Restitution claim precluded by special law; appeal dismissed.

Şedinţa publică din data de 15 aprilie 2021

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, la data de 04.03.2019, sub nr. x/2019, reclamantele A. şi B., au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Culturii şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea acestora la restituirea în natură a utilajelor şi a legătoriei tipografiei Speranţa sau, în cazul imposibilităţii restituirii acestor bunuri, la plata contravalorii lor în sumă de 246.791 USD, conform expertizei evaluatorii depusă la dosar.

În drept, şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la CEDO şi art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă de Tribunal:

Prin sentinţa civilă nr. 410/20.06.2019, Tribunalul Dolj a admis acţiunea formulată de reclamante şi a obligat pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice şi Statul Român, prin Ministerul Culturii să achite reclamantelor despăgubiri în sumă de 2.583.711.769 RON.

3. Hotărârea pronunţată în apel de Curtea de Apel:

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Statul Român, atât prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, cât şi prin Ministerul Culturii.

Prin decizia nr. 2296 din 3 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă au fost admise apelurile declarate de pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, Statul Român prin Ministerul Culturii, împotriva sentinţei civile nr. 410/20.06.2019 pronunţată de Tribunalul Dolj, în contradictoriu cu intimatele reclamante A. şi B..

Pe cale de consecinţă, a fost anulată sentinţa atacată cu reţinerea cauzei spre soluţionare. În rejudecare, a fost respinsă acţiunea ca inadmisibilă.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva acestei ultime hotărâri au declarat recurs reclamantele A. şi B..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 21 ianuarie 2021 şi repartizat aleatoriu completului C8.

Prin cererea de recurs întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ., reclamantele au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

S-a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. întrucât instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 4015/17.05.2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din care rezultă faptul că legea specială - Legea nr. 10/2001 - nu este aplicabilă situaţiei actuale juridice, întrucât nu a putut fi făcută dovada că bunurile existau la momentul intrării în vigoare a acestui act legislativ, iar reanalizarea aplicabilităţii Legii nr. 10/2001 de către Curtea de Apel Craiova a fost efectuată cu încălcarea celor statuate în mod definitiv de către ICCJ prin decizia civilă anterior menţionată.

În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au arătat recurentele că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 563 C. civ. prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi la Decizia nr. 33/2008 privind recursul în interesul legii pronunţate de către instanţa supremă sub imperiul vechii reglementări civile.

Se apreciază că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale C. civ. conferă posibilitatea reclamantelor de a parcurge procedura de drept comun prin raportare la următoarele considerente:

Prin decizia civilă nr. 4015/17.05.2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul şi a casat decizia civilă nr. 552/27.06.2006 a Curţii de Apel Craiova prin care a fost anulată dispoziţia primarului de respingere a cererii întemeiată pe Legea nr. 10/200, cu motivarea că bunurile nu fac obiectul acestui act legislativ.

Aşadar, susţin recurentele, se impune a se remarca că a fost stabilit cu putere de lucru judecat de către ICCJ că bunurile reclamantelor nu puteau fi recuperate potrivit Legii nr. 10/2001.

Prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii s-a reţinut că "numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi".

Apreciază recurentele că a considera că ele nu aveau la dispoziţie nicio procedură pentru recuperarea bunurilor preluate abuziv de către statul comunist, lucru constatat printr-o hotărâre judecătorească definitivă prin care s-a reţinut că pretinsul contract de donaţie privind tipografia "Speranţa" este nul absolut, constituie o încălcare vădită a dreptului la proprietate privată.

Art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 a stabilit că bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.

De asemenea, art. 6 alin. (3) din aceeaşi lege stabileşte că instanţele sunt competente să stabilească fiabilitatea titlului, iar din interpretarea acestor dispoziţii, apreciază recurentele, rezultă că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, putând exercita acţiunea în revendicare.

Raportat la textele de lege anterior menţionate, s-a solicitat a se avea în vedere că, în prezenta cauză este revendicat un bun preluat de stat fără un titlu valabil, fiind astfel admisibilă formularea unei acţiuni în revendicare de către foştii proprietari sau succesorii lor pentru că legea specială de reparaţie nu este aplicabilă situaţiei juridice.

Recurentele susţin că trebuie avută în vedere şi jurisprudenţa anterioară a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, care prin decizia nr. V din 20.11.2000 a afirmat că nu se poate refuza judecarea de către instanţele judecătoreşti a unor acţiuni în revendicare prin care se reclamă încălcarea dreptului de proprietate imobiliară pe considerentul existenţei unor proceduri şi legi speciale. Din considerentele acestei decizii trebuie reţinut şi faptul că instanţa supremă caracterizează acţiunea în revendicare ca fiind cel mai puternic mijloc procedural prin care o persoană cere în justiţie să i se recunoască dreptul de proprietate asupra unui bun de care a fost deposedat, solicitând restituirea acestuia. Prin acţiunea în revendicare de drept comun foştii proprietari pot să reclame încălcarea în orice mod a dreptului lor de proprietate şi pot deduce judecăţii nevalabilitatea titlului de proprietate pretins de stat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a statuat că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia EDO, aceasta din urmă are prioritate. Dacă se constată o asemenea neconcordanţă, prioritatea poate fi acordată Convenţiei Europene în cadrul unei acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun. Aşadar, prin excepţia de la regula specialia generalibus derogant, acţiunea în revendicare de drept comun este admisibilă.

De asemenea, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului a statuat că excluderea acţiunii în revendicare de la competenţa instanţelor şi neexaminarea fondului validităţii titlului este contrară dreptului de acces la o instanţă şi considerând că nu trebuie să tranşeze problema consecinţelor în dreptul român a alegerii unei anumite căi de recurs în detrimentul alteia, a estimat însă că respingerea acţiunii în revendicare pe considerentul că, alegând calea prevăzută de legea specială, reclamantul nu ar mai avea acces la procedura comună, reprezintă un refuz faţă de reclamant pentru accesul la justiţie, astfel încât există o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenţie.

Susţin recurentele că din această hotărâre rezultă şi existenţa unui drept de opţiune al reclamantului între acţiunea în revendicare şi cea în restituire prevăzut de legea specială ceea ce confirmă justeţea opiniilor exprimate în doctrina interbelică românească şi infirmă opinia exprimată în considerentele deciziei nr. 33/09.06.2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite.

De asemenea, recurentele susţin că interpretarea corectă a deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Secţiile Unite este cea propusă de către Curtea de Apel Oradea prin decizia civilă nr. 3894/26.06.2013.

În acord cu această interpretare recurentele solicită a se constata că în speţa de faţă are prioritate Convenţia Europeană a Drepturilor Omului pentru că nu se poate aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, soluţia instanţei de apel de respingere ca inadmisibilă a acţiunii reclamantelor reprezentând o îngrădire absolută a dreptului de a accede la justiţie, drept prevăzut de art. 6 din Convenţia EDO.

Se apreciază că instanţa de apel avea obligaţia de a verifica susţinerile în sensul că utilajele tipografiei "Speranţa" nu au fost înstrăinate şi că prin admiterea acţiunii în revendicare nu s-ar aduce atingere unor drepturi stabilite unor terţi sau securităţii raporturilor juridice şi că decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie vizează protecţia dreptului de proprietate al unor terţe persoane şi nu a Statului Român.

S-a solicitat a se mai avea în vedere că reclamantele nu optează pentru acţiunea în revendicare în dauna dispoziţiilor speciale ale Legii nr. 10/2001 ci, din contră, şi-au exercitat toate drepturile în condiţiile acestui act normativ, însă le-a fost indicat clar de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că nu se aplică acest act normativ. Se apreciază că acţiunea în revendicare este pe deplin admisibilă, cu atât mai mult cu cât dreptul lor de proprietate nu a putut fi valorificat prin urmarea procedurii speciale prevăzute de Legea 10/2001.

Se mai susţine în cadrul cererii de recurs că admiterea prezentei acţiuni în revendicare cu privire la imobilele preluate fără titlu, ar conduce la respectarea art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia EDO, dispoziţie încălcată de Statul Român, deoarece potrivit jurisprudenţei constante a organismelor Convenţiei noţiunea de bunuri include atât pe cea de "bunuri actuale" cât şi pe cea a valorilor patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora reclamantul poate pretinde să aibă cel puţin o "speranţă legitimă" de a obţine exercitarea efectivă a unui drept de proprietate, speranţă care trebuie să aibă o bază suficientă în dreptul intern.

Bunurile reclamate prin prezenta acţiune sunt bunuri actuale, iar recurentele au o speranţă legitimă de a obţine exercitarea efectivă a unui drept de proprietate a cărui validitate şi întindere a fost stabilită de către instanţele naţionale încă din anul 2004.

Statuările CEDO sunt valabile mai ales în ipoteza în care nu ar putea fi restituite în natură bunurile autorului lor, situaţie în care fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate ar constitui o atingere excesivă a dreptului de proprietate. Lipsa totală a despăgubirilor către acestea nu poate fi justificată prin raportare la art. 1 din Protocolul nr. 1 întrucât nu există şi nu pot fi justificate situaţii excepţionale raportat la situaţia recurentelor, persoane lipsite nelegal de exercitarea dreptului de proprietate.

Referitor la temeinicia acţiunii în revendicare recurentele susţin că se puteau prevala de un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia EDO şi, totodată, nu este adusă atingere unui alt drept de proprietate (acestea fiind singurele titulare ale dreptului de proprietate) şi nici securităţii raporturilor juridice întrucât, Statul Român a deţinut bunurile lor în baza unui contract de donaţie nul.

Acestea arată că C., autorul lor, a fost de meserie tipograf şi a avut în proprietate utilajele şi legătoria tipografiei "Speranţa" care a fost preluată în mod abuziv de către Statul Român în anul 1949, fără a exista vreun temei legal pentru aceasta preluare. Faptul că nu a existat un temei legal pentru preluare este consfinţit de către instanţa de judecată, care prin sentinţa civilă nr. 770/12.12.2001 a constatat în mod definitiv şi irevocabil nulitatea absolută a contractului de donaţie încheiat în data de 06.12.1949 între C. şi Ministerul Culturii, reprezentând Statul Român şi care avea ca obiect utilajele şi legatoria tipografiei "Speranţa" din Municipiul Craiova, jud. Dolj, iar calitatea reclamantelor de proprietar rezultă din expertiză, din hotărârile judecătoreşti şi din certificatele de moştenitor anexate.

Având în vedere faptul că dreptul de proprietate al autorului lor a fost încălcat în mod flagrant, acesta fiind deposedat de bunul proprietatea sa în mod abuziv şi nejustificat, au apreciat că acţiunea în revendicare este în prezent singura modalitate pentru valorificarea dreptului, în calitate de moştenitoare ale lui C..

Referitor la prescripţia dreptului material la acţiune, au mai precizat faptul că cererea de revendicare este imprescriptibilă, având în vedere faptul că bunurile a căror restituire o solicită sunt bunuri imobile prin destinaţie. Astfel, acţiunea în revendicare imobiliară este imprescriptibilă sub aspect extinctiv, caracter ce rezultă din faptul că dreptul de proprietate este un drept perpetuu, care nu se stinge prin neuz.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimaţii Ministerul Culturii şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova au formulat întâmpinare la recursul formulat de recurentele reclamante A. şi B., solicitând respingerea recursului şi menţinerea ca temeinică şi legală a hotărârii instanţei de apel.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil analizei motivelor de recurs, Înalta Curte reţine că reclamantele au învestit instanţa de judecată cu o acţiune în revendicarea utilajelor şi legătoriei tipografiei "Speranţa", acţiune întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 563 C. civ. şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Situaţia de fapt, necontestată de părţi şi reţinută de instanţa anterioară, este aceea că bunurile revendicate au fost donate Statului Român de autorul reclamantelor C. prin contractul de donaţie încheiat la data de 06.12.1949, contract a cărui nulitate absolută a fost constatată prin sentinţa civilă nr. 770/12.12.2001, pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2001, definitivă prin decizia civilă nr. 93/20.06.2002 a Curţii de Apel Craiova şi irevocabilă prin decizia nr. 4280/08.06.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

De asemenea, s-a reţinut că reclamantele au solicitat restituirea acestor bunuri sau acordarea măsurilor reparatorii în echivalent prin notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, contestaţia lor împotriva respingerii acestei cereri fiind respinsă prin sentinţa civilă nr. 87/09.02.2006, pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2005, irevocabilă prin decizia nr. 4015/17.05.2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Instanţa de apel a constatat că respingerea contestaţiei în procedura Legii nr. 10/2001 nu a fost motivată pe faptul că utilajele şi legătoria tipografiei "Speranţa" nu ar face obiectul legii speciale (ele fiind, dimpotrivă, calificate drept imobile prin destinaţie în sensul art. 6, alin. (1), ci prin aceea că art. 6, alin. (2) din actul normativ special nu permitea acordarea măsurilor reparatorii în echivalent pentru astfel de bunuri, în cazul în care ele au fost înlocuite, casate sau distruse, cum a fost cazul utilajelor pentru care reclamantele solicitaseră despăgubiri.

Concluzia la care s-a ajuns, a fost în sensul că, în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 a fost examinată în fond posibilitatea acordării despăgubirilor pentru utilajele şi legătoria tipografiei "Speranţa", care nu se mai găseau fizic în materialitatea lor la data intrării în vigoare a legii speciale, astfel că, în considerarea principiului specialia generalibus derogant, o acţiune de drept comun în revendicarea aceloraşi bunuri sau în acordarea contravalorii acestora nu poate fi, de principiu, considerată admisibilă.

Ca atare, s-a apreciat că art. 563 şi 566 C. civ., precum şi art. 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu pot constitui temei pentru admiterea prezentei acţiuni în revendicare formulate de reclamante, Curtea de apel apreciind că, în speţă, îşi găsesc pe deplin aplicabilitatea Deciziile RIL nr. 27/2011 şi nr. 33/2008, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Un prim motiv de recurs vizează incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., apreciindu-se că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 4015/17.05.2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din care rezultă faptul că legea specială - Legea nr. 10/2001 - nu este aplicabilă situaţiei actuale juridice, întrucât nu a putut fi făcută dovada că bunurile existau la momentul intrării în vigoare a acestui act legislativ, iar reanalizarea aplicabilităţii Legii nr. 10/2001 de către Curtea de Apel Craiova a fost efectuată cu încălcarea celor statuate în mod definitiv de către ICCJ prin decizia civilă anterior menţionată.

Analizând considerentele acestei decizii, se constată că Înalta Curte a reţinut că reclamanţii au învestit tribunalul cu soluţionarea unei contestaţii îndreptată împotriva dispoziţiei nr. 10375/23 iunie 2005 emisă în baza Legii nr. 10/2001, prin care Primăria Municipiului Craiova a respins cererea de acordare a măsurilor reparatorii, astfel cum au fost solicitate (sub forma despăgubirilor băneşti) pentru bunurile mobile ce au constituit utilajele Tipografiei "Speranţa".

Înalta Curte a reţinut în mod expres în cadrul considerentelor hotărârii judecătoreşti anterior menţionate că măsurile reparatorii prin echivalent (potrivit modalităţilor acestora conform modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005, în vigoare la data introducerii acţiunii) solicitate în baza art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pot fi acordate cu condiţia expres prevăzută de legiuitor ca acestea să existe fizic în patrimoniul unităţii deţinătoare, la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv 14 februarie 2001.

S-a apreciat astfel, în analiza textului din legea specială de reparaţie, că se impune totodată ca aceste bunuri să nu fi fost casate, înlocuite sau distruse, îndeplinirea condiţiei pozitive ca bunurile mobile să existe la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 trebuind dovedită de către reclamanţi, dar în cazul concret dedus judecăţii reclamanţii nu au probat existenţa acestora, în materialitatea lor, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Având în vedere că întregul inventar al fostei Tipografii "Speranţa" nu mai poate fi utilizat în prezent, utilajele "casate" prin trecerea timpului, fiind neidentificate şi nemaiexistând fizic, Înalta Curte a admis recursul a casat decizia pronunţată în apel şi a respins apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei Tribunalului Dolj.

Ca atare, concluzia care se desprinde din lecturarea considerentelor hotărârii judecătoreşti a cărei putere de lucru judecat au invocat-o recurentele atestă faptul că cererea întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 a fost analizată pe fond, acţiunea nefiind respinsă ca inadmisibilă.

Este adevărat că prin dispoziţia nr. x/23 iunie 2005 emisă în baza Legii nr. 10/2001, Primăria Municipiului Craiova a respins notificarea reclamantelor întrucât bunurile mobile solicitate nu ar fi făcut obiectul Legii nr. 10/2001, dar această motivare a fost schimbată de către instanţele judecătoreşti, chiar dacă soluţia a rămas aceeaşi.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 87 din 9 februarie 2006, Tribunalul Dolj a respins contestaţia, reţinând că, raportat la dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de textul mai sus citat, întrucât bunurile nu mai există în materialitatea lor, fiind casate.

Curtea de Apel Craiova, prin decizia civilă nr. 552 din 27 iunie 2006 a admis apelul reclamanţilor, a schimbat sentinţa tribunalului şi a anulat dispoziţia nr. x/2005 emisă de Primarul Municipiului Craiova şi a obligat pârâtul să comunice reclamanţilor persoana deţinătoare a bunurilor solicitate.

Aşa cum s-a arătat anterior, în recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a păstrat soluţia tribunalului, apreciind că deşi natura bunurilor în litigiu le face încadrabile în dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pe fond, cererea de acordare a despăgubirilor nu poate fi primită, nefiind îndeplinită condiţia ca acestea să existe fizic, în materialitatea lor, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Ca atare, nu pot fi primite susţinerile recurentelor în sensul că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 4015/17.05.2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deoarece prin hotărârea ce face obiectul prezentului control judiciar au fost reluate chiar considerentele avute în vedere la pronunţarea ei.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au arătat recurentele că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 563 C. civ. în raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Deciziei nr. 33/2008 privind recursul în interesul legii pronunţate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Se apreciază că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale C. civ. conferă posibilitatea reclamantelor de a parcurge procedura de drept comun deoarece prin decizia civilă nr. 4015/17.05.2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit cu putere de lucru judecat că bunurile reclamantelor nu puteau fi recuperate potrivit Legii nr. 10/2001.

Aşa cum s-a arătat anterior, în realitate, Înalta Curte de Csaţie şi Justiţie, printr-o hotărâre ce se bucură de autoritate de lucru judecat şi ale cărei considerente decizorii nu mai pot fi contrazise, conform art. 430 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 431 alin. (2) C. proc. civ., a stabilit că bunurile reclamantelor erau încadrabile în cele prevăzute de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, măsurile reparatorii privesc şi utilajele şi instalaţiile preluate de stat sau de alte persoane juridice odată cu imobilul,(...).

Ca atare, reclamantele au avut vocaţia de a beneficia de măsurile reparatorii ale legii speciale de reparaţie pentru bunurile litigioase, dar, în concret, nu au probat existenţa acestora, în materialitatea lor, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În aceste condiţii, chiar textele invocate de recurente din Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii şi art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, statuează contrariul celor susţinute prin cererea de recurs.

Astfel, se susţine că prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie într-un recurs în interesul legii s-a reţinut că "numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ (n.n. Legii nr. 10/2001), precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi".

Or, aşa cum s-a arătat anterior, reclamantele nu au fost persoane exceptate de la aplicarea Legii nr. 10/2001, ci dimpotrivă au avut vocaţia de a solicita măsuri reparatorii pentru bunurile litigioase, dar nu au făcut dovada existenţei lor.

Ca atare, nu se poate aprecia că reclamantele nu au avut la dispoziţie nicio procedură pentru recuperarea bunurilor preluate abuziv de către statul comunist, pentru că, în realitate chiar au uzat de procedurile prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi doar faptul că nu au probat că bunurile există, a condus la respingerea acţiunii lor.

De asemenea, potrivit art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.

Or, aşa cum s-a arătat anterior, bunurile revendicate de reclamante în litigiul de faţă reprezintă bunuri încadrabile în dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, deci puteau face obiectul unei legi speciale de reparaţie, caz în care, acţiunea în revendicare nu poate fi primită nici în temeiul acestui text normativ.

Faptul că art. 6 alin. (3) din aceeaşi lege statuează că instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească valabilitatea titlului nu înseamnă, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, că simpla constatare a nelegalităţii titlului statului, neînsoţită de o dispoziţie expresă de restituire a bunurilor, ca în cauza de faţă, este suficientă pentru a se constata existenţa în patrimoniul reclamantelor a unui "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, condiţie esenţială pentru exercitarea acţiunii în revendicare.

Instanţa de apel a valorificat în mod corect şi a dat relevanţa cuvenită paragrafelor 140 şi 143 din hotărârea pilot CEDO din cauza Maria Atanasiu s.a. contra României, din considerentele căreia rezultă că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat sau moştenitorilor acestora doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului, în caz contrar o asemenea hotărâre neconstituind un titlu executoriu pentru restituirea acelui bun.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a statuat că "în cazul concursului dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială".

Ca atare, câtă vreme reclamantele au urmat procedura Legii nr. 10/2001, nefiind persoane exceptate de la aplicarea legii speciale de reparaţie, iar bunurile erau încadrabile în dispoziţiile art. 6 alin. (2) din aceasta, dar nu au adus probe suficiente pentru admiterea pe fond a acţiunii având acest temei, în mod corect a reţinut instanţa de apel că nu pot alege să urmeze încă o cale, cea generală, a acţiunii în revendicare, întemeiată pe dreptul comun.

Este adevărat că, în continuare Decizia RIL nr. 33/2008 stabileşte reguli de soluţionare a acţiunilor în revendicare stabilind că în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, dar în speţa de faţă, aşa cum în mod just a reţinut instanţa de apel, chiar dacă reclamantele au obţinut constatarea nulităţii donaţiei făcută de autorul lor statului român, ele nu se pot bucura de un bun actual în condiţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Protocolului adiţional nr. 1 la aceasta, caz în care nu pot invoca nici încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenţie.

Instanţa de apel a analizat toate aceste aspecte, iar respingerea acţiunii reclamantelor s-a realizat de abia după ce s-a constatat că s-a apelat deja la legea specială de reparaţie, iar în aceste condiţii, nu se mai poate invoca legea generală prin promovarea unei acţiuni de drept comun în revendicare, câtă vreme nu se bucură de un bun actual în înţelesul Convenţiei Europene.

Invocarea unei jurisprudenţe a instanţelor din ţară sau chiar a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, (decizia nr. V din 20.11.2000) nu poate anula considerentele unei decizii în interesul legii pronunţate ulterior, obligatorie pentru instanţele judecătoreşti, care a condus la un reviriment al jurisprudenţei şi care a tranşat probleme de drept specifice chiar materiei aplicabile speţei, cu o largă aplicare, pentru toate situaţiile analizate şi nu numai în cazul protecţiei dreptului de proprietate al unor terţe persoane, (aşa cum se susţine în cererea de recurs) ci şi în speţe în care parte este Statul Român.

Solicitarea recurentelor de a se constata că soluţia instanţei de apel de respingere ca inadmisibilă a acţiunii reclamantelor reprezintă o îngrădire absolută a art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece aceasta avea obligaţia de a verifica susţinerile acestora în sensul că utilajele tipografiei "Speranţa" nu au fost înstrăinate şi că prin admiterea acţiunii în revendicare nu s-ar aduce atingere unor drepturi stabilite unor terţi sau securităţii raporturilor nu este fondată.

Astfel, prin decizia civilă nr. 4015/17.05.2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit cu putere de lucru judecat că bunurile reclamantelor nu mai există fizic, în materialitatea lor, aspect definitiv stabilit, care nu poate fi combătut în cadrul unui proces ulterior, astfel încât aspectele privind faptul că nu există date despre achiziţii subsecvente privind Tipografia "Speranţa" sau despre chiriaşi, apar ca fiind fără relevanţă în acest context.

Ca atare interpretarea dată de recurente dispoziţiilor art. 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, potrivit jurisprudenţei constante a instanţei de contencios european în sensul că noţiunea de bunuri include atât "bunuri actuale" cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora reclamantul poate pretinde să aibă cel puţin o "speranţă legitimă" de a obţine exercitarea efectivă a unui drept de proprietate, speranţă care trebuie să aibă o bază suficientă în dreptul intern, nu poate fi valorificată în sensul pretins de acestea câtă vreme bunurile revendicate nu mai există în materialitatea lor, caz în care reclamantele nu puteau să se bucure nici de o speranţă legitimă la despăgubire, conform dispoziţiilor legii speciale.

Nefiind îndeplinite condiţiile pentru exercitarea unei acţiuni de drept comun, în condiţiile strict enumerate anterior, nu pot fi analizate motivele referitoare la temeinicia acţiunii în revendicare prin prisma îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 563 şi 566 C. civ.

Ca atare, nu sunt incidente în cauză cazurile de casare a hotărârilor atacate cu recurs, pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., încadrate de recurente în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ.

Faţă de aceste împrejurări, Înalta Curte, potrivit art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele A. şi B. împotriva deciziei nr. 2296 din 3 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele A. şi B. împotriva deciziei nr. 2296 din 3 noiembrie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 15 aprilie 2021.