingerilor aduse onoarei, demnităţii şi reputaţiei sale, solicitând repararea prejudiciului moral astfel produs.

În contextul dreptului comun, cu referire la condiţiile răspunderii civile delictuale, în construcţia juridică a intimatului-reclamant, măsurile procesuale penale adoptate de organele judiciare împotriva sa ar trebui să îndeplinească rolul faptelor ilicite, iar atingerea onoarei, reputaţiei, demnităţii şi vieţii private ar reprezenta prejudiciul moral încercat de acesta şi a cărui reparare o solicită prin pretenţia dedusă judecăţii.

O astfel de configuraţie juridică a elementelor cererii de chemare în judecată întemeiată în mod explicit de către reclamant exclusiv pe dispoziţiile dreptului comun, având în vedere că, cel puţin pentru o parte a pretenţiilor, există în dreptul pozitiv norme speciale incidente, reclama din partea instanţei obligaţia de recalificare a pretenţiei formulate, potrivit celor stabilite de art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., normă imperativă, potrivit căreia: "(4) Judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuţia părţilor calificarea juridică exactă."

Or, prin soluţia pronunţată, instanţa de apel a negat această obligaţie a tribunalului şi, mai mult decât atât, a stabilit ca, în rejudecare, instanţa să se raporteze doar la temeiurile invocate de către reclamant, subliniind că reclamantul nu şi-a întemeiat cererea pe prevederile art. 538-539 din C. proc. pen., ci pe prevederile art. 72, 73 şi 74 din C. civ.

Înalta Curte constată însă că însuşi intimatul-reclamant a invocat şi dispoziţiile art. 5 din CEDO, normă care, în dreptul naţional, corespunde prevederilor de la art. 539 din C. proc. pen.

Dezlegarea dată de curtea de apel acestei chestiuni dă o valoare absolută principiului disponibilităţii părţilor procesului civil şi anihilează în mod nelegal obligaţiile procesuale ale instanţei în îndeplinirea rolului activ, punând principiul legalităţii într-un raport de subsidiaritate faţă de principiul disponibilităţii, ceea ce nu poate fi primit.

Existenţa unor dispoziţii legale speciale care reglementează un anumit raport juridic şi prioritatea la aplicare a acestora în raport cu normele dreptului comun decurge din principiul specialia generalibus derogant şi reprezintă o chestiune de legalitate care nu poate fi subordonată voinţei părţilor procesului civil.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că în speţă instanţa de apel nu a reţinut incidenţa situaţiei de excepţie prevăzute de art. 22 alin. (5) din C. proc. civ., excepţie care ar fi fost de natură a justifica, în acord cu prevederile procedurale, prioritatea principiului disponibilităţii.

Art. 22 alin. (5) prevede astfel: "(5) Cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părţile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică şi motivele de drept asupra cărora au înţeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora."

În contextul normei citate, pe lângă împrejurarea că era necesar un acord al părţilor cauzei în acest sens, o atare excepţie nu era incidentă în speţă, pentru că opţiunea de soluţionare a unui litigiu pe baza dreptului comun, iar nu în baza normelor speciale, nu este la îndemâna părţilor procesului civil, nefiind vorba despre drepturi de care ele pot dispune, principiul specialia generalibus derogant fiind unul de ordine publică, ataşat forţei general obligatorii a legii.

Deşi reclamantul nu a solicitat el însuşi antrenarea răspunderii Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice în baza art. 539 din C. proc. pen., acesta a invocat dispoziţiile art. 5 din CEDO şi, în plus, a chemat în judecată doar Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, constatări care, unite cu situaţia de fapt descrisă în cererea de chemare în judecată constituiau tot atâtea indicii pentru luarea în considerare a incidenţei dispoziţiilor art. 539 din C. proc. pen., având în vedere că o astfel de configuraţie a cadrului procesual din punct de vedere subiectiv coincide cu reglementarea din art. 541 alin. (3) din C. proc. pen.: "(4) Pentru obţinerea reparării pagubei, persoana îndreptăţită se poate adresa tribunalului în a cărui circumscripţie domiciliază, chemând în judecată civilă statul, care este citat prin Ministerul Finanţelor Publice."

În aceste circumstanţe, rămâne fără suport legal trimiterea făcută de aceeaşi curte de apel la dispoziţiile art. 221 şi art. 224 alin. (1) din C. civ. care ar fi trebuit luate în considerare de instanţa de rejudecare (urmare a stabilirii incidenţei răspunderii civile delictuale de drept comun), întrucât situaţia de fapt a cauzei indică aplicabilitatea dispoziţiilor speciale edictate de legiuitor pentru antrenarea răspunderii obiective a statului în cazul unor măsuri preventive privative de libertate nelegale care, inerent, antrenează şi un prejudiciu de ordin moral.

Or, pentru repararea acestui tip de prejudiciu (dacă este în legătură cu o măsură preventivă privativă de libertate dispusă nelegal împotriva intimatului) a fost instituită obligaţia de reparare a acestuia, reparaţie care revine Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, potrivit art. 540 alin. (5) şi art. 541 alin. (3) din C. proc. pen., în cauză nefiind incidente prevederile invocate de curtea de apel.

Normele evocate (art. 539 şi urm.), în economia C. proc. pen., sunt plasate în Titlul IV dedicat procedurilor speciale, la Capitolul VI având denumirea Procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri.

Având în vedere că măsurile reclamate de intimat drept cauză a lezării dreptului său la onoare, reputaţie şi viaţă privată sunt măsuri procesuale dispuse în cadrul unei cercetări penale, rezultă că prevederile art. 539 şi urm. din C. proc. pen. sunt incidente în cauză, cel puţin pentru măsurile preventive privative de libertate, distincţia între măsurile preventive privative de libertate şi celelalte măsuri preventive neprivative de liberate reclamate drept cauză a prejudiciului de ordin moral, urmând a fi realizată de instanţa de apel în rejudecare.

În acest context, în legătură cu măsurile preventive neprivative de libertate (care nu intră în domeniul de aplicare a art. 539 din C. proc. pen.), aceeaşi instanţă de apel va aprecia dacă sunt incidente prevederile art. 96 şi urm. din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor (în redactarea normei de la data dispunerii măsurilor în cauză) - întrucât şi acestea sunt norme speciale în raport cu dispoziţiile C. civ. - sau va fi necesar ca cererea - în partea referitoare la măsurile preventive neprivative de libertate - să fie evaluată pe temeiul art. 72, 73, 74, 252 şi urm. din C. civ., cu luarea în considerare a dispoziţiilor art. 75 din C. civ., dar şi cu observarea cadrului procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată prin voinţa reclamantului.

În privinţa cadrului procesual, se va observa că recurentul-pârât, prin întâmpinarea formulată la prima instanţă, a invocat nu numai excepţia inadmisibilităţii acţiunii (analizată prioritar de prima instanţă, într-o corectă stabilire a ordinii de soluţionare a excepţiilor), ci şi excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, excepţie neanalizată de niciuna dintre instanţele de fond.

În plus, stabilirea în sarcina tribunalului a obligaţiei de a supune dezbaterii părţilor extinderea cadrului procesual prin chemarea în judecată şi a altor persoane nesocoteşte dispoziţiile procedurale de la art. 204 din C. proc. civ. care stabilesc un anumit moment procesual până la care se poate face modificarea cererii de chemare în judecată, iar perspectiva rolului activ invocat de curtea de apel prin decizia recurată este străină de dispoziţiile art. 22 alin. (3) din acelaşi cod care prevăd că instanţa poate dispune introducerea în cauză a altor persoane, în condiţiile legii.

Totodată, în rejudecare, curtea de apel va avea în vedere configuraţia art. 539 din C. proc. pen. după admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a acestei norme (potrivit comunicatului Curţii Constituţionale din 3 martie 2021), efectele acestei decizii (ale cărei considerente nu sunt publicate până la data pronunţării prezentei decizii) fiind aplicabile în apel, precum şi în eventuala rejudecare de către prima instanţă, având în vedere că, în speţă, nu s-a pronunţat o soluţie definitivă asupra fondului pretenţiilor deduse judecăţii.

În aceste coordonate instanţa de apel va analiza criticile formulate împotriva sentinţei tribunalului şi va aprecia asupra legalităţii şi temeiniciei soluţiei pronunţate pe calea excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii.

Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 497 rap. la art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârât, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, în speţă, constatându-se a fi întrunite premise cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 157 din data de 13 octombrie 2020 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 aprilie 2021.