Cassation appeal nullified for failure to substantiate illegality in unjust enrichment claim regarding "necessary and useful" expenses after contract nullity

Şedinţa publică din data de 14 aprilie 2021

Analizând recursul în conformitate cu dispoziţiile art. 499 teza a II - a C. proc. civ., potrivit cărora "în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond ori se anulează sau se constată perimarea lui, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivele de casare", Înalta Curte constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia I civilă, la data de 14 aprilie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu B., prin curator C. şi D., obligarea pârâţilor la plata sumei de 133.412,51 RON, reprezentând investiţii/cheltuieli aferente imobilelor aflate în proprietatea acestora, precum şi suma de 205.000 euro, cu titlu de beneficiu nerealizat, cu cheltuieli de judecată.

În drept, acţiunea a fost întemeiată pe art. 194 şi urm., art. 453 C. proc. civ., principiul îmbogăţirii fără justă cauză (actualmente reglementat de dispoziţiile art. 1345-1348 din noul C. civ.), art. 484, art. 993, art. 1092 C. civ. de la 1864.

La termenul de judecată din data de 17 noiembrie 2017, instanţa de fond, din oficiu, pentru considerentele de fapt şi de drept consemnate în încheierea de la acel termen de judecată, a pus în discuţie admisibilitatea demersului juridic al părţii reclamante, fundamentat pe instituţia juridică a îmbogăţirii fără justă cauză, iar, ca urmare a celor rezultate din dezbaterile astfel purtate, reclamantul, prin reprezentantul său convenţional, a solicitat, în conformitate cu dispoziţiile art. 204 alin. (1) din C. proc. civ., să i se acorde un termen pentru precizarea cererii de chemare în judecată.

În data de 24 noiembrie 2017, reclamantul, prin reprezentantul său convenţional, a remis dosarului un înscris intitulat notă de şedinţă, prin care a arătat că pretenţiile pe care le-a formulat prin cererea de chemare în judecată se fundamentează pe dispoziţiile din C. civ. ce reglementează răspunderea civilă contractuală, precizând însă, că înţelege să menţină în totalitate argumentele de fapt şi de drept indicate în actul de învestire a instanţei.

În raport cu această din urmă menţiune, la termenul de judecată din data de 02 februarie 2018, instanţa, după parcurgerea procedurii instituită de prevederile art. 14 alin. (5) şi art. 224 din C. proc. civ., a stabilit că sesizarea sa s-a realizat atât pe temeiul instituţiei de drept a îmbogăţirii fără justă cauză, cât şi pe temeiul răspunderii civile contractuale.

II. Judecata în primul ciclu procesual.

II.1 Judecata în primă instanţă.

Tribunalul Braşov, secţia I civilă, prin sentinţa nr. 34/S din 19 februarie 2018, a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost ulterior precizată.

II.2. Judecata în apel

Prin decizia nr. 1506/Ap din 16 octombrie 2018, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a admis, în parte, apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei pronunţate de tribunal, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a admis, în parte, acţiunea formulată şi precizată, şi, în consecinţă, i-a obligat pe pârâţi să plătească reclamantului A. suma de 45.474 RON, reprezentând cheltuieli aferente terenurilor şi suma de 2.953 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, la fond şi în apel.

II.3. Judecata în recurs.

Prin decizia civilă nr. 2319 din 04 decembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1506/Ap din 16 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, iar pe cale de consecinţă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel; a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii D., prin curator C., şi E., împotriva aceleiaşi decizii.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia civilă, la data de 4 martie 2020, sub nr. x/2017*.

III. Judecata în ce de-al doilea ciclu procesual

III.1 Decizia pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 407/Ap din 23 iunie 2020, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, a admis apelul declarat de către apelantul A. împotriva sentinţei civile nr. 34/S din 19 februarie 2018, pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia I civilă, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a admis, în parte, acţiunea formulată şi precizată de reclamantul A., a obligat pe pârâţii E. şi D. să plătească reclamantului A. suma de 46.253,72 RON, reprezentând cheltuieli avansate; a obligat pe aceiaşi pârâţi să achite reclamantului A. suma de 2.988 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în taxă judiciară de timbru aferentă pretenţiilor admise, la fond şi în apel; au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

III.2 Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 407/Ap din 23 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a declarat recurs recurentul-reclamant A. la data de 24 august 2020, cu a cărui soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 3 septembrie 2020 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 10.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei recurate, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată în sensul obligării pârâţilor la plata sumei în cuantum de 133.412,51 RON, reprezentând cheltuieli/investiţii efectuate pe terenul proprietatea acestora.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul, după prezentarea situaţiei de fapt, a susţinut că, prin decizia recurată, instanţa de apel a modificat nesemnificativ suma pe care intimaţii trebuie să i-o achite, aceştia fiind obligaţi la plata sumei de 46.253,72 RON, iar anterior a fost stabilită suma de 45.474 RON.

După pronunţarea deciziei nr. 2319 din 04 decembrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, în analiza instanţei a rămas doar cererea reclamantului vizând restituirea cheltuielilor efectuate asupra bunului imobil în suma de 133.412,51 RON.

Recurentul a învederat că decizia atacată este nelegală, întrucât rezultatul faptic al judecăţii a constat în îndreptarea unei erori de calcul, respectiv obligarea intimaţilor la plata sumei de 46.253,72 RON în loc de 45.474 RON, cât a fost stabilit iniţial.

S-a mai susţinut că instanţa de apel a apreciat, în mod eronat, că în cauză sunt incidente dispoziţiile cu privire la îmbogăţirea fără just temei, doar în privinţa unor categorii de cheltuieli efectuate de reclamant, în condiţiile în care cheltuielile au fost efectuate şi realizate în interesul bunului şi se circumscriu categoriei cheltuielilor necesare şi utile.

Cu toate acestea, instanţa de apel nu a ţinut cont de faptul că patrimoniul pârâţilor s-a mărit cu valoarea de 133.412,51 RON, iar nu doar cu valoarea de 46.253.72 RON, mărire care s-a realizat pe seama micşorării patrimoniului reclamantului.

Recurentul a opinat că instanţa de apel, în analiza asupra temeiurilor de drept deduse judecăţii, a încălcat prevederile legale în materia îmbogăţirii fără justă cauză şi pe cele care vizează cheltuielile necesare şi utile, şi nu a ţinut cont de faptul că aceste sume nu au fost contestate de pârâţi.

Astfel cum a reţinut Tribunalul Braşov, în primul ciclu procesual, prin încheierea din data de 02 februarie 2018, pârâţii nu au contestat înscrisurile depuse de reclamant în dovedirea pretenţiilor sale, iar reţinerile instanţei de fond au intrat în autoritatea de lucru judecat, astfel că, la acest moment, orice încercare a pârâţilor de a contesta pretenţiile trebuie respinsă întrucât este în contradicţie cu manifestarea de voinţă exprimată în primul ciclu procesual, fiind incidente dispoziţiile cu privire la autoritatea de lucru judecat.

Recurentul a arătat că nelegalitatea reţinerii prevederilor referitoare la instituţia autorităţii de lucru judecat de către instanţa de apel, raportat la însăşi conduita părţilor adverse care au recunoscut, prin necontestare, înscrisurile depuse de către reclamant în dovedirea pretenţiilor solicitate, conduc la pronunţarea unei soluţii nelegale de natură a antrena, în continuare, prejudicierea intereselor sale patrimoniale.

A mai arătat că soluţia instanţei de apel este nelegală, întrucât, deşi la nivel teoretic instanţa a constatat aplicabilitatea în cauză a principiului îmbogăţirii fără just temei, nu a făcut aplicarea acestui principiu în totalitate, respectiv faţă de valoarea reală cu care a fost micşorat patrimoniul reclamantului.

În continuare, recurentul a susţinut că micşorarea patrimoniului său a intervenit în momentul în care pârâţii, după 11 ani de la data la care reclamantul a achiziţionat imobilele (prin contractul de vânzare-cumpărare din 20 decembrie 2005), au redevenit proprietari, respectiv după pronunţarea în anul 2016 a deciziei Curţii de Apel în dosarul x/2012 şi întabularea în cartea funciară a dispoziţiilor sentinţei; întrucât în anul 2016 a intervenit însărăcirea patrimoniului reclamantului cu suma de 133.412,51 RON şi mărirea patrimoniului pârâţilor, sunt incidente prevederile Noului C. civ., cum corect s-a reţinut, şi se impune admiterea acţiunii în integralitate.

Prin soluţia pronunţată, instanţa de apel nu a indicat, în concret, motivele pentru care a admis acţiunea doar pentru valoarea de 46.253,72 RON, ci s-a rezumat doar la indicarea faptului că doar aceste cheltuieli au legătură cu imobilele şi a enumerat apoi o componenţă a sumei greu de urmărit şi stabilit.

Toate cheltuielile în sumă totală de 133.412,51 RON au fost realizate în interesul bunului şi se circumscriu categoriei cheltuielilor necesare si utile, fiind cheltuieli care au dus la amenajarea, dotarea şi transformarea imobilelor, din imobile care erau în circuitul agricol, în imobile apte pentru desfăşurarea de activităţi de dezvoltare imobiliară; astfel, reclamantul a suportat toate investiţiile ce erau impuse unui bun gospodar, respectiv cele privind clarificarea şi reglementarea situaţiei juridice a fiecărui număr topografic în parte, toate având menirea constituirii şi valorificării ca ansamblu imobiliar pentru edificarea de construcţii, atât pentru interesul său şi al familiei sale, cât şi pentru vânzare.

Recurentul a arătat că a efectuat investiţii în terenurile menţionate în cuantum de 133.762,51 RON, această sumă fiind compusă din valoarea de 114.112,51 RON, reprezentând investiţii dovedite cu înscrisuri, şi valoarea de 19.650 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor realizate în regie proprie.

De asemenea, în anul 2006 aceste terenuri nu beneficiau de drumuri amenajate, case construite, nici utilităţi si nici nu era emis un PUZ aferent acestei zone, sens în care nu poate fi primită teza instanţei de apel referitoare la faptul că "lucrările contractate cu societăţile F. S.R.L., de către G. S.R.L. nu se încadrează în categoria îmbunătăţirilor aduse imobilului teren, acestea fiind în legătură directă cu construcţiile edificate de reclamant pe cele patru parcele nerestituite, pe riscul său", în condiţiile în care aceste lucrări de săpătură au fost necesare aducerii utilităţilor în zonă, sporind astfel valoarea de piaţă a imobilelor-terenuri la momentul la care terenurile au intrat în patrimoniul pârâţilor.

În continuare, recurentul a detaliat, defalcat, cheltuielile efectuate cu imobilele în cauză, susţinând că toate aceste cheltuieli au fost necesare şi esenţiale pentru a spori valoarea terenului.

Pe de altă parte, prin raportul de expertiză întocmit de expert H., în dosarul nr. x/2012, raport însuşit de către instanţa de judecată şi reţinut la soluţionarea cauzei, s-a stabilit că valoarea terenului litigiu în anul 2005 era de 10 euro/mp, adică o valoarea totală de 82.000 euro.

Urmare a lucrărilor şi demersurilor realizate de reclamant, valoarea terenurilor a crescut fără aportul pârâţilor, ajungând în prezent la valoarea de 35 euro/mp, adică 287.000 euro, cu o diferenţa de 205.000 euro, recurentul susţinând că, prin soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2012, nu mai poate fi beneficiarul sumei de 287.000 euro, în cauză fiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 1345 C. civ., care reglementează îmbogăţirea fără justă cauză.

Recurentul a conchis că sunt îndeplinite toate condiţiile pentru adminisibilitatea acţiunii, respectiv că există o îmbogăţire a pârâţilor, întrucât terenurile au în prezent valoarea de 217.000 euro, cu 135.000 mai mare decât la momentul achiziţiei, şi o însărăcire a sa, el fiind cel care a suportat toate costurile investiţiilor şi modificărilor acestor terenuri - în cuantum total de 133.412,51 RON, existând o legătură directă între îmbogăţirea pârâţilor şi însărăcirea reclamantului, care nu mai are posibilitatea valorificării acestor terenuri.

III.3Apărările formulate în cauză.

La data de 29 septembrie 2020, în termen legal, intimaţii-pârâţi D. şi E. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentului la data de 09 octombrie 2020 care nu a depus răspuns la întâmpinare.

4. Judecata în completul de filtru.

Prin raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului, magistratul asistent raportor a opinat în sensul că: cererea de recurs îndeplineşte cerinţele de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) din C. proc. civ., sub sancţiunea nulităţii, decizia recurată este susceptibilă de recurs, recursul este exercitat în termenul legal şi este legal timbrat.

Cu referire la încadrarea criticilor formulate, raportorul a apreciat că se impune ca acest aspect să fie analizat de către completul de filtru.

Raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 26 mai 2021, conform dovezilor aflate la filele x care nu au depus punct de vedere la raport.

IV. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, cu prioritate asupra excepţiei nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă I., prin mandatar legal S.C. J. S.R.L., Înalta Curte constată următoarele:

Înalta Curte reţine că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare care, în concordanţă cu principiul legalităţii căilor de atac reglementat de art. 457 din C. proc. civ., poate fi exercitat în termenele şi condiţiile prevăzute de lege.

Acesta poate fi exercitat pentru motivele prevăzute de limitativ de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Aceasta înseamnă că titularul recursului este ţinut să îşi conformeze conduita procesuală acestor exigenţe legale pentru a crea premisele necesare pentru exercitarea controlului de legalitate de către instanţa de recurs.

Pe de altă parte, art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. permite părţilor unui proces exercitarea recursului exclusiv pentru motive de nelegalitate, instanţa de recurs neavând competenţa legală de a proceda la reaprecierea probelor pe baza cărora aceasta a fost reţinută ori de a cenzura situaţia de fapt căreia i-au fost aplicate normele de drept incidente.

Obligaţia recurentului de a motiva recursul nu presupune evocarea unei simple nemulţumiri în raport cu soluţia atacată, ci implică obligaţia de a arăta cazul sau cazurile de casare pe care se întemeiază, dintre cele reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., precum şi dezvoltarea lor în concret, respectiv raportarea motivului de casare invocat la procedura derulată în faţa instanţei anterioare şi/sau hotărârea recurată, criticându-se măsurile procedurale dispuse de instanţă sau raţionamentul logico-juridic expus în cuprinsul hotărârii atacate.

Neindicarea unei teze de recurs ori indicarea greşită a unor motive de casare, dar susceptibile de încadrare de către instanţă în oricare dintre ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., nu vor fi sancţionate cu nulitatea recursului, însă, invocarea unor critici care nu se încadrează în mod real în motivul sau motivele de casare invocate şi nici într-un alt motiv de recurs prevăzut de lege, va atrage aplicarea sancţiunii nulităţii căii de atac, în conformitate cu art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

În cauza pendinte, prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a solicitat instanţei, în temeiul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea, în parte, a deciziei recurate, fără a aduce însă argumente de nelegalitate cu privire la soluţia pronunţată şi fără a justifica, în concret, raportat la raţionamentul instanţei de apel, incidenţa motivului de recurs arătat sau a vreunuia dintre cazurile de casare, expres şi limitativ, prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că a motiva recursul nu înseamnă, numai arătarea cazului de nelegalitate, prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., în speţă, ci şi dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de către recurentul-reclamant prevede următoarele:

"(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material."

Din istoricul rezumat al cauzei, reiese că, prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia I civilă la data de 14 aprilie 2017, sub nr. x/2017, în temeiul prevederilor care reglementează instituţia de drept a îmbogăţirii fără justă cauză şi răspunderii civile contractuale, reclamantul A., în contradictoriu cu B., prin curator C. şi D., a solicitat obligarea pârâţilor la achitarea sumei de 133.412,51 RON, reprezentând investiţii/cheltuieli aferente imobilelor aflate în proprietatea acestora, precum şi suma de 205.000 euro, reprezentând beneficiu nerealizat.

La finalizarea primului ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 2319 din 04 decembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1506/Ap din 16 octombrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, iar pe cale de consecinţă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel; a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâţii D., prin curator C., şi E., împotriva aceleiaşi decizii.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de recurs a apreciat că, deşi nu reglementează ca atare instituţia juridică a îmbogăţirii fără justă cauză, prevederile vechiul C. civ. conţin o serie de dispoziţii care dau expresie acestui principiu de drept prin aceea că instituie o obligaţie de restituire atunci când are loc mărirea patrimoniului unei persoane, pe seama patrimoniului altei persoane (cum ar fi cele ale art. 484, 493, 494 sau 997 din C. civ.). Or, în cauză, instanţa a reţinut că nu poate face obiectul restituirii către reclamant, pe acest temei de drept, sporul de valoare cunoscut de terenul cumpărat (205 000 euro, potrivit pretenţiilor afirmate prin cerere), între data dobândirii sale, şi cea a pronunţării hotărârii definitive de constatare a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare.

Ca atare, a reţinut că, spre deosebire de reglementarea Noului C. civ. care permite, prin dispoziţiile art. 584 restituirea în anumite condiţii, acordarea sporului de valoare sau, după caz, a jumătate din sporul de valoare dobândit de fond în cazul lucrărilor adăugate utile, vechiul C. civ. nu cuprinde nicio astfel de soluţie în acele cazuri ce constituie aplicaţii ale principiului restituirii pentru motivul îmbogăţirii fără justă cauză, cele mai apropiate ca figură juridică raporturilor dintre părţile litigante fiind cele ale art. 494 şi 997 din vechiul C. civ.

De asemenea, a constatat că restituirea sporului de valoare cunoscut de bun între data dobândirii sale de către reclamant şi data restituirii către vânzător, alături de cheltuielile ce reprezintă investiţii asupra bunului, nu se înscrie în raţiunea instituţiei îmbogăţirii fără justă cauză, care generează o obligaţie de restituire limitată la valoarea îmbunătăţirilor aduse lucrului, în contextul în care în cauza pendinte situaţia îmbogăţirii fără justă cauză nu este justificată de mărirea patrimoniului din vina celui care o primeşte, obligaţia de restituire având loc în limita în care s-a produs mărirea patrimoniului pârâţilor şi, respectiv, micşorarea celui al reclamantului, acţionând în mod diferit cazului de răspundere civilă delictuală care are la bază vinovăţia şi care presupune o obligaţie de reparare în întregime a prejudiciului cauzat.

În rejudecare, prin decizia civilă nr. 407/Ap din 23 iunie 2020, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a admis apelul declarat de către apelantul A. împotriva sentinţei civile nr. 34/S din 19 februarie 2018, pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia I civilă, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a admis, în parte, acţiunea formulată şi precizată de reclamantul A., a obligat pe pârâţii E. şi D. să plătească reclamantului A. suma de 46.253,72 RON, reprezentând cheltuieli avansate; a obligat pe aceiaşi pârâţi să achite reclamantului A. suma de 2.988 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în taxă judiciară de timbru aferentă pretenţiilor admise, la fond şi în apel; a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că sumele avansate de către reclamant, reprezentate de cheltuieli aferente întocmirii documentaţiei de arhitectură în valoare de 16.250 RON, documentaţie topografică, în cuantum de 1.000 RON, documentaţie dezmembrare parcelară, în cuantum de 3.500 RON, taxe şi avize construcţii pentru perioada 2006-2012, taxe şi alte lucrări de carte funciară, plătite la Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară Braşov, cheltuieli cu avizul de sănătate publică pentru parcelele nou constituite, pe care au fost edificate construcţii, cheltuieli privind taxele şi onorariile notariale, inclusiv impozitul plătit pentru vânzarea imobilelor, cheltuieli efectuate pentru autorizarea construcţiilor de către Primăria Săcele, precum şi cheltuieli avansate pentru construcţiile realizate pe cele patru parcele de teren care nu au făcut obiectul restituirii în urma constatării nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, deşi au determinat, în mod evident, micşorarea patrimoniului reclamantului, nu au condus la mărirea patrimoniului pârâţilor, în condiţiile în care parcelarea terenului cu toate celelalte cheltuieli subsecvente, menţionate, avansate în vederea realizării ansamblului rezidenţial nu reprezenta un punct de interes pentru aceştia, nefăcându-se nicio dovadă în acest sens.

În acelaşi sens, instanţa de apel a reţinut că scopul urmărit de reclamant în sensul exploatării terenului în discuţie, sub forma dezmembrării în cele paisprezece loturi de sine stătătoare, care urmau a fi vândute individual, nu coincide cu scopul urmărit de pârâţi, astfel încât aceştia să fie ţinuţi a-l despăgubi cu toate cheltuielile avansate în acest sens, îmbunătăţirea adusă lucrului neputând fi asimilată acestor lucrări, şi deci, neînscriindu-se în accepţiunea juridică a unui spor de valoare adus lucrului.

În continuare, curtea de apel a reţinut că reclamantul nu este îndreptăţit la restituirea cheltuielilor reprezentate de preţul contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părţi, în valoare de 3.000 RON, având în vedere faptul că acesta reprezintă un efect al nulităţii contractului, sub aspectul repunerii părţilor în situaţia anterioară.

În ceea ce priveşte sumele aferente documentaţiei de arhitectură, documentaţiei topografice, documentaţiei de dezmembrare a terenului în 14 loturi, curtea a conchis în sensul că acestea nu se cuvin reclamantului, având în vedere că acestea nu reprezintă cheltuieli care să fie în legătură cu scopul urmărit de pârâţi, ci cu scopul propriu urmărit de reclamant de valorificare a imobilului, ca ansamblu rezidenţial, care excede utilizării sale de către intimaţi.

În acelaşi sens, cu privire la cheltuielile aferente acordării avizelor pentru construcţii, racordarea la K. sau pentru obţinerea avizului de sănătate publică, precum şi sumele avansate pentru achitarea taxelor pentru eliberarea de extrase de carte funciară, de documente cadastrale sau pentru publicarea în Monitorul Oficial al României, instanţa de apel a constatat că acestea sunt în strânsă legătură cu scopul urmărit de reclamant de construire a unor imobile pe parcelele nou create şi vânzarea lor către terţi, şi ca atare, nu pot fi încadrate în noţiunea de îmbunătăţire adusă imobilului, însă în măsura în care au fost acordate de prima instanţă de apel, acestea nu mai pot face obiect al controlului judiciar, impunându-se păstrarea lor, conform principiului non reformatio in pejus.

Totodată, curtea a reţinut că nu se impune nici restituirea cheltuielilor care vizează taxele, onorariile notariale cu privire la contractele de vânzare-cumpărare încheiate pentru cele patru imobile care nu au reintrat în patrimoniul pârâţilor, dată fiind înstrăinarea lor de către acesta unor terţi, având în vedere faptul că, deşi aceştia au fost despăgubiţi, aceasta nu înseamnă o îmbogăţire a acestor părţi.

În acelaşi sens, curtea de apel a constatat că nici cheltuielile legate de autorizarea construcţiilor edificate de reclamant pe cele patru loturi, nerestituite pârâţilor ca şi cheltuielile legate de lucrările efectuate în regie proprie, precum şi cele privind săpăturile şi amenajările realizate de S.C. F. S.R.L., de către S.C. G. S.R.L., nu intră în categoria îmbunătăţirilor aduse terenului, aceste lucrări fiind făcute de reclamant pe riscul său, fără a comporta o îmbogăţire a intimaţilor pârâţi.

În esenţă, din analiza conţinutului memoriului de recurs, Înalta Curte constată că nemulţumirea recurentului reclamant care a determinat exercitarea prezentei căi de atac este reprezentată de o pretinsă aplicare şi interpretare greşită de către curtea de apel a prevederilor legale a art. 1345 C. civ. care reglementează îmbogăţirea fără justă cauză, din perspectiva în care, în opinia acestuia, în mod eronat, instanţa de apel a reţinut că micşorarea patrimoniului său s-a realizat doar cu suma de 46253,72 RON, şi nu cu suma de 133412,51 RON, şi care, în opinia sa, intră în categoria cheltuielilor necesare şi utile, şi, ca atare, pot fi acordate în temeiul "actio de in rem verso".

Prioritar, se reţine că prin decizia de casare, nr. 2319 din 04 decembrie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, obligatorie, de altfel, conform prevederilor art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., s-a statuat că, în raport de împrejurarea că incidenţa normelor din noul C. civ. a fost criticată, din punct de vedere temporal, omisso medio, legea aplicabilă cauzei, ca drept material, în raport cu norma tranzitorie a art. 103 din Legea nr. 71/2011, este C. civ. de la 1864, ca act normativ ce contura cadrul juridic al faptelor extracontractuale la data producerii împrejurării care a condus la îmbogăţirea (neimputabilă) a pârâţilor.

Prin urmare, analiza admisibilităţii în principiu a recursului din perspectiva posibilităţii încadrării criticilor de nelegalitate în motivul de casare prevăzut de dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se vor raporta la prevederile din vechiul C. civ., de la 1864.

În acelaşi sens, Înalta Curte constată că prin decizia de casare, s-a statuat, cu caracter definitiv, că restituirea sporului de valoare cunoscut de bun între data dobândirii sale de către reclamant şi data restituirii către pârâţi, alături de cheltuielile ce reprezintă investiţii asupra bunului, nu se înscrie în raţiunea instituţiei îmbogăţirii fără justă cauză. Prin urmare, în raport de prevederile art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., susţinerile recurentului-reclamant din cuprinsul memoriului de recurs referitoare la pretinsa nelegalitate a deciziei curţii de apel din perspectiva respingerii cererii privind acordarea sumei de 205.000 euro, reprezentând diferenţa de valoare a imobilului între data dobândirii, anul 2005, de 10 euro/mp, şi data predării către pârâţi, 2016, de 35 euro/mp, " deşi toate investiţiile au fost suportate de către reclamant, în cauză fiind incidente prevederile art. 1345 din C. civ..", nu mai pot face obiect de analiză în prezenta cale de atac.

Procedând, în continuare, la analiza conţinutului memoriului de recurs, Înalta Curte reţine că aserţiunea recurentului-reclamant conform căreia în analiza căii de atac se impune ca instanţa de recurs să se raporteze la împrejurarea că "pârâţii nu au contestat suma de 133412,51 RON, solicitată în temeiul acţiunii privind îmbogăţirea fără justă cauză", precum şi la faptul că "părţile nu s-au opus administrării acestor probe, aşa cum reiese din încheierea din 02 februarie 2018, pronunţată de Tribunalul Braşov în dosarul nr. x/2017, şi ca atare, instanţa de apel a nesocotit autoritatea de lucru judecat a acestei încheieri", nu poate fi circumscrisă motivului casare invocat, în lipsa unei critici care să vizeze aplicarea sau interpretarea greşită a unei norme de drept material, şi nici nu poate fi încadrată, în condiţiile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., în vreunul dintre motivele de casare, limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din acelaşi cod.

De asemenea, aceste afirmaţii ale recurentului-reclamant rămân simple alegaţii, în contextul în care absenţa formulării unor apărări din partea pârâţilor sau necontestarea materialului probator nu pot conduce la concluzia că aspectele relevate prin cererea de chemare în judecată sunt fondate sau întemeiate, aşa cum, în mod greşit, se susţine. De altfel, simpla necontestare de către partea adversă a pretenţiilor deduse judecăţii nu poate conduce eo ipso la admiterea cererii deduse judecăţii, instanţa având obligaţia de a analiza temeinicia acţiunii în raport de normele legale şi de probele administrate, aşa cum impun exigenţele art. 22 din C. proc. civ.

Totodată, faptul că pârâţii nu au exercitat calea de atac împotriva soluţiei de admitere a probatoriului, pronunţată prin încheierea din 02 februarie 2018 de Tribunalul Braşov, în dosarul nr. x/2017, aşa cum se susţine prin motivele de recurs, nu este apt a releva un motiv de nelegalitate al deciziei curţii de apel, prevăzut de alin. (1) a art. 488 din C. proc. civ., în contextul în care aspectele invocate de recurenţi nu circumstanţiază o situaţie care să evidenţieze o aplicare sau interpretare greşită a principiilor sau regulilor statuate la nivel doctrinar sau jurisprudenţial în materia îmbogăţirii fără just temei, singurele în raport de care instanţa de recurs ar avea căderea a analiza legalitatea deciziei curţii de apel.

Pe de altă parte, nesocotirea de către instanţa de apel a autorităţii de lucru judecat, invocată de către recurentul-reclamant, vizează, de regulă, situaţia în care instanţa a reluat dezbaterile asupra unei chestiuni litigioase deja tranşate de către o jurisdicţie anterioară şi asupra căreia judecătorul a statuat, împrejurare care nu este întrunită în cauză. Or, în speţă, recurentul nu a învederat existenţa unei atare ipoteze şi prin urmare, critica formulată nu poate fi circumscrisă motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ.. De altfel, soluţiile pronunţate de instanţă prin încheieri, cu privire la cererile de probatorii nu se bucură de autoritate de lucru judecat, în sensul dispoziţiilor art. 430 şi art. 431 din C. proc. civ., vizate de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., legiuitorul român chiar reglementând posibilitatea instanţelor de a reveni asupra unor probe încuviinţate dacă, după administrarea altor probe, apreciază că administrarea vreuneia nu mai este necesară, conform art. 259 din C. proc. civ.

Situaţia de fapt, relevă că, în cauză, imobilului restituit pârâţilor i-a fost schimbată categoria de folosinţă, din teren agricol, în aceea de teren construibil, scop în care a fost întocmit Plan Urbanistic Zonal, au fost efectuate lucrări cadastrale, respectiv, s-au făcut demersuri pentru dotarea acestuia cu utilităţi: curent electric, apă şi gaz.

Prin cererea de recurs, după descrierea, în mod amplu şi detaliat, a situaţiei de fapt care a generat prezentul litigiu şi a parcursului procesual al cauzei, filele x, reclamantul a susţinut, sub un prim aspect, că decizia curţii de apel este nelegală din perspectiva în care "deşi, la nivel teoretic, instanţa constată aplicabilitatea principiului îmbogăţirii fără justă cauză, în mod netemeinic, curtea de apel nu face aplicarea acestui principiu în totalitate, în raport de valoarea reală cu care a fost micşorat patrimoniul reclamantului", respectiv că, în raport de data la care a intervenit micşorarea patrimoniului reclamantului, prin pronunţarea deciziei civile nr. 352 din 04 octombrie 2016 de Curtea de apel Braşov care a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 10 decembrie 2005 de Biroul Notar Public L., sunt incidente prevederile noului C. civ.

Privitor la pretinsa incidenţă în cauză a normelor de drept material privitoare la îmbogăţirea fără justă cauză, cuprinsă în prevederile Noului C. civ., astfel cum s-a menţionat şi anterior, această chestiune a fost tranşată în ciclul procesual anterior, şi ca atare, nu mai poate face obiect de analiză în prezenta cale de atac, în raport de prevederile art. 501 alin. (1) din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte afirmaţia recurentului-reclamant potrivit căreia decizia recurată este nelegală din perspectiva în care, deşi reţine incidenţa principiului îmbogăţirii fără justă cauză, curtea de apel nu face aplicarea acestui principiu în totalitate, în raport de valoarea reală cu care a fost micşorat patrimoniul reclamantului", Înalta Curte constată că simpla susţinere că instanţa de apel nu face, în totalitate, aplicarea principiului imbogăţirii fără justă cauză, nu este suficientă pentru declanşarea mecanismului de exercitare a recursului, ci este necesar a fi indicate motivele pentru care titularul cererii de recurs apreciază că dezlegarea dată de instanţa care a pronunţat hotărârea atacată nu este conformă cu prevederile legale invocate.

Îmbogăţirea fară justă cauză dă naştere unui raport obligaţional între îmbogăţit şi însărăcit. Îmbogăţitul este debitorul, iar însărăcitul este creditorul obligaţiei de restituire.

În ceea ce priveşte limitele restituirii întemeiate pe îmbogăţirea fără justă cauză, obligaţia de restituire are o dublă limită: pe de o parte, îmbogăţitul este obligat să restituie însărăcitului numai valoarea îmbogăţirii sale, chiar dacă însărăcirea reclamantului este mai mare, iar pe de altă parte, însărăcitul are dreptul de a i se restitui doar valoarea însărăcirii sale, chiar dacă foloasele obţinute de îmbogăţit sunt mai mari. Aşadar, obligarea pârâtului la o restituire superioară celei a îmbogăţirii de care a beneficiat echivalează cu o însărăcire injustă, după cum, acordarea în favoarea reclamantului a unei restituiri superioare însărăcirii sale, echivalează cu o îmbogăţire injustă.

Pornind de la aceste aspecte de ordin teoretic, Înalta Curte reţine că silogismul judiciar al instanţei de apel care a stat la baza pronunţării soluţiei contestate a avut în vedere împrejurarea că, în cauză, cheltuielile privitoare la exploatarea şi valorificarea imobilului cu destinaţia de ansamblu rezidenţial nu au servit scopului pârâţilor, în sensul în care deşi au avut ca efect o însărăcire a patrimoniului reclamantului, acestea nu au determinat o mărire a patrimoniului pârâţilor, şi ca atare, nu pot justifica admiterea acţiunii şi cu privire la această categorie de cheltuieli.

În susţinerea căii de atac, recurentul-reclamant s-a rezumat în a aprecia că, în mod greşit, instanţa de apel nu a admis acţiunea şi cu privire la restituirea cheltuielilor, necesare şi utile, în opinia sa, avansate de către acesta pentru amenajarea, dotarea şi transformarea imobilului în scopul desfăşurării unor activităţi imobiliare, în cuantum de 133412,51 RON, fără însă a dezvolta argumente apte a combate reţinerile instanţei de apel cu privire la aceste chestiuni litigioase şi în lipsa cărora nu se poate exercita controlul de legalitate.

În continuare, reclamantul a redat toate cheltuielile efectuate în acest sens, referitoare la lucrări cadastrale de dezmembrare în 14 loturi, la documentaţia de carte funciară pentru dezmembrare, la dotarea parcelelor nou create cu utilităţi, constând în curent electric, gaz şi apă, a cheltuielilor determinate de efectuarea lucrărilor efectuate în regie proprie, de întocmirea documentaţiei de arhitectură solicitate, incluzând valoarea proiectului, PUZ, avize, aprobări, proiectul de arhitectură rezistenţă instalaţii, verificare rezistenţă, precum şi documentaţia topografică, taxele şi onorariile specifice la Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară, la biroul notarial la care a fost realizată legalizarea actelor necesare, precum şi la Primăria Săcele, cheltuieli pe care instanţa de apel, în opinia sa, în mod greşit a apreciat că nu sunt necesare şi utile.

Or, detalierea, prin menţionarea tuturor înscrisurilor care au stat la baza probării cheltuielilor, (chitanţe, facturi fiscale şi bonuri fiscale), ocazionate de efectuarea lucrărilor pentru aducerea la îndeplinire a unui scop personal al reclamantului, nu poate învesti instanţa de recurs cu exercitarea controlului de legalitate, în condiţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., în absenţa unor critici concrete care să vizeze modalitatea în care instanţa de apel a făcut aplicarea normelor de drept material care guvernează regulile de calificare a cheltuielilor în utile şi necesare şi care să argumenteze legătura dintre aceste cheltuieli efectuate şi destinaţia acordată de către pârâţi imobilului în litigiu. Pe de altă parte, valoarea juridică probatorie a respectivelor înscrisuri nu poate fi reapreciată în recurs, ci reprezintă apanajul exclusiv al instanţelor de fond, în speţă, a instanţei de apel.

Pentru a fi necesare şi utile, cheltuielile solicitate în cadrul acţiunii de in rem verso se impunea ca acestea să profite pârâţilor, în sensul în care să producă un spor de valoare patrimoniului pârâţilor, în lipsa căruia, nu se poate discuta despre îmbogăţirea fără justă cauză; or, prin memoriul de recurs, recurentul-reclamant nu face vorbire de sporul de valoare adus patrimoniului pârâţilor, ci doar de însărăcirea propriului patrimoniu cu suma de 133412,51 RON aferentă aducerii la îndeplinire a unui plan personal de valorificare a imobilului, respectiv de exploatare a imobilului cu destinaţia de ansamblu rezidenţial, chiar acesta susţinând că ansamblul imobiliar urma să fie edificat "în interesul personal şi al familiei sale".

În acelaşi sens, deşi recurentul-reclamant arată că " săpăturile şi amenajările realizate de societatea F. S.R.L. în anul 2009 s-au ridicat la suma de 4904 RON, montarea şi sudarea conductei de apă de 110 mm din polietilenă şi hidranţi speciali din fontă pentru pompieri, montarea căminelor de vizitare, executate de societatea G. S.R.L., s-a ridicat la suma de 40750 RON, la care s-au adăugat şi alte lucrări executate de aceeaşi societate, în valoare de 38650 RON", nu indică, în concret, care a fost modalitatea în care aceste lucrări au condus la mărirea patrimoniului pârâţilor, respectiv că " au profitat, în exclusivitate" acestora şi cum acestea au afectat soluţia curţii de apel din perspectiva aplicării sau interpretării greşite a normelor de drept material incidente.

Simpla afirmaţie că aceste cheltuieli " contrar statuărilor curţii de apel, au fost necesare pentru a transforma categoria de folosinţă a imobilului şi au fost realizate în interesul bunului", că "sumele au fost achitate în întregime de către reclamant", că acestea se impuneau a fi efectuate în calitatea sa de bun gospodar, nu au valenţa unor critici de nelegalitate, care să poată să fie circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., ci tind la o reevaluare a situaţiei de fapt, prin schimbarea acesteia, incompatibilă cu structura recursului care are menirea de a dezlega aspecte legate de modalitatea de aplicare şi interpretare de către instanţa de apel a regulilor şi normelor de drept material.

Nici argumentele recurentului-reclamant referitoare la modalitatea în care instanţa de apel s-a raportat la modificarea valorii imobilului, astfel cum aceasta a rezultat în urma raportului de expertiză efectuat într-un alt dosar, (dosarul nr. x/2012 al Judecătoriei Braşov), în sensul în care valoarea imobilului a crescut de la 10 euro/mp, la 35 euro/mp, excedează controlului de legalitate ce poate fi realizat în rejudecare, aceste aspecte vizând, în esenţă, sporul de valoare al bunului şi care potrivit statuărilor, de altfel, obligatorii, conform art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., ale deciziei nr. 2319 din 04 decembrie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, nu pot fi circumscrise categoriei de cheltuieli necesare şi utile care pot fi acordate în temeiul îmbogăţirii fără justă cauză.

Trimiterile la doctrina şi jurisprudenţa în materia actio de in rem verso din cuprinsul filelor x din memoriul de recurs nu pot suplini lipsa oricăror argumente care să poată fi încadrate în motivele de casare, prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. şi care să se circumscrie raţionamentului expus de instanţa de apel în justificarea soluţiei date în apel.

Având în vedere că recurentul-reclamant nu a arătat care sunt criticile de nelegalitate ale deciziei atacate şi că, în cauză, nu au fost identificate motive de ordine publică, care să poată fi invocate din oficiu, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că cererea de recurs dedusă judecăţii nu îndeplineşte cerinţele prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 486 alin. (3) din acelaşi act normativ.

În raport de aceste considerente, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 407/Ap din data de 23 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 407/Ap din data de 23 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., decizia nu este supusă niciunei căi de atac şi se comunică părţilor, conform art. 427 alin. (1) C. proc. civ.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 14 aprilie 2021.