Compensation under Law 9/1998: Appeal dismissed, validating obligation to reissue substantive decision on heirs’ standing

Şedinţa publică din data de 27 ianuarie 2021

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă la data de 19 noiembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamantele A., B., C., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Judeţeană pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul Instituţiei Prefectului Judeţului Timiş, au formulat contestaţie împotriva deciziei de invalidare nr. 5293/25/09.2018, emisă de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prin care s-a validat hotărârea nr. 1250/05.12.2016, emisă în favoarea contestatoarelor, de către Comisia pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul Instituţiei Prefectului Judeţului Timiş, solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se constate că sunt în termenul legal de a formula contestaţie împotriva deciziei de invalidare nr. 5293/25/09.2018, emisă de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor; să se constate că hotărârea nr. 1250/05.12.2016, emisă în favoarea contestatoarelor, de către Comisia pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul Instituţiei Prefectului Judeţului Timiş, este validă şi definitivă şi astfel să fie menţinută ca temeinică şi legală; să se dispună anularea deciziei de invalidare nr. 5293/25/09.2018, emisă de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, ca fiind nelegală şi neîntemeiată.

În subsidiar, dacă instanţa va aprecia ca fiind temeinică şi legală decizia de invalidare nr. 5293/25/09.2018, emisă de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prin care se invalidează hotărârea nr. 1250/05.12.2016, emisă în favoarea contestatoarelor de către Comisia pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul Instituţiei Prefectului - Judeţului Timiş, au solicitat să se constate că reclamantele A. şi C. au calitate de moştenitoare după autorii D. şi E. şi că sunt îndreptăţite să le fie acordate compensaţiile în sumă de 141.333,89 RON, în baza hotărârii nr. 1046/10.11.2008, emisă de către Comisia Judeţeană pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul Instituţiei Prefectului Judeţului Timiş şi a hotărârii nr. 1250/05.12.2016, emisă în favoarea contestatoarelor de către Comisia pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul Instituţiei Prefectului Judeţului Timiş; să fie obligată pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor să emită o noua decizie de validare în favoarea reclamantelor A. şi C., prin care să le fie acordată suma de 141.333,89 RON, ce li se cuvenea în calitate de moştenitoare după autorii D. şi E., în temeiul Legii nr. 9/1998.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin încheierea din 27 martie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2018 Tribunalul Timiş, secţia I civilă a admis excepţia de litipendenţă, invocată de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi a trimis dosarul spre soluţionare completului NC16-PI, învestit cu soluţionarea dosarului nr. x/2018

Pentru a hotărî astfel, a constatat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 138 alin. (1) din C. proc. civ., întrucât pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă se află înregistrat dosarul nr. x/2018, care are acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi priveşte aceleaşi părţi.

Prin sentinţa civilă nr. 689 din 08 mai 2019, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâţii Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Comisia Judeţeană pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul Instituţiei Prefectului Judeţului Timiş, formulată în dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Timiş şi în dosarul litispendent nr. x/2018 al Tribunalului Timiş; a dispus anularea deciziei de invalidare nr. 5293/25/25.09.2018 a hotărârii nr. 1250/05.12.2016 şi a hotărârii nr. 1046/10.11.2008, emisă de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor; a obligat pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, prin Serviciul pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, ca în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a sentinţei pronunţate să emită decizia de validare a hotărârii nr. 1250/05.12.2016 şi a hotărârii nr. 1046/10.11.2008, emisă de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 40 din 10 martie 2020, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a admis apelul formulat de apelanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei civile nr. 689/08.05.2019, pronunţată de Tribunalul Timiş; a schimbat în tot sentinţa civilă apelată şi, rejudecând, a admis în parte acţiunea civilă, formulată de reclamanta A.; a anulat în parte decizia de invalidare nr. 5293/25.09.2018, emisă de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor; a obligat pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor ca în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri să emită o nouă decizie, prin care să valideze/sau, după caz, să invalideze pe fond hotărârea nr. 1250/05.12.2016, emisă de Comisia Judeţeană pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul Instituţiei Prefectului Timiş; a respins în rest cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A.; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantele B. şi C..

4. Recursul declarat în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 40 din 10 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, a declarat recurs pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, criticând soluţia pentru nelegalitate.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată.

Invocând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. sub aspectul nelegalităţii deciziei atacate, criticile se raportează la interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 9/1998 de către instanţa de apel.

Aceasta întrucât reclamanta A. nu este îndreptăţită la acordarea de compensaţii de pe urma autorilor D. şi E. câtă vreme declaraţia notarială autentificată sub nr. x/13.10.2005 la B.N.P. F. nu poate ţine loc de cerere de acordare de despăgubiri, fiind un act depus ulterior cererii formulate de reclamanta B., persoană fără calitate de moştenitor, potrivit certificatului de moştenitor nr. x/1991.

Reţinând că reclamanta B. nu poate beneficia de compensaţii în temeiul Legii nr. 9/1998, deoarece prin declaraţia de neacceptare, succesibilul rămâne străin de succesiune în sensul art. 111 din C. civ., iar cererea a fost depusă de o persoană care nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 9/1998 coroborate cu cele ale art. 1 din H.G. nr. 753/1998, cu modificările şi completările ulterioare, s-a impus invalidarea hotărârii nr. 1250/05.12.2016 a Comisiei Judeţene Timiş pentru aplicarea Legii nr. 9/1998.

Astfel fiind, s-a reţinut în mod eronat că prin declaraţia notarială menţionată, reclamantele A. şi C. şi-au însuşit cererea formulată de reclamanta B. câtă vreme acestea nu au precizat în mod expres că aceasta este voinţa lor, ci doar s-au conformat dispoziţiilor art. 4 şi art. 5 din H.G. nr. 753/1998, cu modificările şi completările ulterioare.

5. Procedura de filtru

Învestită cu soluţionarea recursului, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, prin rezoluţia din 15 iunie 2020, a dispus comunicarea cererii de recurs intimatelor, cu menţiunea de a depune întâmpinare, precum şi efectuarea celorlalte formalităţi de comunicare, menţionate de dispoziţiile art. 490 alin. (2) din C. proc. civ.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ. a fost analizat în complet filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din camera de consiliu din 18 noiembrie 2020, completul filtru, constatând că recursul îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute, sub sancţiunea nulităţii, de art. 486 alin. (1) din C. proc. civ. şi că s-a încheiat etapa comunicărilor prealabile, în conformitate cu prevederile art. 490 alin. (2) din C. proc. civ., a admis în principiu recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei nr. 40 din 10 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă în dosarul nr. x/2018 şi a fixat termen pentru judecata recursului la 27 ianuarie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului şi soluţia pronunţată

Analizând recursul în condiţiile art. 499 din C. proc. civ., în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate şi de exigenţele impuse prin art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Recurenta-pârâtă şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cu care:

"Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material."

Normele de drept material apreciate a fi fost interpretate greşit de către instanţa de apel sunt cele prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, republicată, cu modificările şi completările ulterioare:

"În termen de 18 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, persoanele îndreptăţite la compensaţii, foştii proprietari sau moştenitorii acestora, vor depune în acest sens cereri însoţite de acte doveditoare la comisia judeţeană sau a municipiului Bucureşti pentru aplicarea legii."

Se observă că prin sentinţa civilă nr. 4583/22.11.2017 a Tribunalului Timiş, secţia de contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2017, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 549/08.03.2018 a Curţii de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, s-a apreciat asupra caracterului neîntemeiat al deciziei de validare parţială nr. 4303/15.05.2017, reţinându-se că se impune valorificarea actelor depuse în instanţă, ce se regăseau şi în dosarul administrativ, pentru dovedirea dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile abandonate şi a calităţii de moştenitor printr-o hotărâre de validare sau de invalidare a cărei emitere este atributul pârâtei, în raport de dispoziţiile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 9/1998.

Câtă vreme nu s-a dat o dezlegare în privinţa calităţii de moştenitor a reclamantelor A., B. şi C. faţă de autorii D. şi E., în mod corect instanţa de apel a apreciat că aspectele litigioase ce au făcut obiectul acelei judecăţii nu se impun cu putere de lucru judecat în prezentul litigiu.

În ceea ce priveşte decizia de invalidare nr. 5293/25.09.2018, emisă de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, reţinând modul în care a fost valorificat certificatul de moştenitor nr. x/17.10.1991, instanţa de apel a constatat că reclamantele B. şi C. sunt străine de succesiunea defuncţilor D. şi E., prin neacceptare, şi nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 9/1998 şi de art. 7 din H.G. nr. 753/1998, respectiv nu au calitatea de foşti proprietari sau moştenitori ai acestora, în timp ce reclamanta A. este unicul moştenitor al aceloraşi defuncţi în sensul art. 1 din H.G. nr. 753/1998.

În accepţiunea art. 4 alin. (1) din Legea nr. 9/1998, ca şi condiţie obligatorie necesar a fi îndeplinită în promovarea cererii de acordare a compensaţiilor este calitatea de moştenitor al autorului de pe urma căruia se solicită acordarea de despăgubiri.

Chiar dacă în privinţa reclamantei B., titularul iniţial al cererii de despăgubire, s-a constatat că nu justifică calitatea instituită de legiuitor, respingerea cererii acesteia nu este aptă a produce efecte asupra legitimităţii dreptului reclamantei A. de a-şi valorifica pretenţiile deduse judecăţii.

În contextul celor expuse, vor fi analizate criticile recurentei-pârâte potrivit cărora reclamanta A. nu era îndreptăţită la acordarea de compensaţii de urma autorilor săi, D. şi E., întrucât nu a formulat cerere de acordare de despăgubiri în temeiul art. 4 alin. (1) din Legea nr. 9/1998, iar declaraţia notarială autentificată sub nr. x/13.10.2005 la B.N.P. F. nu ţine loc de cerere de acordare de despăgubiri şi nu poate fi considerată ca o însuşire de către A. a cererii de despăgubire formulată numai de reclamanta B., această declaraţie notarială fiind dată numai pentru a se conforma art. 4 şi 5 din H.G. nr. 753/1998.

Înalta Curte observă că cererea de acordare de despăgubiri nr. 158/11.10. 2005 a fost formulată de către B., care a pretins calitatea de moştenitoare a lui D. şi E., declaraţia notarială autentificată sub nr. x/13.10.2005 la B.N.P. F. a fost dată de către alte două persoane care se pretindeau moştenitoare ale aceloraşi autori, prin aceasta indicându-se bunurile abandonate pentru care se solicitau despăgubiri în bani.

Împrejurarea că menţionata declaraţie notarială ar fi fost dată pentru a se conforma art. 4 şi art. 5 din H.G. nr. 753/1998, astfel cum susţine recurenta, nu dovedeşte că nu a avut loc o însuşire a cererii pentru acordarea de despăgubiri de vreme ce art. 4 şi art. 5 din H.G. nr. 753/1998 instituie obligaţii pentru cei care se consideră "beneficiarii prevederilor Legii nr. 9/1998".

Apreciind că au obligaţiile stabilite prin art. 4 şi art. 5 din H.G. nr. 753/1998, cele două declarante şi-au asumat calitatea de beneficiare ale prevederilor Legii nr. 9/1998 deci, implicit, şi-au însuşit cererea pentru acordarea despăgubirilor nr. 158/11.10.2005, formulată de către B..

Prin urmare, nu era necesară inserarea expresă în cuprinsul declaraţiei notariale a voinţei de însuşire de către reclamante a cererii pentru acordarea de despăgubiri formulată de o altă persoană care se pretindea, la rândul său, beneficiară a Legii nr. 9/1998.

De vreme ce Legea nr. 9/1998 şi H.G. nr. 753/1998 nu impun întrunirea anumitor cerinţe de formă în formularea cererii pentru acordarea de despăgubiri, nu se poate considera că doar formularul tipizat completat la data de 11 octombrie 2005 de către reclamanta B. ar fi valabil ca cerere de acordare a despăgubirilor.

În plus, în procedura administrativ-jurisdicţională, recurenta-pârâtă s-a considerat învestită atât în baza cererii iniţiale completate de reclamanta B., cât şi a declaraţiei notariale autentificată sub nr. x/13.10.2005 la B.N.P. F., atâta timp cât a emis decizii succesive în soluţionarea solicitărilor celor trei reclamante.

În consecinţă, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a reţinut nelegalitatea deciziei nr. 5293/25.09.2018, emisă de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, procedând corect la anularea acesteia şi la obligarea intimatei ca, în exercitarea atribuţiilor legale, să emită o nouă decizie de validare sau invalidare pe fond a hotărârii nr. 1250/05.12.2006, emisă de Comisia Judeţeană pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 din cadrul Instituţiei Prefectului Timiş.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei nr. 40 din 10 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 ianuarie 2021.