Timeliness of functional incompetence objection and exclusivity of re-examination for judicial tax stamp disputes

Şedinţa publică din data de 14 aprilie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal, la 10 martie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR. şi SS., în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 554/2004 şi O.G. nr. 27/2002, să se dispună obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 7.000.000 de Euro, reprezentând despăgubiri pentru nesoluţionarea petiţiilor formulate de reclamantă.

Prin încheierea din data de 05 septembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bucureşti a admis excepţia necompetenţei funcţionale a acestei secţii şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea unei secţii civile a Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la 18 octombrie 2017, sub nr. x/2017.

Prin sentinţa civilă nr. 1604/A din 10 noiembrie 2017, secţia a V-a civilă a Tribunalului Bucureşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale, în temeiul art. 107 C. proc. civ. şi art. 112 C. proc. civ., şi a dispus declinarea cauzei, spre competentă soluţionare, Tribunalului Tulcea.

Prin încheierea nr. 877 din 04 iunie 2018, Tribunalul Tulcea a scos cauza de pe rol şi a înaintat dosarul Tribunalului Constanţa, ca urmare a admiterii cererii de strămutare a dosarului nr. x/2017, prin decizia nr. 45/CA din 19 apilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa.

Cauza a fost înregistrată la secţia de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Constanţa, la 13 iunie 2018, sub acelaşi număr de dosar.

Prin încheierea nr. 1499/2018 din 18 octombrie 2018 pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2017, a fost admisă excepţia necompetenţei funcţionale a acestei secţii şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa, secţia I civilă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul secţiei I civile a Tribunalului Constanţa la data de 20 decembrie 2018, sub nr. x/2017.

2. Hotărârea pronunţată de către prima instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1407/2019 din 31 mai 2019, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a admis excepţia netimbrării cererii, invocată de pârâţi, şi a anulat, ca netimbrată, cererea de chemare în judecată.

3. Decizia pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 19/C din 04 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.A.

4. Calea de atac exercitată în cauză. Motivele de recurs.

Împotriva deciziei civile nr. 19/C din 04 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A., la data de 12 iunie 2020, cu a cărui soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea, în tot, a deciziei atacate şi, rejudecând apelul, admiterea apelului formulat, anularea sentinţei civile nr. 1407 din 31 mai 2019, pronunţată de Tribunalul Constanţa, secţia I civilă şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, primei instanţe în vederea soluţionării pe fond a excepţiei necompetenţei funcţionale a secţiei I civile a tribunalului, dar şi a fondului cauzei.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a susţinut că instanţa de apel a soluţionat cauza cu încălcarea dispoziţiilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 247 alin. (1) C. proc. civ., şi, în mod greşit, a respins excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei I civile a tribunalului, în condiţiile în care, hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii hotărârii recurate, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Curtea a reţinut, cu privire la excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei I civile, faptul că tribunalul a dat o dezlegare corectă şi legală acestei excepţii şi a respins-o, ca tardiv formulată, din perspectiva dispozitiilor art. 130 alin. (2) şi art. 185 alin. (1) C. proc. civ., arătând că această excepţie trebuia invocată de părţi ori de judecător la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate în faţa primei instanţe.

Recurenta a susţinut că deşi a invocat această excepţie şi a solicitat declinarea cauzei spre competentă soluţionare Tribunalului Constanta, secţia de contencios administrativ şi fiscal, tribunalul a respins-o, ca tardiv formulată, cu ignorând că, în apărare, reclamanta a invocat considerentele Deciziei nr. 17/2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în examinarea recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Suceava, privind interpretarea dispoziţiilor art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 129 alin. (3), art. 130 alin. (2) si (3), art. 131, art. 136 alin. (1), art. 200 alin. (2) C. proc. civ., prin care s-a stabilit că necompetenţa materială procesuală a secţiei este o excepţie de ordine publică, absolută, iar legiuitorul a statuat asupra unui aspect specific excepţiei absolute şi anume, acela de a fi invocată din oficiu, de către instanţă; astfel, recurenta a opinat că instanţa de apel a ignorat această apărare, pronunţând o soluţie nelegală în raport de dispoziţiile art. 247 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora excepţiile absolute pot fi invocate de parte sau de instanţă, în orice stare a pricinii.

A mai susţinut recurenta-reclamantă că instanţa de apel a soluţionat cauza cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 3 si art. 16 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, fiind incident motivul de casare prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, curtea de apel a reţinut, greşit, că reclamanta nu a contestat, prin apelul formulat, şi aspectele sentinţei apelate privitoare la soluţia principală de admitere a excepţiei netimbrării cererii, cu consecinţa anulării cererii de chemare în judecată, ca netimbrată, întrucât din examinarea motivelor de apel rezultă contrariul, în sensul că reclamanta a invocat ca motiv de apel şi faptul că respingerea, ca tardivă, a excepţiei necompetenţei funcţionale a secţiei I civile a tribunalului a determinat instanţa de fond să analizeze obligaţia reclamantei de plată a taxei judiciare de timbru din perspectiva unei cauze de natură civilă, cu consecinţa stabilirii greşite a valorii taxei de timbru, în raport de dispozitile art. 3 din O.U.G. nr. 80/2013, inaplicabile în speţa dedusă judecaţii.

Concluzionând, recurenta a susţinut că dacă instanţa de fond ar fi procedat la soluţionarea pe fond a excepţiei necompetenţei funcţionale a secţiei I civile a tribunalului şi ar fi admis această excepţie, cu consecinţa declinării cauzei, spre competentă soluţionare secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului, cuantumul taxei de timbru ar fi fost de maxim 300 RON, taxă redusă substanţial în raport de taxa de 332.605 RON, stabilită greşit de instanţa civilă, în considerarea naturii civile a cauzei şi în raport de aplicarea prevederilor art. 3 din O.U.G. nr. 80/2013.

5. Apărările formulate în cauză.

Cererea de recurs a fost comunicată intimaţilor la data de 29-30 iunie 2020, respectiv 01 iulie 2020 .

În termen legal, la data de 23 iulie 2020, intimatul PP. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, iar la 29 iulie 2020, intimatul RR. depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

La data de 12 august 2020, intimatul TT. depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La data de 17 august 2020, respectiv la 19 august 2020, intimaţii QQ. şi EE. au depus fiecare întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat iar la 18 august 2020, intimata II. a depus răspuns la întâmpinare, prin care a arătat că achiesează la apărările formulate, prin întâmpinare, de intimaţii PP. şi RR. şi a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În data de 7 august 2020, intimatul N. a depus note de şedinţă, prin care a solicitat respingerea recursului şi a excepţiilor invocate de recurenta-reclamantă.

La 3 septembrie 2020, intimatul RR. depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat instanţei de recurs să admită susţinerile din întâmpinarea formulată de intimatul Z. şi să respingă recursul, ca neîntemeiat.

6. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 17 februarie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2017 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, completul filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen pentru judecata recursului la data de 14 aprilie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului şi soluţia pronunţată

Examinând legalitatea deciziei civile recurate, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

Prioritar, Înalta Curte apreciază că se impune a preciza faptul că prezenta pricină este guvernată de normele de procedură civilă, în vigoare la data sesizării instanţei cu cererea de chemare în judecată, 10 martie 2017, anterior modificării acestora prin Legea nr. 310/2018.

În drept, potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ., necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecători la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

Conform art. 131 alin. (1) din C. proc. civ., la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu.

Alineatul 2 al aceluiaşi articol statuează că, în mod excepţional, în cazul în care, pentru stabilirea competenţei, sunt necesare lămuriri sau probe suplimentare, judecătorul va pune această chestiune în discuţia părţilor şi va acorda un singur termen în acest scop.

Din interpretarea sistematică a acestor dispoziţii procesuale, rezultă că, în actuala reglementare, legiuitorul a considerat că trebuie limitată în timp posibilitatea de a invoca excepţia de necompetenţă, respectiv la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, şi, în mod excepţional, în cazul în care, pentru stabilirea competenţei, sunt necesare lămuriri sau probe suplimentare, judecătorul va putea acorda un singur termen în acest sens, cu respectarea principiului contradictorialităţii, în considerarea respectării unui principiu fundamental al procesului echitabil - judecarea cauzei într-un termen optim şi rezonabil, astfel cum prevede art. 6 din C. proc. civ. şi art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Art. 136 alin. (1) din C. proc. civ., sub denumirea "Dispoziţii speciale", statuează că dispoziţiile prezentei secţiuni privitoare la excepţia de necompetenţă şi la conflictul de competenţă se aplică prin asemănare şi în cazul secţiilor specializate ale aceleiaşi instanţe judecătoreşti, care se pronunţă prin încheiere.

Articolul 200 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ. prevede următoarele: completul căruia i s-a repartizat aleatoriu cauza verifică, de îndată, dacă cererea de chemare în judecată este de competenţa sa şi dacă aceasta îndeplineşte cerinţele prevăzute la art. 194-197.

În cazul în care cauza nu este de competenţa sa, completul căruia i-a fost repartizată cererea dispune, prin încheiere dată fără citarea părţilor, trimiterea dosarului completului specializat competent sau, după caz, secţiei specializate competente din cadrul instanţei sesizate. Dispoziţiile privitoare la necompetenţă şi conflictele de competenţă se aplică prin asemănare.

Realizând aplicarea principiilor ce decurg din interpretarea textelor normative invocate la cauza dedusă judecăţii, din perspectiva criticilor invocate în cauză, instanţa de recurs reţine următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, ce fixează limitele subiective şi obiective ale judecării cauzei, înregistrată iniţial pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal la 10 martie 2017 sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR. şi SS., în temeiul dispoziţiilor ale Legii nr. 554/2004 şi O.G. nr. 27/2002, să se dispună obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 7.000.000 de Euro, reprezentând despăgubiri pentru nesoluţionarea petiţiilor formulate de reclamantă.

Prin încheierea din data de 05 septembrie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2017, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bucureşti a admis excepţia necompetenţei funcţionale a acestei secţii şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea unei secţii civile a Tribunalului Bucureşti, litigiul fiind înregistrat la secţia a V-a civilă a aceleiaşi instanţe sub nr. x/2017.

Prin sentinţa civilă nr. 1604/A din 10 noiembrie 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a dispus declinarea cauzei, spre competentă soluţionare Tribunalului Tulcea, în temeiul art. 107 C. proc. civ. şi art. 112 C. proc. civ.

Urmare a admiterii, prin sentinţa civilă nr. 45/CA din 19 aprilie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, a cererii de strămutare a judecăţii dosarului nr. x/2017, prin încheierea nr. 877/2018 din 04 iunie 2018, pronunţată în acelaşi dosar, Tribunalul Tulcea a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi înaintarea dosarului Tribunalului Constanţa,

Pricina a fost înregistrată pe rolul secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Constanţa sub nr. x/2017.

Prin încheierea nr. 1499 din 18 octombrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal, a admis excepţia necompetenţei funcţionale a acestei secţii şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa, secţia I civilă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul secţiei I civile a Tribunalului Constanţa la data de 20 decembrie 2018, sub nr. x/2017, fiind stabilit primul termen de judecată la 01 februarie 2019.

La primul termen de judecată, astfel stabilit, la care părţile au fost legal citate, instanţa a constatat că reclamantei nu i s-a pus în vedere obligaţia de achitare a taxei judiciare de timbru, în cuantum de 332605 RON, şi ca atare, a dispus amânarea judecării pricinii pentru a da posibilitatea părţii să complinească această obligaţie şi pentru a formula cerere de reexaminare.

La data de 27 martie 2019, ulterior primului termen de judecată, reclamanta a depus note scrise în cuprinsul cărora a invocat excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei civile a Tribunalului Constanţa în soluţionarea pricinii.

La data de 28 martie 2019, reclamanta a formulat cerere prin care a solicitat acordarea unui nou termen de judecată, faţă de împrejurarea că cererea de reexaminare împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru urmează a fi soluţionată la data de 01 aprilie 2019.

Luând act de cererea de amânare formulată de reclamantă şi de împrejurarea că procedura de citare cu intimatul I. nu este legal îndeplinită, iar cererea de reexaminare formulată împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru nu a fost soluţionată, prin încheierea din 29 martie 2019, instanţa a dispus amânarea judecării cauzei la data de 31 mai 2019, când, reţinând că reclamanta nu a depus dovada achitării taxei judiciare de timbru, prin sentinţa civilă nr. 1407/2019 a dispus anularea cererii de chemare în judecată, ca netimbrate.

Învestită cu soluţionarea apelului exercitat de reclamantă împotriva sentinţei tribunalului, Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, prin decizia civilă nr. 19 C din 04 martie 2020, a decis respingerea acestuia ca nefondat, apreciind că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 130-131 din C. proc. civ., din perspectiva în care în mod întemeiat, a respins excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei civile, ca tardiv formulată.

În cadrul memoriului de recurs, prin critica subsumată motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., în esenţă, recurenta-reclamanta şi-a manifestat nemulţumirea în raport de menţinerea de către curtea de apel a soluţiei privind respingerea excepţiei necompetenţei funcţionale a secţiei civile, ca tardiv formulată, apreciind că, în mod greşit, s-a reţinut că această excepţie ar fi trebuit invocată in limine litis, la primul termenul de judecată la care părţile sunt legal citate, în faţa primei instanţei, contrar statuărilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, date prin decizia nr. 17/2018, pronunţată în recursul în interesul legii.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte are a reţine că, din perspectiva regimului juridic al excepţiilor de necompetenţă, se impune a se analiza natura competenţei funcţionale, în sensul de a stabili dacă aceasta este sau nu o specie, o latură a competenţei materiale şi dacă invocarea excepţiei de necompetenţă funcţională este supusă aceloraşi reguli stricte ca şi celelalte excepţii de necompetenţă de ordine publică, deci dacă este condiţionată din perspectivă temporală.

Astfel, în cadrul competenţei jurisdicţionale, trebuie distins între competenţa materială ce presupune o delimitare între instanţe de grad diferit şi competenţa teritorială. Normele de competenţă materială sunt stabilite, sub aspect funcţional, după felul atribuţiilor jurisdicţionale ce revin fiecărei categorii de instanţe şi, sub aspect procesual, în raport cu obiectul, natura cererii sau valoarea litigiului dedus judecăţii, în C. proc. civ., precum şi în alte acte normative speciale.

Competenţa materială funcţională este aceea care determină şi precizează funcţia şi rolul atribuite fiecăreia dintre categoriile instanţelor judecătoreşti, iar competenţa materială procesuală este aceea care determină categoria de pricini ce pot fi rezolvate, în concret, de o anumita categorie de instanţe judecătoreşti.

În acest context, contrar susţinerilor din recurs, nu poate fi primită interpretarea recurentei potrivit căreia necompetenţa funcţională ar putea fi invocată, de către partea interesată sau chiar din oficiu, în orice stare a pricinii.

În opinia instanţei de recurs, invocarea excepţiei de necompetenţă materială de soluţionare a cauzei, respectiv a excepţiei necompetenţei funcţionale, ulterior momentului procesual reglementat de art. 130 alin. (2) şi art. 131 alin. (1) C. proc. civ., nu mai este posibilă, având loc o consolidare a competenţei materiale şi funcţionale, în mod definitiv, în privinţa instanţei pe rolul căreia a fost introdusă cererea. Aceasta întrucât normele legale care reglementează regimul invocării excepţiilor de necompetenţă nu introduc nicio distincţie cu privire la necompetenţa funcţională, ci, dimpotrivă, dispoziţiile art. 136 alin. (1) din C. proc. civ. statuează că dispoziţiile prezentei secţiuni (art. 129 - 135) privitoare la excepţia de necompetenţă se aplică, prin analogie, şi în cazul secţiilor specializate ale aceleiaşi instanţe judecătoreşti.

Astfel, deşi necompetenţa materială procesuală a secţiei sau completului specializat este de ordine publică, astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 17 din 17 septembrie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de recurs în interesul legii, regimul invocării acesteia, pe verticală, este acelaşi ca şi în cazul celorlalte excepţii de necompetenţă de ordine publică, întrucât competenţei materiale procesuale, ca gen proxim, i se subsumează şi competenţa specializată, ca specie, astfel cum este ea reglementată în cuprinsul Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, precum şi în cuprinsul unor legi speciale, iar, pentru identitate de raţiune, aceeaşi soluţie, sub aspectul momentului limită până la care poate fi invocată excepţia de necompetenţă funcţională, se impune în cazul acestei excepţii, ca şi în cazul celorlalte excepţii de necompetenţă de ordine publică.

În acest sens sunt, de altfel, şi considerentele Deciziei nr. 17 din 17 septembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial nr. 872 din 16 octombrie 2018, prin care s-a statuat că, în situaţia în care judecătorul nu a uzat de prevederile art. 200 alin. (2) din C. proc. civ., necompetenţa materială procesuală (specializată) va putea fi invocată de părţi sau de instanţă inclusiv la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe (par. 28).

În acelaşi sens, se reţine că potrivit art. 480 alin. (4) din C. proc. civ., dacă instanţa de apel stabileşte că prima instanţă a fost necompetentă, iar necompetenţa a fost invocată în condiţiile legii, va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare instanţei competente. Deci, în aplicarea articolului menţionat, instanţa de apel va fi ţinută, în primul rând, să verifice dacă excepţia a fost invocată în condiţiile legii, întrucât, astfel cum reiese din modalitatea de reglementare a excepţiilor de necompetenţă, rezultă că, în apel, instanţa sau părţile nu vor mai putea invoca, pe calea unui motiv de ordine publică, nici excepţia necompetenţei materiale, cu latura sa - necompetenţa funcţională, nici cea a necompetenţei teritoriale exclusive a primei instanţe, astfel încât verificarea respectării normelor de competenţă poate avea loc doar dacă instanţa de apel este învestită cu critici ale apelantului având un asemenea obiect.

Înalta Curte reţine că, în cauza de faţă, excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei civile a Tribunalului Constanţa a fost invocată de reclamantă, prin notele scrise depuse la data de 27 martie 2019, ulterior primului termen de judecată la care părţile au fost legal citate în faţa primei instanţe, respectiv 01 februarie 2019, aşadar cu nesocotirea termenul prevăzut de dispoziţiile art. 130 alin. (2) din C. proc. civ.

În consecinţă, sunt nefondate susţinerile recurentei-reclamante referitoare la faptul că excepţia de necompetenţă funcţională reprezintă o excepţie absolută, care poate fi invocată de instanţă sau de părţi, în orice stadiu al pricinii, instanţa de apel pronunţând, din această perspectivă, o soluţie legală, cu aplicarea şi interpretarea corectă a prevederilor art. 130 alin. (2) din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs, circumscris motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia pentru următoarele considerente:

În dezvoltarea acestei critici de nelegalitate, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare şi interpretare a dispoziţiilor de drept material cuprinse în art. 3 şi art. 16 din O.U.G. nr. 80/2013, din perspectiva în care, în opinia acesteia, obligarea la plata taxei judiciare de timbru nu este legală, faţă de împrejurarea că soluţia de anulare, ca netimbrată, a cererii de chemare în judecată a fost o consecinţă a stabilirii cuantumului taxei judiciare de timbru prin raportare la calificarea obiectului cererii deduse judecăţii ca fiind de natură civilă (art. 3 din O.U.G. nr. 80/2013), iar nu specifică sferei litigiilor de contencios administrativ, şi care ar fi atras incidenţa prevederilor art. 16 din O.U.G. nr. 80/3013, şi plafonarea taxei judiciare de timbru la suma de 300 RON.

Aşadar, în esenţă, recurenta-reclamantă critică soluţia de obligarea a sa la plata taxei judiciare de timbru, în temeiul prevederilor art. 3 din O.U.G. nr. 80/2013, opinând că datora o taxa de timbru mai mică.

Prin Decizia nr. 7/2014, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 137 din 24 februarie 2015, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în complet pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii a decis că partea în sarcina căreia s-a stabilit obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru poate formula critici care să vizeze caracterul timbrabil al cererii de chemare în judecată exclusiv în cadrul cererii de reexaminare, neputând supune astfel de critici controlului judiciar prin intermediul apelului sau recursului.

Conform prevederilor art. 517 alin. (4) din C. proc. civ.:

"Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I."

Cu toate că interpretarea dată prin decizia pronunţată în recursul interesul legii vizează prevederile din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, aceasta îşi produce efectele şi asupra normelor din cuprinsul O.U.G. nr. 80/2013, care au abrogat vechile norme care reglementau taxele judiciare de timbru, având în vedere că prin aceasta s-a oferit nu numai o interpretare a art. 18 din Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, ci şi o dezlegare, de principiu, a problemei de drept referitoare la posibilitatea părţii în sarcina căreia s-a stabilit obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru de a supune controlului, în căile de atac de reformare, critici care să vizeze existenţa sau întinderea obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru.

Prin urmare, având în vedere dezlegarea de principiu dată prin decizia nr. 7/2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recursul în interesul legii, aceleiaşi probleme de drept, ce vizează inadmisibilitatea tranşării aspectelor litigioase vizând caracterul timbrabil al unei cereri respectiv, a celor care vizează determinarea în concret a obligaţiei de plată a taxei de timbru, pe calea recursului, dezlegare aplicabilă în speţă, pentru pentru identitate de raţiune, cu consecinţa că aceste chestiuni ce constituie obiect de critică în recurs, pot fi analizate exclusiv în procedura cererii de reexaminare, prevăzută de art. 39 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 care reprezintă o cale de atac specială, Înalta Curte reţine că în prezenta cale de atac nu pot face obiect de analiză criticile de nelegalitate ale recurentei -reclamanta privitoare la obligarea sa la plata taxei judiciare de timbru, cu aplicarea şi interpretarea greşită a prevederilor art. 3 şi art. 16 din O.U.G. nr. 80/2013.

De altfel, se reţine că prin încheierea din 15 aprilie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Constanţa, secţia I civilă a admis excepţia tardivităţii şi a respins, ca tardivă, cererea de reexaminare formulată de reclamanta S.C. A. S.A .

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 19/C din 4 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 19/C din 4 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 aprilie 2021.