Nullity of cassation appeal for failure to substantiate grounds of illegality in challenging quantum of moral damages.

Şedinţa publică din data de 14 aprilie 2021

Analizând recursul în conformitate cu dispoziţiile art. 499 teza a II - a C. proc. civ., potrivit cărora "în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivele de casare", Înalta Curte constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 07 iunie 2018, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii C., în calitate de corespondent pe teritoriul Statului Român al D., şi E., în calitate de intervenient forţat, solicitând: obligarea pârâtei la plata daunelor materiale şi morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii accidentului de circulaţie din data de 02 februarie 2015, produs pe DN2, în afara comunei Sascut, judeţul Bacău, în urma căruia reclamanţii au suferit vătămări corporale, astfel: pentru A., suma de 537 RON, cu titlu de daune materiale, şi suma de 150.000 RON, cu titlu de daune morale, şi pentru B., suma de 165 de RON, reprezentând daune materiale, si suma de 1.000.000 RON, reprezentând daune morale; obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, calculate de la data de 23 mai 2018 şi până la data plăţii efective a sumelor de bani ce se vor acorda prin hotărârea instanţei de judecată.

Prin încheierea nr. 43/2018 din 5 decembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2018, a fost admisă excepţia necompetenţei material procesuale a secţiei a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi a fost trimisă cauza, spre competentă soluţionare, secţiei I civile a Tribunalului Bacău.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bacău, secţia I civilă, la data de 17 ianuarie 2019, sub nr. x/2018*.

2. Judecata în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 445 din 26 iunie 2019, Tribunalul Bacău, secţia I civilă a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta D.., prin mandatar C., şi cu intervenientul forţat E., a dispus obligarea pârâtei D.., prin mandatar C., la plata în favoarea reclamantului A. a sumei de 537 RON, reprezentând daune materiale, şi a sumei de 50.000 RON, reprezentând daune morale, iar reclamantului B. suma de 165 RON, reprezentând daune materiale, şi suma de 400.000 RON, reprezentând daune morale. A obligat aceeaşi pârâtă să achite reclamanţilor penalităţi de întârziere aferente sumelor la care a fost obligată, în cuantum de 0,2%, calculate pentru fiecare zi de întârziere, începând cu a -11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii.

3. Judecata în apel.

Prin decizia nr. 283/2020 din 06 iulie 2020, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă D.., prin mandatar C., împotriva sentinţei civile nr. 445 din 26 iunie 2019, pronunţată de Tribunalul Bacău; a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a dispus reducerea despăgubirii pentru prejudiciul moral acordat reclamantului B., de la 400.000 RON la 125.000 RON; a menţinut restul dispoziţiilor din sentinţa apelată; a respins, ca nefondat, apelul promovat de reclamanţi A. şi B. împotriva aceleiaşi sentinţe.

4. Judecata în recurs. Procedura de filtru.

Împotriva deciziei civile nr. 283/2020 din 06 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă au declarat recurs reclamanţii A. şi B., cu a cărui soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 8 septembrie 2020 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 10.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, susţinând că instanţa de apel, în mod nelegal, a apreciat că sumele propuse de pârâtă reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit, întrucât suma acordată cu titlu de despăgubiri morale nu trebuie să constituie un prilej de îmbogăţire fără justă cauză şi nici să se constituie într-o sancţiune exagerată pentru partea care va trebui să suporte aceste sume.

În mod greşit, instanţa de apel a admis motivul de apel invocat de pârâtă privind reducerea despăgubirii pentru prejudiciul moral acordat reclamantului B., de la 400.000 la 125.000 RON, în considerarea faptului că prin neapelarea despăgubirii acordate reclamantului A. (în cuantum de 50.000 pentru 60 de zile de îngrijiri medicale, respectiv 679 RON/zi de îngrijire medicală), a aplicat acelaşi raţionament de calcul şi pentru reclamantul B., acesta fiind despăgubit cu suma de 125.000 RON pentru cele 160 de zile de îngrijiri medicale.

Recurenţii au susţinut că, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanţa de apel nu a valorificat, în mod concret, impactul emoţional diferit asupra vieţii celor doi reclamanţi, astfel cum le-au fost afectate relaţiile sociale şi de familie, suferinţele fizice şi urmările leziunilor cauzate de accident, activităţile de dinainte şi după accident pentru fiecare reclamant, precum şi faptul că recuperarea reclamantului B. nu este integrală.

Recurenţii-reclamanţi au făcut referire la decizia civilă nr. 900 din 24 aprilie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, considerând că daunele morale trebuie să fie înţelese într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale şi patrimoniale, al căror scop este acela, ca în funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacţie sau uşurare pentru suferinţele îndurate.

Raţionamentul instanţei de apel privind o eventuală îmbogăţire fără justă cauză este lipsită de fundament juridic, având în vedere condiţiile care reglementează instituţia juridică a îmbogăţirii fără justă cauză prevăzute de art. 1345-1348 C. civ. şi împrejurarea că aceste prevederi legale nu sunt incidente cauzei, temeiul juridic al cererii introductive de instanţă fiind reprezentat de dispoziţiile art. 1391 şi următoarele C. civ. care reglementează condiţiile răspunderii civile delictuale, respectiv de dispoziţiile Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi cele ale Ordinului CSA nr. 14/2011 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

În ceea ce priveşte criteriile de apreciere a cuantumului daunelor morale instanţa de apel a avut în vedere ipoteza că acestea se subordonează noţiunii de apreciere rezonabilă, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs, însă, aprecierea in concreto a acesteia nu are caracter rezonabil, ci derizoriu, în raport de prejudiciul moral diferit încercat de reclamanţi ca urmare a traumelor suferite.

S-a mai arătat că instanţa de apel s-a raportat la principiul proporţionalităţii între echitate şi nevoia socială, repere la care doctrina Curţii Europene a Drepturilor Omului a mai adăugat un alt principiu şi anume acela al reportării daunelor morale la nivelul veniturilor din ţara de origine; instanţa a reţinut, pe lângă principiul echităţii, şi jurisprudenţa şi doctrina în materie, realităţile economice şi sociale, precum şi faptul că daunele morale trebuie să fie rezonabile fără ca acestea să se transforme în amenzi excesive pentru asigurător, respectiv în surse de îmbogăţire nejustificată.

Recurenţii au învederat că, la instanţa de fond, au depus mai multe hotărâri pronunţate de instanţele naţionale, în care au fost evidenţiate cuantumul daunelor morale acordate în speţe similare, apreciind relevantă depunerea acestora în contextul în care nu există criterii clare de determinare a cuantumului daunelor morale, practica instanţelor fiind un reper ce trebuie avut în vedere în mod obligatoriu.

Prin raportare la nivelul veniturilor din ţara de origine şi la hotărârile depuse la dosarul cauzei, recurenţii-reclamanţi au opinat în sensul că daunele morale acordate de către instanţa de apel au caracter discriminatoriu, întrucât suferinţa şi nivelul veniturilor acestora este similar cu cel din speţele pe care le-au invocat.

S-a mai arătat că instanţa de apel s-a transformat într-un apărător al pârâtei, în detrimentul reclamanţilor, decizia fiind nelegală prin analizarea cauzei din perspectiva aprecierii daunelor morale ca reprezentând amenzi excesive pentru asigurător; astfel, instanţa de apel nu s-a raportat, de fapt, la principiile enumerate (circumstanţele concrete ale cauzei, principiul echităţii, jurisprudenţa şi doctrina în materie), ci la situaţia intimatei şi la evitarea prejudicierii acesteia.

Recurenţii au arătat că sunt victime directe ale accidentului şi sunt îndreptăţiţi să solicite repararea prejudiciului cauzat, în temeiul art. 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995.

Totodată, au apreciat că la stabilirea întinderii daunelor morale, instanţa trebuia să aibă în vedere, atât prevederile art. 24 alin. (2) lit. a) din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, cât şi dispoziţiile art. 10 din Directiva nr. 14/2005/CE din 11 mai 2007, potrivit cărora suma minimă de 1 milion de euro pentru vătămări corporale sau deces este o sumă rezonabilă şi adecvată.

În susţinerea motivului de recurs, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au arătat că instanţa de apel nu a analizat apelul acestora, astfel că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind examinat doar apelul pârâtei, şi nici nu a motivat respingerea probei cu martorul F., instanţa limitându-se la a constata că proba nu este pertinentă şi utilă soluţionării cauzei, fără a indica o justificare concretă a acestei soluţii.

5. Apărările formulate în cauză.

Cererea de recurs a fost comunicată intimaţilor la data de 23 septembrie 2020

Intimata-pârâtă D., prin mandatar legal S.C. C. S.R.L. a depus întâmpinare, în termen legal, prin care a invocat, pe cale de excepţie, nulitatea recursului întrucât criticile recurenţilor nu se încadrează în motivele de casare invocate, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., ci privesc exclusiv temeinicia hotărârii.

S-a mai arătat că stabilirea cuantumului daunelor morale reprezintă o chestiune de fapt, deci de netemeinicie, iar un astfel de motiv nu poate face obiectul analizei în recurs, cale extraordinară de atac care vizează exclusiv motivele de nelegalitate expres prevăzute de lege.

În subsidiar, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului, cu obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Întâmpinarea a fost comunicată la 08 octombrie 2020.

Recurenţii-reclamanţi au depus răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat respingerea apărărilor, ca fiind nefondate, şi admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, cu prioritate asupra excepţiei nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă D., prin mandatar legal S.C. C. S.R.L., Înalta Curte constată următoarele:

Înalta Curte reţine că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare care, în concordanţă cu principiul legalităţii căilor de atac reglementat de art. 457 din C. proc. civ., poate fi exercitat în termenele şi condiţiile prevăzute de lege.

Acesta poate fi exercitat pentru motivele prevăzute de limitativ de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Aceasta înseamnă că titularul recursului este ţinut să îşi conformeze conduita procesuală acestor exigenţe legale pentru a crea premisele necesare pentru exercitarea controlului de legalitate de către instanţa de recurs.

Pe de altă parte, art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. permite părţilor unui proces exercitarea recursului exclusiv pentru motive de nelegalitate, instanţa de recurs neavând competenţa legală de a proceda la reaprecierea probelor pe baza cărora aceasta a fost reţinută ori de a cenzura situaţia de fapt căreia i-au fost aplicate normele de drept incidente.

Obligaţia recurentului de a motiva recursul nu presupune evocarea unei simple nemulţumiri în raport cu soluţia atacată, ci implică obligaţia de a arăta cazul sau cazurile de casare pe care se întemeiază, dintre cele reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., precum şi dezvoltarea lor în concret, respectiv raportarea motivului de casare invocat la procedura derulată în faţa instanţei anterioare şi/sau hotărârea recurată, criticându-se măsurile procedurale dispuse de instanţă sau raţionamentul logico-juridic expus în cuprinsul hotărârii atacate.

Neindicarea unei teze de recurs ori indicarea greşită a unor motive de casare, dar susceptibile de încadrare de către instanţă în oricare dintre ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., nu vor fi sancţionate cu nulitatea recursului, însă, invocarea unor critici care nu se încadrează în mod real în motivul sau motivele de casare invocate şi nici într-un alt motiv de recurs prevăzut de lege, va atrage aplicarea sancţiunii nulităţii căii de atac, în conformitate cu art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

Motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., invocate de către recurenţii-reclamanţi, prevăd următoarele:

"(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii; 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material."

Din istoricul rezumat al cauzei, reiese că, prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 07 iunie 2018, declinată ulterior, prin încheierea nr. 43/2018 din 5 decembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2018, în favoarea secţiei I civile a Tribunalului Bacău, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâţii C., în calitate de corespondent pe teritoriul Statului Român al D., şi E., în calitate de intervenient forţat, solicitând obligarea pârâtei C., în calitate de corespondent pe teritoriul Statului Român al D. la plata daunelor materiale şi morale pentru prejudiciul suferit ca urmare a accidentului de circulaţie din data de 02 februarie 2015, produs pe DN2, în afara comunei Sascut, judeţul Bacău, în urma căruia reclamanţii au suferit vătămări corporale, astfel: pentru A., suma de 537 RON, reprezentând daune materiale, şi suma de 150.000 RON, reprezentând daune morale, pentru B., suma de 165 de RON, reprezentând daune materiale, si suma de 1.000.000 RON, reprezentând daune morale; obligarea pârâtei C., în calitate de corespondent pe teritoriul Statului Român al D. la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, calculate de la data de 23 mai 2018 şi până la data plăţii efective a sumelor de bani ce se vor acorda prin hotărârea instanţei de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 445 din 26 iunie 2019, Tribunalul Bacău, secţia I civilă a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamanţii A. şi B. şi a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantul A. a sumei de 537 RON, reprezentând daune materiale, şi a sumei de 50.000 RON, reprezentând daune morale, iar către reclamantul B. a sumei de 165 RON, reprezentând daune materiale şi a sumei de 400.000 RON, reprezentând daune morale; a dispus obligarea pârâtei să achite reclamanţilor penalităţi de întârziere aferente sumelor la care a fost obligată, în cuantum de 0,2%, calculate pentru fiecare zi de întârziere, începând cu a -11-a zi de la data rămânerii definitive a hotărârii.

Învestită cu soluţionarea apelului exercitat de pârâta D.., prin mandatar C., Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, prin decizia nr. 283/2020 din 06 iulie 2020, a admis apelul împotriva sentinţei civile nr. 445 din 26 iunie 2019, pronunţată de Tribunalul Bacău, a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a redus despăgubirea pentru prejudiciul moral acordat reclamantului B., de la 400.000 RON la 125.000 RON; au menţinut restul dispoziţiilor din sentinţa apelată; a respins, ca nefondat, apelul promovat de reclamanţi împotriva aceleiaşi sentinţe.

Pentru a pronunţa această soluţie, curtea de apel a reţinut, că în ceea ce priveşte acordarea despăgubirilor pentru daune morale, în condiţiile art. 1391 din C. civ., acestea se stabilesc pe baza evaluării circumstanţelor particulare ale cauzei, având în vedere criterii precum consecinţele negative suferite de reclamant pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

Astfel, din probele administrate, reprezentate de acte medicale, raport de expertiză medico-legală şi declaraţii martor, a reieşit că urmare a accidentului rutier din 02 mai 2015, reclamanţii au suferit traume fizice şi psihice accentuate, confirmând intensitatea suferinţelor, inclusiv pe plan psihic, prin limitarea posibilităţii axestora de a desfăşura activităţi cotidiene o perioadă îndelungată de timp.

Cu toate acestea, instanţa de apel a apreciat că se impune menţinerea unei proporţionalităţi între aceste suferinţe, cu sarcina ce se justifică a fi impusă pârâtei societate de asigurări în a suporta efectiv plata despăgubirilor ce vor fi acordate cu titlu de daune morale, precum şi adoptarea unei echităţi de tratament judiciar între cei doi reclamanţi.

În aplicarea prevederilor art. 22 alin. (7) din C. proc. civ., coroborate cu cele ale art. 1532 alin. (3) din C. civ., pornind de la contextul circumstanţelor obiective invocate şi probate pentru fiecare reclamant, respectiv vârstă, numărul total de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare - 60-65 zile pentru reclamantul Bujor şi 150-165 zile pentru reclamantul B., leziunile suferite şi intervenţiile chirurgicale practicate fiecăruia, pierderea unor venituri/greutatea obţinerii unor venituri, instanţa de apel a apreciat că se impune o reapreciere a cuantumului daunelor morale acordate în raport de unele elemente obiective şi subiective circumstanţiale ale cauzei.

Astfel, instanţa a reţinut că pentru reclamantul B. actele medicale existente la dosarul cauzei nu confirmă susţinerea acestuia potrivit căreia a rămas cu piciorul drept mai scurt decât cel stâng şi nici vreo altă infirmitate; de asemenea, a reţinut că acesta nu a probat imposibilitarea fizică de a susţine concerte în contextul valorificării posibilităţii de încadrare într-un eventual grad de handicap, potrivit Legii 448/2006, pentru a se putea da eficienţă art. 1393 alin2 C. civ., iar înscrisurile aflate la dosarul cauzei, au confirmat evoluţia constant bună şi refacerea definitivă cu dispariţia problemelor locomotorii ale acestuia.

În ceea ce priveşte acordarea de despăgubiri morale ca urmare a pierderii eventualelor venituri din muzică, activitate, de altfel, care nu a fost probată a fi fost desfăşurată într-un cadrul legal, conform art. 7 pct. 3 coroborat cu art. 58 din Codul fiscal, instanţa de apel a reţinut că reclamantul B. nu a dovedit existenţa prejudiciului, deşi la termenul din 10 aprilie 2019, i s-a pus în vedere acest lucru, astfel că, suferinţa sub forma frustrării pentru imposibilitatea de a mai face ceea ce-i plăcea şi de a se simţi şi a fi util familiei, nu a putut fi reţinută drept o consecinţă a evenimentului rutier în care a fost implicat ci, eventual, o împrejurare care a ţinut mai mult de opţiunea personală a reclamantului.

Pentru celelalte prejudicii reclamate ca urmare a unor pretinse sechele post-traumatice pe plan fizic şi psihic, instanţa de apel a reţinut că dacă acestea i-ar fi afectat în mod real viaţa, se impunea ca reclamantul să fi făcut demersuri sau măcar să probeze intenţia, dacă nu şi imposibilitatea materială, de a recurgere la terapii de refacere/recuperare care ar fi limitat în timp suferinţa sa, voinţă care însă nu s-a exprimat.

În ceea ce priveşte pe reclamantul A., instanţa de apel a reţinut că acesta nu a probat deficitul funcţional pentru pareza nerv cubital drept, deşi, prin certificatul de completare din 15 aprilie 2015, s-a stabilit că aceste aprecieri se pot efectua, pe baza unei expertize medico-legale, după 6 luni.

Cu privire la cererea privind acordarea de daune morale, curtea de apel a reţinut că din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, coroborate cu declaraţiile de martor, nu există niciun indiciu din care să reiasă existenţa unei reale suferinţe fizice şi/sau psihice ulterioară perioadei de refacere, reclamantul neprezentând nicio probă care să demonstreze existenţa unui asemenea prejudiciu.

În expunerea argumentelor din cuprinsul memoriului de recurs, circumscrise motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi nu au învederat vreo situaţie care să poată fi încadrată în vreuna din ipotezele vizate de norma legală redată, respectiv nemotivare, motivare contradictorie sau străină de natura cauzei.

Astfel, recurenţii-reclamanţi s-au rezumat a releva că "analiza actelor şi lucrărilor dosarului de către instanţa de apel începe de la fila x a deciziei recurate şi se referă doar la analizarea, în exclusivitate, a apelului declarat de pârâtă", că "hotărârea recurată vizează începând cu fila x numai aspecte invocate de către pârâtă, deşi recurenţii au dezvoltat apărări minuţioase cu privire la netemeinicia sentinţei tribunalului" şi că "în speţă, instanţa de apel nu a motivat respingerea probelor solicitate, reţinând doar că acestea nu sunt utile şi pertinente soluţionării cauzei", aspecte care rămân simple alegaţii, fără a avea aptitudinea de a declanşa un control de legalitate în raport de motivul de nelegalitate invocat.

Prioritar, Înalta Curte constată că în ceea ce priveşte apelul exercitat de reclamanţi, acesta a vizat atât cuantumul daunelor materiale, examinate în mod distinct de către instanţa de apel, cât şi cuantumul daunelor morale, analizate de curtea de apel prin considerente comune cu ale apelului formulat de pârâta societatea de asigurări.

În acest context, deşi se invocă incidenţa tezei privind lipsa motivării soluţiei pronunţate de curtea de apel, prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi nu au arătat care sunt criticile din apel pe care instanţa nu le-a analizat, aceştia limitându-se în argumentarea motivului de recurs, la a circumstanţia în sensul că instanţa de apel a răspuns "exclusiv" motivelor de apel ale pârâtei, fără a indica, în concret, care sunt acele "apărări minuţioase" pe care le-ar fi invocate prin propriul apel şi pe care instanţa de apel nu le-a analizat. Or, cercetarea motivelor de apel ale pârâtei, nu presupune eo ipso, o neanalizare de către instanţa de apel a motivelor de apel ale reclamanţilor, aşa cum se susţine, o astfel de împrejurare impunând a fi susţinută de argumente care să vizeze o astfel de situaţie. Aceasta cu atât mai mult cu cât, aşa cum s-a reţinut anterior, criticile din apel ale reclamanţilor vizând cuantumul daunelor morale, au fost examinate concomitent, în cadrul aceloraşi considerente, cu criticile din apel ale pârâtei societate de asigurări, aspectele de netemeinicie apreciindu-se a fi comune.

Examinând argumentul invocat de recurenţii-reclamanţi în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. privind pretinsa nemotivare de către instanţa de apel a soluţiei de respingere a cererii de probatorii, respectiv pe cea vizând declaraţia de martor a numitului F., Înalta Curte reţine că aprecierea asupra oportunităţii, pertinenţei şi utilităţii unei probe aparţine, în exclusivitate, instanţelor de fond, fără ca soluţia privitoare la respingerea sau admiterea unor cereri de probatorii să poată fi supusă cenzurii de către instanţa de recurs, în lipsa unor motive care să vizeze aplicarea sau interpretarea greşită a unor norme de drept procesual sau material.

În atare context, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs a fost invocat fără a fi susţinut de veritabile critici de nelegalitate, în sensul art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte argumentarea motivului de casare, prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenţii-reclamanţi au criticat decizia curţii de apel din perspectiva reducerii cuantumului daunelor morale acordate reclamantului B., de la 400.000 RON, la 125.000 RON, pentru cele 160 de zile de îngrijiri medicale, prin raportare la prejudiciul moral acordat celuilalt reclamant, A., pentru care s-a apreciat că pentru perioada de îngrijiri medicale de care a avut nevoie, între 60-65 de zile, i se cuvine suma de 679 RON/zi.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reţine că, în faza procesuală a recursului, nu poate fi reapreciat cuantumul despăgubirilor care rezultă dintr-o evaluare a situaţiei de fapt, prin prisma elementelor de probatoriu, întrucât o astfel de împrejurare excede limitelor analizei permise în calea extraordinară de atac.

Nefiind o problemă de legalitate, ci doar de temeinicie, nu poate constitui obiect al controlului judiciar în recurs, control care vizează exclusiv aspectele de nelegalitate.

Cu privire la prejudiciul moral, în jurispudenţa sa, instanţa supremă a statuat că acesta reprezintă orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane şi care se manifestă prin suferinţa fizică sau/şi morală, pe care le resimte victima.

Prin urmare, caracterul suferinţelor este în strânsă legătură cu particularităţile individuale ale persoanei prejudiciate, suferinţele morale (psihice) precum frica, durerea, ruşinea, tristeţea, neliniştea, umilirea şi alte emoţii negative fiind analizate de către instanţă în mod diferit, în funcţie de circumstanţele de fapt ale fiecărei pricini.

În ce priveşte modul concret de evaluare a daunelor morale, în lipsa unor reglementări naţionale şi/sau comunitare, cuantumul despăgubirii acordate trebuie să răspundă principiului reparării integrale a unui astfel de prejudiciu, şi care nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc.

În privinţa aplicării criteriilor de stabilire a despăgubirilor reprezentând daunele morale, instanţa supremă a stabilit printr-o jurisprudenţă constantă imposibilitatea analizei în recurs a chestiunii cuantumului daunelor morale sau materiale în astfel de acţiuni în răspundere civilă delictuală, cum este cea pendinte, apreciindu-se că aceasta nu reprezintă o problemă de legalitate, ci doar de temeinicie, astfel încât nu poate constitui obiect al controlului judiciar în recurs, control care vizează exclusiv aspecte de nelegalitate.

În cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte reţine că un prim argument al reclamanţilor în susţinerea motivului de recurs, reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. a vizat împrejurarea că instanţa de apel a redus cuantumul despăgubirilor morale acordate reclamantului B., fără ca pârâta să aducă dovezi care să justifice reducerea acestora.

O atare critică nu poate fi circumscrisă motivului de casare invocat pentru două aspecte: această afirmaţie antamează chestiuni legate de probatorii, astfel că pretinsa absenţă a dovezilor părţii adverse care, în opinia reclamanţilor, nu au justificat reducerea de către curtea de apel a cuantumului despăgubirilor morale acordate reprezintă o chestiune de netemeinicie, care excede controlului de legalitate instanţei de recurs. Pe de altă parte, argumentele invocate de către reclamanţi nu vizează silogismul judiciar al instanţei de apel pentru care a fost redus cuantumul daunelor morale acordate reclamantului B., curtea de apel reţinând că, judecând în echitate, cu luarea în considerare a circumstanţelor producerii accidentului, a gravităţii şi naturii leziunilor suferite de către toate victimele accidentului, (având în vedere că pârâta nu a contestat cuantumul daunelor morale acordate reclamantului A.), pentru egalitate de tratament, se impune acordarea de daune morale pentru fiecare zi de îngrijire medicale într-un cuantum similar. Or, aceste aprecieri vizează circumstanţele factuale ale pricinii, ce nu pot fi reanalizate în recurs.

În continuare, în argumentarea aceluiaşi motiv de recurs, recurenţii-reclamanţi au criticat decizia curţii de apel din perspectiva în care aceasta nu a valorificat, în mod concret, impactul emoţional diferit asupra celor doi reclamanţi, din perspectiva vârstei reclamantului B. la data producerii accidentului, a consecinţelor, pe plan social şi familial, pe care evenimentul rutier în care a fost implicat l-au produs asupra sa.

Cu privire la aceste afirmaţii, Înalta Curte reţine că susţinerile recurenţilor reclamanţi nu se pot încadra în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece acestea reprezintă aspecte care implică evaluarea probatoriului şi a situaţiei de fapt, constituind motive de netemeinicie a hotărârii atacate care exced cazurilor de nelegalitate prevăzute strict şi limitativ în art. 488 C. proc. civ., în limita cărora să poată fi exercitat controlul judiciar.

În ipoteza invocării prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în oricare dintre tezele descrise în cuprinsul acestui text legal - hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material -, recurenţii erau îndrituiţi să argumenteze raţiunea pentru care consideră că, prin hotărârea atacată, instanţa de apel a încălcat sau aplicat greşit prevederile legale invocate prin memoriul de recurs ori principiile desprinse din jurisprudenţa naţională sau europeană referitoare la cuantificarea efectivă a despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale.

Or, din analiza deciziei recurate, Înalta Curte reţine că instanţa de apel, la stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu moral, a avut în vedere drept criterii consecinţele negative suferite de reclamanţi în cauză pe plan psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămarii şi măsura în care a fost afectata situaţia familială, profesională şi socială, având în vedere că, prin aceste despăgubiri, cu rol compensatoriu, se urmăreşte o reparaţie justă şi echitabilă a prejudiciului moral suferit, în realitate recurenţii pretinzând nu o omisiune a instanţei de apel de a valorifica aceste criterii, ci exprimând nemulţumirea acestora asupra modalităţii în care acestea au fost aplicate în relaţie cu cadrul factual verificat în urma reanalizării în mod corespunzător a materialului probator.

Cu toate că au redat în conţinutul cererii de recurs criteriile ce se impun a fi avute în vedere în determinarea cuantumului despăgubirilor morale, prin raportare la principiul proporţionalităţii între echitate şi nevoia socială, al reparării daunelor morale la nivelul veniturilor din ţara de origine, respectiv la faptul că daunele morale trebuie să fie rezonabile, fără ca acestea să se transforme în amenzi excesive pentru asigurator şi o sursă de îmbogăţire nejustificată, recurenţii-reclamanţi au susţinut că aprecierea dată de instanţa de apel asupra acestor criterii şi interpretarea pe care aceasta a dat-o, pe baza elementelor de fapt ale judecăţii, este greşită, "discriminatorie şi derizorie", respectiv că instanţa "nu a luat în considerare cererea şi s-a pronunţat în aceeaşi zi", fără a combate sau critica în vreun fel reperele care au stat la baza stabilirii cuantumului despăgubirilor morale.

În acelaşi context, împrejurarea că instanţa de apel nu a reţinut în stabilirea cuantumului despăgubirilor că reclamantul B. nu este recuperat fizic integral, aceasta nu poate face obiect de analiză în recurs, de vreme ce această situaţie reclamă administrarea de probatorii sau reaprecierea celor deja administrate, incompatibilă cu structura recursului.

Totodată, nici susţinerile recurenţilor-reclamanţi, în sensul că raţionamentul instanţei de apel, potrivit căruia acţiunea pendinte nu se poate constitui într-o modalitate de îmbogăţire fără justă cauză, este lipsit de fundament juridic, prin raportare la prevederile art. 1345-1348 C. civ., faţă de împrejurarea că temeiul juridic al cererii de chemare în judecată l-a constituit dispoziţiile art. 1391 din C. civ. care reglementează condiţiile antrenării răspunderii civile delictuale, şi Legea nr. 136/1995, nu pot fi circumscrise vreunui motiv de casare prevăzut de lege, în lipsa oricărei critici concrete care să vizeze aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept incidente speţei.

De asemenea, prin cererea de recurs, deşi au pretins că instanţa de apel a stabilit cuantumul despăgubirilor într-un mod discriminatoriu, în contextul în care suferinţa îndurată şi veniturile acestora erau similare cu cele din speţele din hotărârile depuse la dosarul cauzei, recurenţii-reclamanţi nu au expus, în concret, raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, care este greşeala instanţei de apel, aprecierile acestora de ordin personal cu privire la practica recentă a instanţelor de judecată în materia acordării daunelor morale, respectiv la faptul că, în opinia recurenţilor, "magistraţii pot evita soluţiile contrare scopurilor reale ale responsabilităţiii civile şi pot determina cuantumul sumei acordate, astfel încât acesta să nu aibă caracter pur simbolic, ci să aibă un caracter compensatoriu pentru a uşura, pe cât posibil, suferinţa şi neplăcerile îndurate" reprezentând argumente fără valenţa unor critici susceptibile a fi analizate în condiţiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Argumentul vizând pretinsa nelegalitate a deciziei recurate raportat la faptul că, în opinia recurenţilor, instanţa de apel s-a transformat într-un "apărător al pârâtei", din perspectiva în care a reţinut că reducerea cuantumului daunelor morale a fost justificată exclusiv pentru împiedicarea aplicării unei sancţiuni exagerate pârâtei şi pentru evitarea unei îmbogăţiri fără justă cauză a reclamanţilor, fără a se raporta la principiile care guvernează acordarea daunelor morale, rămâne o simplă alegaţie, fără consecinţe în planul analizei legalităţii deciziei recurate, în lipsa unor critici concrete care să vizeze modalitatea în care instanţa de apel a făcut aplicarea şi interpretarea prevederilor art. 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, a art. 24 alin. (2) lit. 1 din Ordinul CSA nr. 14/2011 şi a art. 10 din Directiva nr. 14/2005/CE din 11 mai 2007, redate, in extenso în cuprinsul memoriului de recurs de către recurenţii-reclamanţi .

În ceea ce priveşte susţinerea referitoare la faptul că, pe de o parte, instanţa de apel, în mod greşit, a apreciat proporţionalitatea cuantumului despăgubirilor morale acordate raportat la suferinţele reclamanţilor, fără a ţine cont de particularităţile fiecăruia dintre aceştia, iar pe de altă parte, că despăgubirile solicitate sunt pe deplin justificate faţă de situaţia personală a fiecăruia, Înalta Curte reţine faptul că determinarea efectivă a despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale nu poate forma obiectul controlului judiciar în recurs, întrucât reprezintă aspecte care implică evaluarea probatoriului şi a situaţiei de fapt, constituind motive de netemeinicie a hotărârii atacate, care exced cazurilor de nelegalitate prevăzute strict şi limitativ în art. 488 C. proc. civ., în limita cărora să poată fi exercitat controlul judiciar. Aceste aspecte au fost relevate de altfel şi de reclamanţi prin memoriul de recurs care au susţinut că aprecierea asupra cuantumului daunelor morale trebuie să se raporteze la circumstanţele particulare ale fiecărui reclamant în parte referitoare la "vârstă, stare de sănătate, echilibru psihic, natura activităţii profesionale desfăşurate", şi care sunt indisolubil legate de administrarea de probatorii, incompatibilă cu structura actuală a recursului.

Ca atare, apectele relevate de recurenţii-reclamanţi în cuprinsul filelor x din cererea de recurs nu pot constitui elemente pentru analiza legalităţii soluţiei criticate, acestea vizând în esenţă, situaţia de fapt.

Cum argumentele invocate prin memoriul de recurs, nu se constituie într-o critică de nelegalitate a deciziei, rezultă că devin incidente dispoziţiile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. conform cărora recursul este nul în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

În acest context, se constată că susţinerile recurenţilor vizând pretinsa nemotivare a hotărârii şi cuantificarea efectivă a despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale sunt formale sau reprezintă aspecte de netemeinicie şi nu sunt apte a permite controlul de legalitate al deciziei recurate, neputând fi luate în considerare cu valoare de critici de nelegalitate la adresa deciziei recurate.

Prin urmare, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecăţii, nu se regăsesc veritabile critici la adresa deciziei pronunţate în apel şi nici nu se arată în ce constă nelegalitatea deciziei atacate, prin raportare la soluţia pronunţată în apel şi la argumentele arătate de instanţă în fundamentarea acesteia, care să permită încadrarea acestora, de către instanţa de recurs, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., într-unul din motivele de recurs strict şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În consecinţă, Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanţii B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 283 din data de 6 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă

Cu privire la cererea formulată de intimata-pârâtă D. de acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 452 din C. proc. civ. "Partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei."

Reiese, aşadar că, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, ca orice cerere adresată instanţei de judecată, trebuie să fie probată, legiuitorul stabilind că dovada cheltuielilor trebuie depusă in limine litis, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei.

Din examinarea înscrisurilor aflate la dosarul cauzei, se constată că deşi intimata D., prin întâmpinare, a solicitat obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată, aceasta nu a depus, până la termenul stabilit pentru soluţionarea recursului în procedura prevăzută de art. 493 din C. proc. civ., acte justificative ale plăţii cheltuielilor de judecată, aşa cum impun prevederile art. 452 din C. proc. civ.

În lipsa depunerii la dosarul cauzei a dovezilor cu privire la efectuarea cheltuielilor de judecată, Înalta Curte va respinge cererea formulată de intimata-pârâtă D. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanţii B. şi A. împotriva deciziei civile nr. 283 din data de 6 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă.

Respinge cererea formulată de intimata-pârâtă D. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., decizia nu este supusă niciunei căi de atac şi se comunică părţilor, conform art. 427 alin. (1) C. proc. civ.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 aprilie 2021.