Damages claim against broadcaster rejected; appeal dismissed as unfounded with costs.

Şedinţa publică din data de 15 aprilie 2021

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secţia civilă la 18 octombrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtelor Societatea Română de Televiziune şi Societatea Română de Televiziune, prin Studioul Teritorial de Televiziune Cluj, la plata sumei de 100.000 euro, reprezentând prejudiciul adus onoarei, demnităţii şi reputaţiei reclamantei prin faptele ilicite ale acestora; obligarea pârâtelor la publicarea unui articol, pe cheltuiala lor, prin care să îşi ceară public scuze pentru toate prejudiciile create reclamantei; obligarea pârâtelor la scoaterea de pe site-ul TVR a raportului Comisiei de Etică menţionat sub numele "Concluziile Comisiei de Etică şi Arbitraj în cazul reflectării în Jurnalele TVR a concertului Trupei "B.", cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinare, pârâta Societatea Română de Televiziune a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Cluj, arătând că este competent să judece cauza Tribunalul Bucureşti.

Excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Cluj, invocată de către pârâtă prin întâmpinare, a fost respinsă prin încheierea din 23 februarie 2018 .

Prin încheierea din 23 martie 2018 a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Societatea Română de Televiziune, prin Studioul Teritorial de Televiziune Cluj.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa nr. 575 din 7.12.2018, Tribunalul Cluj, secţia I civilă a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Societatea Română de Televiziune, având ca obiect pretenţii. A fost respinsă cererea formulată împotriva Studioului Teritorial de Televiziune Cluj al Televiziunii Române, ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă. A fost obligată reclamanta să plătească pârâtei Societatea Română de Televiziune cheltuieli de judecată în sumă de 6.939 RON.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia nr. 2/A din 21 ianuarie 2020, îndreptată prin încheierea din 6 martie 2020, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins, ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei Tribunalului Cluj. A fost obligată apelanta să plătească intimatei Societatea Română de Televiziune cheltuieli de judecată în sumă de 7.117,50 RON, iar martorului C. cheltuieli de transport în sumă de 515,51 RON.

4. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei nr. 2/A din 21 ianuarie 2020 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă a declarat recurs reclamanta A., la 15 iunie 2020.

În cuprinsul cererii de recurs, după prezentarea situaţiei de fapt, reclamanta a susţinut următoarele:

Instanţa de apel a nesocotit reguli procedurale ce atrag sancţiunea nulităţii, fiind incident cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. acest motiv de nelegalitate are două valenţe: pe de o parte, participaţia recurentei, din perspectiva culpei comune reţinute în considerente, antrenează o înrăutăţire a situaţiei în propria cale de atac, ce contravine flagrant principiului non reformatio in pejus, iar pe de altă parte, nesocotirea acestei reguli de procedură încalcă principiul legalităţii.

Cu referire la principiul non reformatio în pejus (art. 481 C. proc. civ.), recurenta a susţinut că instanţa de apel a reţinut incidenţa unei culpe comune în ceea ce priveşte vinovăţia, prin trunchierea materialului pe care l-a întocmit şi transmis, vinovăţie care, în primă instanţă fusese atribuită intimatei. Consideră că, din moment ce sentinţa primei instanţe, în cuprinsul căreia s-a reţinut vinovăţia intimatei, nu a fost atacată de aceasta, Curtea, prin reţinerea culpei comune, a făcut o intruziune nepermisă şi a agravat situaţia recurentei în propria cale de atac.

Apreciază ca fiind nelegală soluţia pronunţată de instanţa de apel asupra vinovăţiei, în contextul în care intimata nu a formulat nici apel incident prin care să critice una dintre chestiunile soluţionate de prima instanţă ori apărările recurentei din apel. Susţine că, în concret, agravarea propriei situaţii poate fi înţeleasă prin faptul că potrivit acestei hotărâri, intimata este îndreptăţită să utilizeze calea dreptului comun în ceea ce priveşte valorificarea propriilor pretenţii pecuniare, cu referire la recuperarea de la reclamantă a sumei de bani corespunzătoare culpei comune în producerea unui prejudiciu. Or, acest aspect este inadmisibil prin raportare la exigenţele principiului în discuţie, sens în care finalitatea în acest caz nu poate fi decât cea a sancţiunii nulităţii.

Recurenta a invocat şi prevederile art. 22 C. proc. civ., care statuează rolul activ al judecătorului şi faptul că acesta trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel; în mod similar, regulile sunt aplicabile şi instanţei de apel, cât timp nu s-au invocat motive permise de art. 481 teza a II-a C. proc. civ. nefiind învestită cu o cerere de apel prin care să se constate culpa comună a părţilor, Curtea de Apel Cluj nu putea să reţină o astfel de stare de fapt în cadrul considerentelor hotărârii pronunţate.

Fiind încălcate regulile de procedură stabilite de art. 481 C. proc. civ., recurenta a susţinut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea unei reguli stabilite sub sancţiunea nulităţii, prin raportare la prevederile art. 174 alin. (2) coroborate cu cele ale art. 176 pct. 6 C. proc. civ.. Consideră şi că nesocotirea principiului non reformatio in pejus constituie o încălcare a principiului legalităţii procesului civil, prevăzut de art. 7 C. proc. civ.

Susţine recurenta că instanţa de apel a reţinut greşit aplicabilitatea unei norme de drept material, a cărei incidenţă a condus la agravarea situaţiei recurentei în propria cale de atac (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

În acest sens, consideră că instanţa de apel a făcut indirect trimitere la prevederile art. 1371 C. civ., care reglementează vinovăţia comună. Instanţa de apel a reţinut culpa recurentei pentru faptul că a transmis materialul fără viza editorială, aspect care nu îi era interzis (neexistând practic o faptă ilicită pe care s-o fi comis şi, prin urmare, nici vinovăţia sa). De asemenea, Curtea nu a clarificat semnificaţia vizei editoriale, dacă are semnificaţia unei cenzuri sau doar un rol consultativ, pentru a se înţelege de unde reiese caracterul ilicit; transmiterea unui material fără viza biroului teritorial nu poate avea legătură de cauzalitate cu producerea prejudiciului şi cu trunchierea materialului trimis de recurentă. Pretinsa faptă ilicită a reclamantei şi transmiterea pe post a reportajului în întregime puteau fi considerate fapte ilicite şi analizată vinovăţia comună dacă o persoană ar fi fost lezată de reportaj în urma vizionării şi ar fi pretins daune în solidar, de la reclamantă şi TVR. Însă, în speţă, între trimiterea reportajului fără pretinsa viză si transmiterea trunchiată a materialului nu există absolut nicio legătură, pentru a se analiza dacă este sau nu vreo situaţie de culpă comună în crearea unui prejudiciu. Altfel spus, cele două acţiuni sunt total disociate, trunchierea materialului având acelaşi efect de prejudiciere a reclamantei dacă reportajul ar fi avut vizele indicate de instanţa de apel.

Aplicarea greşită a culpei comune este conturată suplimentar prin faptul că, în ciuda reţinerii unei astfel de stări de fapt, instanţa de apel era ţinută să stabilească faptul că autorul faptei trebuie să răspundă pentru partea sa de prejudiciu (decizia nr. 12 din 16 mai 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).

Cu privire la termenul formulării cererii de recurs, recurenta a arătat că decizia recurată nu i-a fost comunicată în mod legal, la domiciliul procesual ales, Cabinet de Avocat "D."; în aceste condiţii, recurenta a susţinut că termenul de recurs nu a început să curgă, nefiind îndeplinită legal procedura de comunicare.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepţia tardivităţii recursului şi excepţia nulităţii acestuia, din perspectiva neîncadrării motivelor în cazurile de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ.. A solicitat şi respingerea recursului ca nefondat.

6. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 18 februarie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată la 1 aprilie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Cu titlu prealabil, se constată că, în ceea ce priveşte excepţiile tardivităţii şi nulităţii recursului, invocate de intimată, acestea au fost analizate în procedura de filtru, iar prin încheierea de admisibilitate în principiu a recursului au fost respinse, reţinându-se că recursul este declarat în termen şi că poate fi încadrat în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Criticile subsumate motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ. sunt nefondate.

În esenţă, recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat principiul non reformatio in peius, prin faptul că a reţinut incidenţa unei culpe comune, în ceea ce priveşte vinovăţia în trunchierea materialului întocmit şi transmis, vinovăţie care, în primă instanţă, fusese atribuită pârâtei-intimate.

Potrivit art. 481 C. proc. civ., "apelantului nu i se poate crea în propria cale de atac o situaţie mai rea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte expres la aceasta sau în cazurile anume prevăzute de lege."

Principiul non reformatio in peius presupune ca părţii care a exercitat o cale de atac să nu i se agraveze situaţia prin soluţia dată de instanţa de control judiciar, astfel că hotărârea atacată poate fi schimbată numai în favoarea părţii care a exercitat apelul.

Din această perspectivă, se constată că, prin acţiunea introductivă de instanţă, reclamanta a imputat pârâtei ca având caracter ilicit, pe de o parte, difuzarea trunchiată de către editorii TVR Bucureşti, la data de 17 august 2016, a unui reportaj întocmit de aceasta şi, pe de altă parte, publicarea pe site-ul instituţiei a raportului Comisiei de etică ce a investigat respectivul incident, reclamanta susţinând că i-a fost cauzat un prejudiciu grav de imagine, fiindu-i afectate onoarea şi reputaţia, iar colaborarea sa cu TVR a încetat din cauza acestui incident.

Instanţa de fond a respins acţiunea apreciind, în principal, că nu poate fi reţinută existenţa prejudiciului de imagine pretins de reclamantă întrucât nu se poate reţine că aceasta nu a mai fost angajata TVR din cauza controverselor iscate după difuzarea materialului. De asemenea, a reţinut că publicarea raportului Comisiei de etică de site-ul TVR nu reprezintă o faptă ilicită şi că, prin publicarea raportului, nu s-a adus atingere imaginii reclamantei, din cuprinsul acestuia rezultând că angajaţii TVR Bucureşti şi-au recunoscut greşelile de la prima difuzare a materialului. S-a constatat că nu au fost dovedite decredibilizarea reclamantei sau atragerea dispreţului public şi nu există legătură de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Instanţa de apel, reanalizând îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, în raport de criticile formulate prin cererea de apel, a constatat că şi reclamanta are o culpă, concurentă cu cea a angajaţilor de la Bucureşti care au difuzat materialul fără sincron, prin aceea că a transmis materialul cu întârziere şi fără viza editorială de difuzare a studioului TVR Cluj. Totodată, a confirmat că nu se poate reţine un prejudiciu întrucât în ştirile din zilele următoare a fost transmis şi sincronul realizatorilor şi că nu există o legătură de cauzalitate între faptele imputate pârâtei şi încetarea colaborării reclamantei cu TVR sau că acest incident i-a afectat reputaţia profesională. Referitor la cea de-a doua faptă imputată pârâtei, de publicare a raportului pe site, instanţa de apel a reţinut că aceasta nu este interzisă de Statutul TVR şi nu a produs prejudicii reclamantei.

Recurenta critică, în ceea ce priveşte prima faptă imputată pârâtei, reţinerea culpei concurente ca reprezentând o agravare a situaţiei sale în propria cale de atac.

Instanţa de recurs nu va constata încălcarea acestui principiu, astfel cum pretinde recurenta, întrucât, astfel cum rezultă din cele menţionate anterior, situaţia juridică a acesteia nu s-a schimbat în calea de atac, modificarea împrejurărilor de fapt reţinute neatrăgând consecinţe juridice pe planul drepturilor sau obligaţiilor stabilite în sarcina sa.

Astfel, în primă instanţă acţiunea a fost respinsă pentru neîndeplinirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile delictuale în condiţiile în care s-a reţinut că nu există faptă ilicită şi nici prejudiciu moral sau material dovedit în cauză. Prin urmare, reţinerea unei culpe a angajaţilor TVR nu prezintă relevanţă în economia raţionamentului judiciar, nefiind un considerent decisiv şi nici chiar decizoriu a cărui răsturnare în calea de atac să atragă o agravare a situaţiei apelantei care, pentru că i-a fost respinsă acţiunea în primă instanţă, a promovat calea de atac. Se are în vedere că, în apel, instanţa a confirmat lipsa caracterului ilicit al faptelor imputate pârâtei şi inexistenţa prejudiciului pretins de reclamantă, motiv pentru care, chiar dacă a reţinut o culpă concurentă în producerea incidentului, prin contribuţia victimei, faţă de lipsa caracterului ilicit al faptei analizate, afirmaţia este lipsită de consecinţe juridice. Neexistând nicio modificare, statuată pe cale jurisdicţională în calea de atac, în raportul juridic dedus judecăţii între părţi, de natură a crea o obligaţie în sarcina părţii, aptă a fi adusă la îndeplinire cu concursul forţei coercitive a statului, nu se poate reţine că un atare considerent ar duce la înrăutăţirea situaţiei juridice a apelantei în propria cale de atac. Prin urmare, şi susţinerea recurentei în sensul că intimata ar fi îndreptăţită să recupereze de la reclamantă suma de bani corespunzătoare culpei comune în producerea prejudiciului este lipsită de suport legal, nefiind reţinută îndeplinirea acestei condiţii de declanşare a mecanismului răspunderii civile delictuale.

Pentru aceste considerente nu poate fi reţinută nici înfrângerea principiului legalităţii reglementat de art. 7 C. proc. civ. sau al rolului activ al judecătorului determinat de art. 22 alin. (6) C. proc. civ. cu privire la depăşirea limitelor învestirii, pretinse de recurentă, având în vedere faptul că ea însăşi a dedus controlului devolutiv în apel verificarea condiţiilor răspunderii civile delictuale, instanţa procedând la analiza lor cu respectarea pricipiilor ce guvernează efectul devolutiv al apelului.

De asemenea, contrar susţinerilor recurentei, nu pot fi reţinute ca incidente nici dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în condiţiile în care criticile subsumate acestui motiv de recurs nu vin să combată constatările instanţelor de fond asupra caracterului ilicit al faptelor sau a existenţei prejudiciului. Dimpotrivă, aceasta impută instanţei de apel greşita reţinere, într-o modalitate calificată ca indirectă, a dispoziţiilor art. 1371 C. civ., care reglementează situaţia în care victima a contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului, situaţie în care, cel chemat să răspundă, va fi ţinut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.

Susţinerea recurentei este străină de cauză, întrucât instanţa de apel nu a făcut aplicarea art. 1371 C. civ., neavând a analiza un aspect de cuantificare a prejudiciului, în condiţiile în care a constatat că acesta nu există, ci a reevaluat atitudinea subiectivă a reclamantei cu privire la o circumstanţă factuală concurentă cu fapta reţinută în sarcina pârâtei de difuzare trunchiată a materialului, şi anume cu referire la necesitatea sau nu a obţinerii vizei editoriale anterior trimiterii materialului, nerelevantă, însă, în economia raţionamentului, astfel cum s-a arătat anterior, faţă de împrejurarea că nu s-a constatat că faptele ar avea un caracter ilicit. Or, de vreme ce s-a reţinut lipsa faptei ilicite şi a prejudiciului, iar aceste statuări cu privire la neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale nu au fost criticate în recurs, analiza aspectelor criticate nu ar duce la reformarea deciziei.

Urmează a se reţine şi faptul că recurenta nu a declarat recurs împotriva considerentelor, cadru procesual care ar fi permis reevaluarea unui considerent care ar cuprinde, în opinia sa, dezlegări ale unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau sunt greşite sau cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, cu consecinţa înlăturării lor şi a menţinerii soluţiei cuprinse în dispozitivul hotărârii atacate.

Pentru aceste considerente, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

În baza art. 451 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurentă la plata către intimata Societatea Română de Televiziune a sumei de 5.000 RON, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocaţial, reduse proporţional cu complexitatea cauzei şi volumul de activitate depus în faţa instanţei de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 2 din 21 ianuarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă.

Obligă pe recurentă la plata către intimata Societatea Română de Televiziune a sumei de 5.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 aprilie 2021.