Territorial incompetence exception not raised at first hearing consolidates court's competence despite absolute territorial rule

Şedinţa publică din data de 15 aprilie 2021

După deliberare, asupra conflictului negativ de competenţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la 4 septembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamanţii A., B., C., D., E., F. şi G. au formulat contestaţie împotriva deciziei de compensare nr. 31580/15.01.2020, emise de pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor, solicitând anularea acesteia şi eliberarea unei noi decizii de compensare prin puncte, conform sentinţei civile nr. 303/21.02.2109 a Tribunalului Bucureşti, pronunţate în dosarul nr. x/2018, potrivit dispoziţiei Primăriei Cluj Napoca nr. 145/20.01.2011 cu referire la un imobil situat în zona centrală Mănăştur nord, compus din teren în suprafaţă de 320 mp şi construcţie în suprafaţă de 79,09 mp şi o anexă garaj din lemn de 12,24 mp, doar pentru cota de 1/2 ce i-a aparţinut numitului H..

În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile Legii nr. 165/2013.

2. Hotărârea Tribunalului Bucureşti

Prin sentinţa nr. 1409 din 4 noiembrie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale absolute şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj.

Pentru a dispune astfel, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a reţinut că, potrivit art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 şi 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptăţită, la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află imobilul, în termen de 30 de zile de la data comunicării.

Din interpretarea corelată a textelor legale menţionate, Tribunalul a reţinut că, în cauză, se pune problema existenţei unei competenţe teritoriale absolute, în cazul litigiilor referitoare la bunuri, Legea nr. 165/2013 reglementând o competenţă teritorială exclusivă în cazul cererilor de retrocedare a imobilelor şi a acţiunilor derivate din acestea, reglementate de art. 35 alin. (1) din acest act normativ.

Având în vedere că prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au contestat decizia de compensare nr. 31580 din 15 ianuarie 2020, prin care s-a acordat măsura compensării prin puncte pentru un imobil situat în municipiul Cluj Napoca, str. x, jud. Cluj, în baza art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, Tribunalul Bucureşti a apreciat că instanţa competentă, din punct de vedere material şi teritorial, să soluţioneze cauza este Tribunalul Cluj, în favoarea căruia a declinat competenţa, conform art. 132 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

3. Hotărârea Tribunalului Cluj

Prin sentinţa nr. 136 din 2 martie 2021, Tribunalul Cluj, secţia civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti. Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata cauzei şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.

Pentru a dispune astfel, Tribunalul Cluj a reţinut că, potrivit art. 130 alin. (2) şi art. 131 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., aspectele referitoare la necompetenţa instanţei nu pot fi invocate decât la primul termen de judecată la care sunt legal citate şi pot pune concluzii şi, doar în mod excepţional, dacă pentru stabilirea competenţei sunt necesare lămuriri sau probe suplimentare, acest aspect va fi pus în discuţia părţilor, urmând a fi acordat un singur termen în acest sens. În măsura în care la primul termen de judecată nici părţile, nici instanţa, din oficiu, nu au invocat excepţia de necompetenţă, competenţa instanţei iniţial sesizate se consolidează, cu efecte retroactive.

În cauza de faţă, s-a constatat că la primul termen de judecată, 9 septembrie 2020, la care părţile au fost legal citate şi la care puteau pune concluzii, Tribunalul Bucureşti, reţinând că procedura a fost legal îndeplinită şi că s-a solicitat judecata în lipsă, a dispus amânarea cauzei pentru ataşarea dosarului administrativ, procedând la administrarea probei cu înscrisuri.

În ceea ce priveşte excepţia necompetenţei teritoriale, s-a observat că aceasta a fost pusă în discuţie de instanţă doar la al doilea termen de judecată, Tribunalul Bucureşti invocând şi soluţionând excepţia cu nerespectarea art. 131 alin. (2) C. proc. civ.

Nici prin raportare la cea de-a doua condiţie prevăzută de art. 131 C. proc. civ., respectiv ca "părţile să poată pune concluzii" nu s-au reţinut aspectele expuse de Tribunalul Bucureşti.

Astfel, Tribunalul Cluj a reţinut că sintagma "părţile să poată pune concluzii" a fost definită în doctrina de specialitate ca fiind posibilitatea şi îndrituirea părţilor de a-şi exprima poziţia procesuală în legătură cu orice aspect din procesul respectiv, de a pune concluzii cu privire la orice chestiune s-ar fi ridicat în respectivul litigiu, această sintagmă nefiind echivalentă cu concluziile asupra fondului cauzei, în privinţa cărora legiuitorul face distincţie prin utilizarea termenilor "dezbateri în fond" sau "dezbateri asupra fondului cauzei".

Or, la primul termen de judecată din 9 septembrie 2020, stabilit la Tribunalului Bucureşti, părţile, fiind legal citate, puteau pune concluzii cu privire la orice aspecte care s-ar fi invocat, acesta fiind termenul de judecată relevant prin raportare la art. 131 alin. (1) C. proc. civ.

În susţinerea argumentelor sale, Tribunalul Cluj a făcut referire la decizia nr. 31 din 11 noiembrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 133/19.02.2020, prin care s-a stabilit că, "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 131 din C. proc. civ., instanţa învestită prin hotărârea de declinare a competenţei poate invoca necompetenţa materială procesuală dacă instanţa care şi-a declinat competenţa în favoarea sa nu a invocat excepţia de necompetenţă în termenul legal, indiferent dacă această din urmă instanţă se declarase sau nu competentă prin încheiere interlocutorie pronunţată potrivit prevederilor art. 131 alin. (1) din C. proc. civ.."

În considerentele acestei decizii s-a reţinut că "instanţa care primeşte dosarul îşi poate invoca din oficiu, în condiţiile art. 130 alin. (2) şi art. 131 din C. proc. civ., necompetenţa materială procesuală şi poate declina competenţa în favoarea instanţei iniţial învestite, pentru considerentul că aceasta a devenit competentă prin neinvocarea în termen a excepţiei de necompetenţă. Procedând astfel, aceasta nu se transformă într-o instanţa de control judiciar, căci nu are a analiza aspecte privind nelegala compunere, respectarea principiilor dreptului la apărare şi al contradictorialităţii etc., ci doar întrunirea condiţiilor prevăzute expres de regulile de invocare a excepţiei necompetenţei materiale procesuale".

Constatând că Tribunalul Bucureşti nu a invocat in limine litis excepţia necompetenţei, raportat la art. 131 alin. (1) C. proc. civ., Tribunalul Cluj a stabilit competenţa teritorială în favoarea acestei instanţe, iniţial sesizate de reclamanţi.

4. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra conflictului negativ de competenţă

Examinând conflictul negativ de competenţă ivit între Tribunalul Bucureşti şi Tribunalul Cluj, Înalta Curte va reţine că, în speţă, competenţa soluţionării cauzei în primă instanţă, revine Tribunalul Bucureşti, pentru următoarele considerente:

C. proc. civ. cuprinde reglementări exprese potrivit cărora necompetenţa materială şi teritorială, de ordine publică sau privată, poate fi invocată în anumite termene şi condiţii.

Potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ., "necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe"; alin. (3) "necompetenţa de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe."

Din interpretarea acestui text legal reiese că, atât timp cât excepţia nu a fost invocată în condiţiile art. 130 C. proc. civ., soluţionarea cauzei rămâne dobândită de instanţa iniţial învestită, aceasta neputându-se dezînvesti, chiar dacă, potrivit legii, cauza ar intra în competenţa unei alte instanţe. Invocarea excepţiei de necompetenţă materială procesuală de soluţionare a cauzei după acest moment nu mai este posibilă, competenţa fiind câştigată în mod definitiv de instanţa pe rolul căreia a fost înregistrată cererea.

Conform art. 131 alin. (1) C. proc. civ., "La primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu. (2) În mod excepţional, în cazul în care pentru stabilirea competenţei sunt necesare lămuriri ori probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuţia părţilor şi va acorda un singur termen în acest scop."

Potrivit normelor enunţate, judecătorul are obligaţia, încă de la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, să se pronunţe, prin încheiere, asupra competenţei generale, materiale şi teritoriale a instanţei.

În speţă, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F. şi G. a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la 26 februarie 2020, sub nr. x/2020.

Conform actelor procedurale întocmite în dosarul acestei instanţe, primul termen de judecată stabilit în cauză a fost 9 septembrie 2020, când părţile au fost citate în vederea soluţionării cauzei.

Prin încheierea din 9 septembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a constatat că procedura de citare a fost legal îndeplinită. Reţinând că părţile, deşi nu s-au prezentat la judecată, au solicitat soluţionarea cauzei în lipsă, a amânat cauza şi acordat termen la 4 noiembrie 2020, pentru depunerea, în copie, a dosarului administrativ nr. x/CC/2012.

La termenul de judecată din 4 noiembrie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a invocat din oficiu şi a pus în discuţia părţilor excepţia necompetenţei instanţei, în raport de dispoziţiile art. 131 alin. (1) şi ale art. 132 alin. (1) C. proc. civ. şi de locul situării imobilului.

Prin sentinţa nr. 1409 din 4 noiembrie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj.

Potrivit situaţiei de fapt expuse, rezultă că Tribunalul Bucureşti a invocat, din oficiu, excepţia necompetenţei teritoriale absolute la cel de-al doilea termen de judecată, respectiv la 4 noiembrie 2020, iar nu la primul termen la care părţile au fost legal citate, anume 9 septembrie 2020, când s-a dispus amânarea judecării cauzei pentru anexarea, în copie, a dosarului administrativ nr. x/CC/2012.

Sintagma "primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii", cuprinsă în art. 131 alin. (1) C. proc. civ., semnifică momentul procesual în care părţile sunt în măsură să îşi exprime poziţia în legătură cu orice aspect al litigiului, trasându-se astfel limitele cadrului procesual.

Astfel, neinvocând excepţia necompetenţei teritoriale absolute la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate şi puteau pune concluzii (9 septembrie 2020), Tribunalul Bucureşti a rămas competent să soluţioneze cauza, neputându-se dezînvesti ulterior, prin invocarea din oficiu a excepţiei la cel de-al doilea termen de judecată, în condiţiile în care amânarea judecăţii la primul termen nu s-a dispus în temeiul art. 131 alin. (2) C. proc. civ. (pentru lămuriri ori probe suplimentare în vederea stabilirii competenţei).

În acest mod s-a statuat prin decizia nr. 31 din 11 noiembrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii, cu referire la interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 131 C. proc. civ., în sensul că, dacă excepţia de necompetenţă nu a fost invocată în condiţiile menţionate de acest text legal, atunci necompetenţa instanţei sesizate se acoperă definitiv, cu consecinţa pentru instanţa sesizată a definitivării competenţei de soluţionare a cauzei cu care a fost sesizată.

Faţă de aceste argumente, în aplicarea dispoziţiilor art. 131 C. proc. civ., se constată că soluţionarea cererii de chemare în judecată formulate de reclamanţii A., B., C., D., E., F. şi G. este de competenţa Tribunalului Bucureşti.

În concluzie, pentru toate considerentele expuse, în baza art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 aprilie 2021.