Fatal traffic accident: Supreme Court dismisses family's appeal, upholding reduced moral damages and denial of late-payment penalties.

Şedinţa publică din data de 14 aprilie 2021

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Bistriţa-Năsăud, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la data de 14 martie 2017, sub nr. x/2017, reclamanţii A., B., C., D.,în contradictoriu cu pârâta E. S.A. şi cu intervenientul F., pentru prejudiciul nepatrimonial (daune morale) suferit în urma decesului tatălui său, G., în accidentul de circulaţie din data de 11 august 2016 au solicitat obligarea pârâtei E. S.A. la plata în favoarea reclamantului minor A., a sumei de 200.000 euro, în echivalent ron- curs BNR la data plăţii, reprezentând reparaţie patrimonială obligarea pârâtei E. S.A., la plata, în favoarea reclamantului minor A., a sumei de 1.000 RON lunar,reprezentândprestaţie periodică, conform art. 516 C. civ., de la data accidentului, 11 august 2016 şi până la terminarea studiilor pe care acesta le va urma, conform art. 1390 C. civ., art. 1386 alin. (3) C. civ., raportat la art. 516 C. civ.;obligarea pârâtei E. S.A. la plata sumei de 100.000 euro, în echivalent ron la data plăţii, reprezentânddaune morale, prejudiciu cauzat tatălui defunctului, B., ca urmare a decesului fiului său G. în accidentul de circulaţie din data de 11 august 2016; obligarea pârâtei E. S.A. la plata sumei de 80.000 euro, în echivalent ron la data plăţii, reprezentânddaune morale pentru prejudiciul cauzat surorii defunctului, C., ca urmare a decesului fratelui său, G., în accidentul de circulaţie din data de 11 august 2016; obligarea pârâtei E. S.A..la plata sumei de 80.000 euro, în echivalent ron la data plăţii, reprezentânddaune morale pentru prejudiciul cauzat fratelui defunctului, D., ca urmare a decesului fratelui său G.;obligarea pârâtei E. S.A. la plata în favoarea reclamanţilor a sumei de 5.000 RON,reprezentând daune materiale - cheltuieli de înmormântare; obligarea pârâtei E. S.A. la plata în favoarea reclamaţilor a penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi, calculate asupra tuturor sumelor solicitate, începând cu data de 24 noiembrie 2016 şi până la plata efectivă a sumelor datorate;

În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 194 C. proc. civ., art. 1.349 şi art. 1.385 C. civ., art. 1.391, raportat la art. 253 alin. (4) C. civ., art. 49, 50, 54 din Legea nr. 136/1996 raportat la art. 1, 37, 38 din Ordinul CSA nr. 23/2014 şi art. 29 alin. (1) lit. i) din O.U.G. nr. 80/2013.

Prin încheierea din 22 septembrie 2017, pronunţată de secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bistriţa-Năsăud,în dosarul nr. x/2017, a fost admisă excepţia necompetenţei funcţionale a acestei secţii şi, în consecinţă, s-a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii formulată de reclamanţi, în favoarea secţiei I civilă din cadrul aceluiaşi tribunal.

Urmare a declinării competenţei, cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei I civile a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, sub nr. x/2017*.

Prin încheierea din 31 octombrie 2017, pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a constatat necompetenţa materială procesuală a secţiei I civile în soluţionarea acţiunii civile formulată reclamanţi şi în consecinţă, s-a trimis cauza spre competentă soluţionare secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bistriţa-Năsăud; totodată, constatând ivit conflictul negativ de competenţă între cele două secţii ale tribunalului instanţa a suspendat judecata cauzei şi a înaintat dosarul Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă pentru soluţionarea conflictului.

Conflictul negativ de competenţă a fost soluţionat prin sentinţa civilă nr. 339/F/CC/2017 din 16 noiembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2017, hotărâre prin cares-a stabilitcompetenţa de soluţionare a acţiunii formulate de reclamanţii A., prin reprezentant legal H., B., C. şi D.,în contradictoriu cu pârâta E. SAşi cu intervenientul F., în favoarea Tribunalului Bistriţa-Năsăud, secţia I civilă.

Primind cauza spre competentă soluţionare, urmare a soluţionării conflictului negativ de competenţă, acţiunea civilă formulată de reclamanţi a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bistriţa-Năsăud, secţia I civilă, sub nr. x/2017.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 258/F/2019 din 2 iulie 2019, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia I civilă a admis, în parte, acţiunea civilă formulată de reclamanţii A., reprezentat legal de H., D., C. şi D., împotriva pârâtei E. S.A.,şi a intervenientului forţat F., în consecinţă, a obligat pe pârâta E.. să achite fiecărui reclamant despăgubiri pentru daune morale, astfel: reclamantuluiCostin-Simijdean Vlad, reprezentat legal de H., echivalentul în RON la data plăţii, a sumei de 20.000 euro; reclamantului D., echivalentul în RON la data plăţii a sumei de 20.000 euro; reclamanţilor C. şi D., echivalentul în RON, la data plăţii, a sumei de 10.000 euro, pentru fiecare; a obligatpârâta E. S.A. să plătească reclamantului D., suma de 250 RON, cu titlu de daune materiale; a obligat pârâta E. S.A. să plătească fiecărui reclamant penalităţi la suma acordată fiecăruia, de 0,2%/zi, începând cu data de 24 noiembrie 2016, până la plata efectivă; a respins cererea reclamantului A., reprezentat legal de H., de obligare a pârâtei la plata unei prestaţii periodice de 1.000 RON/lună, a respins cererea reclamanţilor de obligare la plata restului daunelor materiale şi morale solicitate; a obligat pârâtă să plătească reclamanţilor, în solidar, suma de 1.500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată parţiale.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 39/A/2020 din 04 martie 2020, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, aadmis, în parte, apelurile declarate de reclamanţii A., prin reprezentant legal H., B., C. şi D., şide pârâta E. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 258/F din 02 iulie 2019, pronunţată de Tribunalul Bistriţa-Năsăud, secţia I civilă, aschimbat, în parte, sentinţa apelatăîn sensul că a respins petitul din cererea reclamanţilor având ca obiect obligarea pârâtei E. S.A. la plata penalităţilor de 0,2%/zi, calculate asupra sumelor acordate, începând cu data de 24 noiembrie 2016 şi până la plata efectivă; a respins cererea reclamantului B. de obligare a pârâtei la plata sumei de 250 RON, reprezentând daune materiale şi a dispus majorarea daunelor morale acordate în favoarea reclamanţilor, astfel:pentru reclamanţii A. şi B., de la suma de 20.000 euro, la suma de 35.000 euro pentru fiecare, în echivalent în RON, la data plăţii efective, la cursul de schimb BNR din ziua plăţii;pentru reclamanţii C. şi D., de la suma de 10.000 euro, la suma de 20.000 euro pentru fiecare, în echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii efective; a menţinutcelelalte dispoziţiidin sentinţa apelată şi arespins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţi împotriva încheierii civile din 17 octombrie 2018 şi a încheierii civile din 03 iunie 2019, ambele pronunţate de TribunalulBistriţa-Năsăud, secţia I civilă, în dosarul civil nr. x/2017

4. Recursul declarat în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 39/A/2020 din 04 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă au declarat recurs,la data de 01 iunie 2020,reclamanţii A., prin reprezentant legal H., B., C. şi D., cu a cărui soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 C. proc. civ., recurenţii au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, Curţii de Apel Cluj, potrivit art. 497 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei, prin nemotivarea stării de fapt şi a antrenării culpei comune a victimei în temeiul art. 1.371 C. civ., respectiv, prin omisiunea analizării ansamblului probator referitor la cuplarea centurii de siguranţă sau efectele sale.

În acest sens, recurenţii au arătat că, în cauză, instanţa de apel a reţinut culpa comună în producerea rezultatului accidentului, însă nu a analizat toate solicitările şi apărările părţilor, iar probele solicitate de reclamanţi au fost în întregime ignorate fără o motivare în acest sens; mai mult, instanţa a reţinut un aspect străin de cauză şi anume acela că victima a fost expulzată din autoturism.

În opinia recurentâţilor, deşi instanţa de apel a reţinut că nu va reitera, în decizia pronunţată, situaţia de fapt, întrucât a fost pe larg expusă în considerentele hotărârii primei instanţe, prin reţinerea culpei comune în producerea rezultatului, în ceea ce priveşte nepurtarea centurii de siguranţă, instanţa devolutivă a schimbat starea de fapt, cu toate că acest aspect nu a fost dovedit în faţa primei instanţe.

Recurenţii invocă declaraţia martorului audiat şi declaraţia conducătorului auto F., care a declarat, încă de la primele cercetări la faţa locului, că victima G. avea cuplată centura de siguranţă si nu l-a văzut să o decupleze, poziţie menţinută şi în interogatoriul administrat intervenientului în faţa primei instanţe.

Susţin recurenţii că instanţa de apel nu a făcut nicio referire la aceste două probe şi nici la apărările reclamanţilor întemeiate pe aceste probe şi nici nu s-a pronunţat cu privire la autoritatea de lucru judecat invocată pe tot parcursul judecaţii, în fond şi în apel, referitor la starea de fapt stabilită definitiv în dosarul penal (prin care s-a reţinut, în opinia acestora, culpa exclusivă a conducătorului auto). Au arătat că singurul aspect asupra căruia hotărârea penală nu are autoritate de lucru judecat este întinderea/cuantumul prejudiciului generat prin culpa deja stabilită şi intrată în autoritate de lucru judecat.

În opinia recurenţilor, motivarea succintă a deciziei nr. 39/A/2020 nu respectă dispoziţiile stipulate de art. 13, art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului;

De asemenea, recurenţii au susţinut că din considerentele deciziei recurate lipsesc motivele pentru care instanţa a respins toate cererile pârâţilor şi probele pe care s-a întemeiat, lipsind şi motivele respingerii cererii de constatare a nulităţii absolute a expertizei tehnice şi cele privind acordarea daunelor morale în raport de jurisprudenţa în materia deceselor victimelor tinere, acordate spre limita inferioară descendentului minor şi ascendentului. În acest sens, recurenţii au învederat că înţeleg să reitereze, în recurs, excepţia nulităţii absolute a raportului de expertiză efectuată în cauză.

S-a mai arătat că, în mod greşit, instanţa de apel a făcut referire la expertiza criminalistică, deşi la dosar exista răspunsul dat de Laboratorul interjudetean de expertiză criminalistică prin care s-a refuzat efectuarea lucrării pe motiv că nu se poate emite un răspuns ştiinţific, întrucât în astfel de situaţii nu se poate stabili cu certitudine nici că prin purtarea centurii de siguranţă s-ar fi evitat decesul şi nici că lipsa centurii de siguranţă a contribuit la decesul victimei.

Recurenţii au mai arătat că instanţa de apel nu a motivat nici diminuarea procentuală a daunelor morale, omiţând să analizeze incidenţa motivului de acordare a penalităţilor de întârziere, indicat expres în actul normativ constând în îndeplinirea defectuoasă a obligaţiei, prin diminuarea nejustificată a despăgubirii.

În argumentarea incidenţei motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., recurenţii au susţinut că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale de condamnare a intervenientului forţat pentru ucidere din culpă, sub forma vinovăţiei exclusive în producerea rezultatului şi asupra stării de fapt, prin antrenarea unei culpe comune a victimei.

Un alt motiv invocat de recurenţi a fost cel circumscris art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susţinându-se aplicarea greşită a art. 1371 alin. (1) C. civ. prin antrenarea culpei comune a victimei cu consecinţa diminuării despăgubirilor acordate în apel, a dispoziţiilor Normei ASF nr. 23/2014, prin necorelarea daunelor morale în raport de practica judiciară din România în materia accidentelor cu victime tinere decedate, prin încălcarea dispoziţiilor art. 50 pct. 2 lit. d) din Norma ASF nr. 23/2014, precum şi a art. 37-38 din aceeaşi normă în privinţa respingerii penalităţilor de întârziere acordate prin sentinţa tribunalului.

În ceea ce priveşte acordarea daunelor morale, recurenţii au arătat că, deşi au fost dispuse într-un cuantum mai mare decât prin sentinţa apelată, totuşi, daunele au fost diminuate, ca urmare a reţinerii unui grad de culpă comună. Astfel, instanţa de apel a interpretat greşit normele de drept material şi nu a efectuat o analiză a jurisprudentei naţionale pentru victime foarte tinere, deşi art. 50 pct. 2 lit. d) din Norma specială ASF nr. 23/2014 impune cerinţa ca acordarea daunelor morale să fie realizată conform legislaţiei naţionale şi jurisprudenţei în situaţii similare.

Referitor la penalităţile de întârziere acordate de prima instanţă şi respinse în apel, recurenţii au învederat că instanţa de apel a interpretat greşit normele de drept material (art. 37 şi art. 38 din Norma ASF nr. 23/2004) şi nu a arătat motivele pentru care a considerat că, prin răspunsul emis în termenul de 3 luni de la data avizării daunei, asigurătorul şi-a îndeplinit corespunzător obligaţiile legale, deşi petitul obligării la plata penalităţilor a fost întemeiat pe "îndeplinirea defectuoasă" a obligaţiei asigurătorului, potrivit art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, pentru motivul diminuării nejustificate a daunei.

Recurenţii au mai susţinut că este greşită interpretarea instanţei în sensul că penalităţile de întârziere se aplică doar după rămânerea definitivă a sentinţei prin care s-au stabilit daunele, întrucât, conform jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (decizia nr. 1910 din 24 noiembrie 2017) şi a dispoziţiilor art. 1381 alin. (2) şi (3) coroborat cu art. 1535 alin. (1) C. civ., sumele sunt scadente la data accidentului, pentru situaţiile în care nu s-a încercat faza amiabilă, respectiv la data refuzului plăţii, în cazurile în care victima se adresează asigurătorului cu cerere de despăgubire.

Concluzionând, recurenţii au opinat că penalităţile de întârziere corespunzătoare normei speciale nr. 23/2014 reprezintă singura măsură coercitivă care poate fi aplicată în mod exclusiv de către instanţa de judecată pentru faptul că asigurătorul nu îşi indeplineste obligaţiile ce le incumbă potrivit normelor legale.

5. Apărările formulate în cauză.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte E. S.A. la data de 10 iulie 2020 şi intimatului-intervenient F. la data de 13 iulie 2020.

La data de 29 iulie 2020, în termen legal, intimata-pârâtă E. S.A. a transmis, prin poştă electronică, întâmpinare, prin care a solicitat, pe cale de excepţie, anularea recursului întrucât motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare. expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar, pe fond, a solicitat respingerea excepţiei nulităţii absolute a raportului de expertiză, ca inadmisibilă şi respingerea recursului, ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurenţilor-reclamanţi la data de 07 august 2020, iar intimatului-intervenient la data de 11 august 2020, care nu au depus răspuns la întâmpinare.

6. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) din C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 17 februarie 2021, completul filtru a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata-pârâtă E. S.A.; a admis în principiurecursul declarat de reclamanţii C., D., B. şi A., prin reprezentant legal H., împotriva deciziei civile nr. 39/A/2020 din 04 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilăşi a fixat termen pentru judecata recursului la data de 14 aprilie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului şi soluţia pronunţată.

Examinând legalitatea deciziei civile recurate, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse:

În primul rând trebuie subliniat că, deşi motivele de recurs sunt amplu dezvoltate, o mare parte a argumentelor invocate de recurenţi vizează situaţia de fapt şi probele. Or, aceste critici nu pot forma obiect al analizei acestei instanţe deoarece, în actuala reglementare, art. 488 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, astfel că instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.

Aşa fiind, criticile care vizează situaţia de fapt sau (re)aprecierea probelor nu pot fi supuse analizei instanţei de recurs, acestea concretizându-se în critici de netemeinicie şi nu de nelegalitate.

Cu referire la motivul de casare întemeiat pe prevederile pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă.

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituţie şi respectiv art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de instanţa ce are obligaţia legală de a proceda la o analiză a susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinenţa.

Cu toate acestea, înţeleasă ca un silogism judiciar de natură a explica şi fundamenta hotărârea pronunţată, motivarea nu poate, însă, avea semnificaţia unui răspuns exhaustiv la toate argumentele părţilor care sprijină fiecare capăt de cerere sau critică, motivarea unei hotărâri judecătoreşti nefiind o chestiune de volum, ci una de conţinut, de substanţă.

Aplicând aceste considerente teoretice în speţă, Înalta Curte constată că susţinerile recurenţilor-reclamanţi relative la nemotivarea deciziei recurate în ceea ce priveşte contribuţia victimei la producerea riscului asigurat, nu sunt fondate, hotărârea recurată fiind corect argumentată în fapt şi în drept, neexistând nicio contradictorialitate în motivarea soluţiei, dezlegarea dată de instanţa de apel problemelor de drept deduse judecăţii, fiind pe deplin şi coerent susţinută de considerente care nu se contrazic şi care conduc la soluţia din dispozitiv.

Prioritar, se reţine că în considerarea rolului activ al judecătorului, art. 479 alin. (2) din C. proc. civ. prevede posibilitatea instanţei de apel de a dispune ca părţile să completeze probele, dacă apreciază că cele deja propuse/administrate nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului.

În cauza dedusă judecăţii, Înalta Curte constată că în apel, instanţa nu a dispus administrarea de noi probatorii sau refacerea celor administrate în faţa primei instanţe, soluţia fiind pronunţată pe baza materialului probator deja existent la dosarul cauzei, astfel cum reiese din conţinutul practicalei încheierii din 04 martie 2020 la care au avut loc dezbaterile, termen la care instanţa de apel a şi reţinut cauza spre soluţionare.

În motivarea soluţiei adoptate, în privinţa criticii formulate de către pârâtă cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 1371 din C. civ., respectiv a existenţei unei contribuţii a victimei la producerea prejudiciului, instanţa de apel a reţinut din coroborarea concluziilor rapoartelor de expertiză criminalistică, expertiză tehnică extrajudiciară şi expertiză medico-legală, că victima G. nu purta centură de siguranţă.

În acest sens, instanţa de apel a apreciat ca fiind relevante dinamica producerii accidentului, leziunile constatate pe corpul victimei care se datorează nepurtării centurii de siguranţă, respectiv absenţa oricăror urme caracteristice portului centurii de siguranţă, gravitatea vătămărilor suferite de victimă, relevate de expertizele menţionate, aspecte care, corroborate, i-au format convingerea în sensul contribuţiei victimei la producerea prejudiciului, prin nepurtarea centurii de siguranţă, la momentul producerii accidentului, deşi avea această obligaţie, întrucât ocupa locul din dreapta faţă.

Aşadar, contrar aserţiunilor recurenţilor, dincolo de faptul că aceştia nu au invocat o normă legală care să permită invocarea, în recurs, a valorii probatorii a interogatoriului intervenientului forţat, în privinţa faptelor victimei, instanţa devolutivă nu a ignorat probele în privinţa cărora părţile au formulat în apel, puncte de vedere divergente, ci a procedat, conform principiului liberei aprecieri, consacrat de art. 264 din C. proc. civ., la reevaluarea acestora, context în care, dând valenţă criteriilor de apreciere a probatoriilor, respectiv a preponderenţei acestora, a conchis ca sunt concludente şi de natură să formeze convingerea certă că faptele la care se referă au avut loc, expertizele anterior menţionate, cu consecinţa, înlăturării implicite, a acelor mijloace de dovadă în privinţa cărora recurenţii au susţinut că ar fi avut valenţa de a proba faptul contrar.

Tot astfel, aprecierea instanţei de apel în sensul că declaraţia martorului audiat în cadrul dosarului de urmărire penală, potrivit căreia victima avea cuplată centura de siguranţă, la momentul urcării sale în autorturism, nu se coroborează cu restul materialului probator, reprezentat de expertizele tehnice de specialitate dispuse în cauză, nu are aptitudinea de a releva un viciu al motivării sau o motivare contradictorie de natură să atragă casarea hotărârii recurate, aşa cum în mod nefondat se susţine de către recurenţii-reclamanţi.

Astfel, este în sarcina instanţei devolutive de apel să procedeze, potrivit art. 479 alin. (1) din C. proc. civ. la reevaluarea tuturor probelor administrate în cauză, iar împrejurarea că o atare operaţiune poate avea drept consecinţă, o concluzie diferită faţă de cea la care a ajuns prima instanţă, nu poate constitui un motiv de nulitate a deciziei recurate, ci reprezintă un aspect ce intră în sfera circumstanţelor factuale ale cauzei deduse judecăţii, incompatibile cu structura recursului şi cu controlul de legalitate pe care instanţa de recurs este îndrituită a-l exercita.

Din această perspectivă, nici împrejurarea că instanţa de apel a acordat o altă valoare probatorie rapoartelor de expertiză medico-legală şi criminalistică dispuse în cauză care au concluzionat în sensul că nepurtarea centurii de siguranţă a condus la amplificarea consecinţelor evenimentului asigurat, respectiv că victima a contribuit la producerea prejudiciului, contrar statuărilor primei instanţe, nu poate reprezenta un argument de nelegalitate, în sine, având în vedere că acesta vizează aprecieri ale instanţei cu privire la concludenţa şi utilitatea probelor, care exceed controlului de legalitate.

Deopotrivă, în ceea ce priveşte efectele pe care le-ar fi avut purtarea de către victimă a centurii de siguranţă, curtea de apel a apreciat motivat că traumele majore suferite de aceasta, astfel cum au fost relevate prin concluziile raportului de expertiză medico-legală şi raportului de expertiză tehnică extrajudiciară, au fost generate de forţa de inerţie, amplificată de nepurtarea de către victimă a centurii de siguranţă explicând astfel, în cuprinsul considerentelor, silogismul judiciar care a condus la reţinerea contribuţiei victimei la producerea prejudiciului. În concret, curtea de apel a reţinut, drept împrejurări relevante în lanţul cauzal generator al prejudiciului, faptul că leziunile provocate victimei şi care au determinat decesul acesteia au fost amplificate de faptul că aceasta nu purta centura de siguranţă, context în care a conchis că poate fi reţinută o participare a victimei la producerea evenimentului asigurat, în proporţie de 20%,

Drept urmare, instanţa de apel a justificat adecvat culpa victimei şi rolul său cauzal, în complexul de împrejurări care au contribuit la producerea prejudiciului.

În acest context, Înalta Curte nu poate valida nici argumentul recurenţilor subsumat acestui motiv de casare vizând omisiunea instanţei de apel de a argumenta lipsa incidenţei autorităţii de lucru judecat a hotărârii penale, prin care s-a dispus condamnarea intimatului intervenient pentru infracţiunea de ucidere din culpă, în ceea ce priveşte vinovăţia victimei.

Astfel, deşi este real că valorificarea în procesul civil a puterii de lucru judecat a hotărârii penale în condiţiile art. 28 alin. (1) C. proc. pen.. (care operează în privinţa faptei şi persoanei care a săvârşit-o) constituie un caz în care instanţa civilă poate fi dispensată total sau parţial (funcţie de obiectul cauzei civile) de administrarea de probe, o atare critică ar fi prezentat relevanţă juridică în măsura în care decizia penală nr. 237/A/2018 din 13 februarie 2018, s-ar fi bucurat de autoritate de lucru judecat în privinţa aspectelor de fapt ce se impuneau lămurite în soluţionarea prezentei cauze. Cum acest aspect de nelegalitate care urmează a fi verificat în analiza motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 7 din C. proc. civ., este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în cele ce urmează, nu s-ar putea reţine incidenţa unei vătămări procesuale înregistrate de recurentă din această persectivă care să justifice nulitatea deciziei recurate.

Tot astfel, susţinerile recurenţilor-reclamanţi prin care se critică valorificarea de către instanţa de apel a expertizei criminalistice dispusă în cauză, în contextul în care aceasta nu a răspuns obiectivului privind stabilirea cu exactitate a împrejurării dacă victima purta sau nu centura de siguranţă la momentul producerii riscului asigurat, nu pot fi circumscrise motivului de casare invocat, aceste argumente, care nu se raportează, în concret, la aplicarea sau interpretarea greşită a unor norme de drept procesual, vizând, în esenţă, modalitatea în care instanţa de apel a apreciat asupra utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestei probe, aspect care excede controlului de legalitate, aşa cum s-a reţinut şi anterior,

De altfel, din conţinutul deciziei recurate, reiese că instanţa de apel, în analiza contribuţiei victimei la producerea prejudiciului, a acordat preeminenţă concluziilor raportului de expertiză tehnică extrajudiciar şi a raportului de expertiză medico-legală, reţinând că traumele majore suferite au fost generate de forţa de inerţie, amplificată de nepurtarea centurii de siguranţă, ceea ce nu face decât să sublinieze natura pur formală a acestor susţineri, contrar exigenţelor impuse de prevederile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte susţinerea recurenţilor-reclamanţi conform căreia reţinerea instanţei de apel potrivit căreia victima a fost expulzată din autoturism este străină de natura cauzei, ceea ce atrage, în opinia acestora, incidenţa prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată în contextul în care prin decizia recurată, în analiza dinamicii producerii accidentului, curtea de apel a constatat că decesul victimei a survenit ca urmare a gravelor traume suferite datorate forţei de inerţie, amplificate de nepurtarea centurii de siguranţă, respectiv că este greu de stabilit dacă victima ar fi supraveţuit în ipoteza în care ar fi purtat centura de siguranţă.

Cu privire la pretinsa nemotivare de către instanţa de apel a soluţiei de respingere a solicitării reclamanţilor de constatare a nulităţii absolute a expertizei tehnice pentru întocmirea acesteia de către un expert necompetent, Înalta Curte reţine că instanţa de apel, la termenul din 04 martie 2020, a respins ca inadmisibilă această critică a reclamanţilor, cu motivarea că, în raport de prevederile art. 337 şi art. 338 din C. proc. civ., părţile erau îndrituite să formuleze obiecţiuni în faţa instanţei în care a fost administrată proba cu expertiza tehnică, respectiv în faţa tribunalului.

O atare motivare nu este străină de natura pricinii, aşa cum, în mod nefondat, susţin recurenţii-reclamanţi, de vreme ce, argumentarea soluţiei s-a raportat la norme de procedură incidente cauzei (care îndrituiau părţile să formuleze, in limine litis, la primul termen după depunerea raportului, eventualele cereri de anulare/lămurire/completare a raportului de expertiză), conduita procesuală omisivă a reclamanţilor cu privire la acest aspect neputând fi pusă în sarcina instanţei care a constatat că aceştia au fost decăzuţi din dreptul de mai pune în discuţie aspecte legate de conţinutul rapoartelor de expertiză.

Cum reiterarea în recurs a solicitării recurenţilor-reclamanţi privind constatarea nulităţii expertizei tehnice, întocmite în prima fază procesuală de expertul I., are ca fundament aceleaşi argumente invocate şi în apel, respectiv necompetenţa expertului şi lipsa interesului acestora de a critica în apel concluziile expertizei, o atare critică nu poate fi validată, nefiind circumscrisă unei ipoteze care să aibă aptitudinea de a demonstra aplicarea eronată a normelor de procedură apreciate ca fiind incidente în speţă, aşa cum s-ar fi impus (în contextul în care raţionamentul judiciar care a justificat respingerea acestei critici s-a raportat la conduita procesuală a recurenţilor şi la constatarea decăderii acestora din dreptul de a invoca critica cu acest obiect în apel, în raport de obligaţiile care le incumbau potrivit art. 337 şi art. 338 din C. proc. civ.).

Examinând, în continuare, criticile de nelegalitate subsumate aceluiaşi motiv de recurs, prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine claritatea, consecvenţa şi necontradictorialitatea motivării deciziei atacate, care cuprinde un răspuns specific şi explicit motivului de apel vizând cuantumul daunelor morale acordate.

Astfel, contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, decizia curţii de apel nu poate fi considerată ca fiind afectată de viciul lipsei motivării ori al motivării insuficiente, din perspectiva modalităţii în care a fost justificată soluţia privind majorarea daunelor morale acordate reclamanţilor, câtă vreme determinarea cuantumului despăgubirilor pentru repararea prejudiciului moral suferit de reclamanţi s-a realizat în cadrul unui raţionament juridic detaliat, logic şi convingător al instanţei de apel.

În acest sens, instanţa de apel a reţinut vârsta fragedă a reclamantului minor A., relaţia afectivă foarte apropiată a acestuia cu victima, existenţa unei legături afective sporite între victimă şi fraţii acesteia, precum şi între victimă şi părintele său, consecinţele accidentului din punct de vedere psihologic şi material, durata în timp şi efectele acestora.

Astfel, constatând că daunele morale nu reprezintă o reparare în integrum a prejudiciului, ci acestea au rolul de a compensa respectivul prejudiciu, respectiv că daunele morale acordate urmăresc să asigure părţii vătămate o alinare în condiţii de viaţă mai confortabile, să permită acesteia ca, la un moment dat, să poată realiza un transfer de afectivitate, instanţa de apel a făcut aplicarea criteriilor consacrate pe cale jurisprudenţială, în ceea ce priveşte evaluarea prejudiciului moral.

De altfel, contrar susţinerilor recurenţilor, procesul de stabilire a despăgubirilor rezultat din accidentul soldat cu decesul lui G., nu putea fi simplificat şi redus la simpla observare şi însuşire a unor sume acordate în alte cauze pretins a constitui jurisprudenţă constantă, aşa cum se solicită prin memoriul de recurs, în realitate, trimiterile ample ale recurenţilor-reclamanţi la jurisprudenţa în materie putând constitui repere pentru instanţele de fond în cuantificarea despăgubirilor, în măsura în care analiza realizată în acele pricini vizează situaţii similare.

Tot astfel, susţinerea recurenţilor în sensul că hotărârea ar fi nemotivată cu privire la înlăturarea obligaţiei de plată a penalităţilor de întârziere, întrucât instanţa de apel deşi a respins cererea cu acest obiect, nu a explicat de ce a apreciat că pârâta, societate de asigurări, şi-a îndeplinit obligaţia legală de a răspunde în termen de 3 luni de la avizare, este nefondată.

Astfel, instanţa de apel, făcând aplicarea prevederilor art. 36, 37 şi 38 din Norma ASF nr. 23/2014, a reţinut că reclamanţii au formulat cererea de despăgubire adresată pârâtei la data de 01 noiembrie 2016, iar pârâta a emis oferta de despăgubiri pentru fiecare dintre reclamanţi la data de 24 noiembrie 2016, aceasta majorând la data de 05.04.2017 ofertele iniţial propuse, context în care a considerat ca fiind întemeiate susţinerile pârâtei referitoare la respectarea termenului legal 3 luni de la avizare, cu consecinţa că cererea de acordare a penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2 %/zi este nelegală.

Astfel, instanţa de control judiciar a argumentat soluţia în raport de acest motiv de apel, iar faptul că a ajuns la o concluzie contrară primei instanţe, nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii în ceea ce priveşte caracteristicile ofertei de despăgubire realizată de pârâtă şi a culpei acesteia în îndeplinirea obligaţiilor care îi revin în calitate de asigurator.

Ca atare, în prezenţa acestor considerente ale hotărârii din apel nu se dovedeşte justificată critica recurenţilor-reclamanţi întemeiată pe dispoziţiile art. 488 (1) pct. 6 C. proc. civ. privitoare la nemotivarea soluţiei de respingere a cererii de acordare a penalităţilor de întârziere.

Examinând, în continuare, critica referitoare la nesocotirea autorităţii de lucru judecat a hotărârii penale de către instanţa de apel, circumscrisă motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 7 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este, de asemenea, nefondată.

Astfel, în argumentarea incidenţei acestui motiv de casare, recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel a nesocotit statuările instanţei penale cu privire la culpa exclusivă a intimatului F. în producerea riscului asigurat.

Prioritar, Înalta Curte reţine că în procesul penal ce a format obiectul dosarului penal nr. x/2017 al Curţii de Apel Cluj, secţia penală şi de minori, finalizat cu pronunţarea deciziei nr. 237/A/2018 din 13 februarie 2018, prin care a fost menţinută soluţia primei instanţe care a consfinţit acordul de recunoaştere a vinovăţiei de către inculpatul F. şi a fost dispusă condamnarea definitivă a acestuia pentru săvârşirea infracţiunii de ucidere din culpă, reclamanţii-recurenţi nu au figurat ca părţi, aceştia optând pentru a obţine repararea prejudiciului în cadrul unei acţiuni civile separate, distincte, ce formează obiectul litigiului pendinte.

De asemenea, se reţine că în cauză, între reclamanţi şi intimatul F. nu a intervenit o tranzacţie sau un acord de mediere cu privire la acţiunea civilă.

Constatând că în procesul penal a avut loc o recunoaştere a vinovăţiei interveniantului F. şi că între părţile din prezenta cauză nu a intrevenit o tranzacţie sau un acord de mediere cu privire la acţiunea civilă, Înalta Curte reţine incidenţa prevederilor art. 486 alin. (2) din C. proc. pen., conform cărora în această situaţie, "hotărârea prin care s-a admis acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în faţa instanţei civile".

Deşi este de necontestat faptul că potrivit art. 28 alin. (1) din C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o, trebuie subliniat faptul că, în speţă, prin hotărârea penală definitivă, nu a fost soluţionată acţiunea civilă în ceea ce îl priveşte pe intimatul intervenient, nici din dispozitivul deciziei penale şi nici din considerentele acesteia nereieşind că pretenţiile civile deduse judecăţii în cauza civilă de faţă, au fost examinate în mod efectiv, printr-o analiză a întrunirii ori a neîntrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana acestuia.

În consecinţă, împrejurarea că instanţa penală a analizat răspunderea penală a inculpatului intimat intervenient şi a dispus condamnarea acestuia, nu semnifică că această instanţă ar fi statuat cu privire la lipsa oricărei culpe a victimei accidentului în producerea faptului prejudiciabil, în condiţiile în care limitele învestirii în procesul penal nu a ocazionat o analiză a răspunderii inculpatului în ceea ce priveşte producerea prejudiciului ce face obiect al analizei de faţă.

Întrucât vinovăţia autorului faptei ilicite (conducătorul auto) şi contribuţia concurentă a victimei decedate la producerea prejudiciului, deci culpa comună reţinută prin decizia civilă recurată, nu au fost tranşate în procesul penal, nu poate fi invocat, cu succes, efectul negativ sau pozitiv al autorităţii de lucru judecat a hotărârii de condamnare, în prezentul proces civil în care se analizează condiţiile răspunderii civile delictuale.

Ca atare, nu poate fi primită teza culpei exclusive a conducătorului auto, despre care recurenţii au susţinut, fără temei, că a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat în procesul penal.

Înalta Curte constată, aşadar, că din perspectiva motivului de nelegalitate ce face obiect al prezentei analize, instanţa de apel care a procedat, la examinarea vinovăţiei victimei, în contextul circumstanţierii şi individualizării cuantumului despăgubirilor acordate, în procesul stabilirii întinderii prejudiciului, nu a încălcat autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale.

În ceea ce priveşte motivul de casare reglementat de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., se reţine că recurenţii au argumentat, în esenţă, într-o primă critică, incidenţa acestui motiv de nelegalitate, susţinând reţinerea nelegală a culpei comune a victimei decedate, cu consecinţa diminuării daunelor morale acordate reclamanţilor, victime prin ricoşeu şi, rezultată dintr-o aplicare greşită a prevederilor art. 1371 din C. civ.

Examinând criticile de nelegalitate care pun în discuţie raţionamentul juridic al curţii de apel în cadrul căruia a fost reţinută culpa concurentă, în proporţie de 20%, a victimei decedate, Înalta Curte are a constata că, în raport de circumstanţele factuale concrete ale cauzei, astfel cum au fost reţinute de instanţa devolutivă pe baza probatoriului dosarului şi care excedează controlului de legalitate permis instanţei de recurs, curtea de apel a realizat o aplicare corectă a dispoziţiilor art. 1371 din C. civ., în deplin acord cu reperele de analiză şi cu raţiunile care fundamentează dezlegarea de principiu dată prin decizia prealabilă nr. 12/2016 a instanţei supreme.

Relevanţă au, în contextul analizat, considerentele de principiu consacrate în decizia prealabilă nr. 12/2016 a instanţei supreme, dată în dezlegarea modalităţii de interpretare a dispoziţiilor art. 1371 alin. (1) din C. civ., potrivit cu care:

"Dispoziţiile art. 1.371 alin. (1) din C. civ. nu instituie condiţia ca victima să săvârşească ea însăşi o faptă ilicită, cum este în cazul făptuitorului, fiind relevantă în ipoteza reglementată de norma juridică în discuţie doar examinarea atitudinii victimei, din perspectiva vinovăţiei acesteia. (...). Prin urmare, (...), ceea ce interesează este vinovăţia, sub forma intenţiei sau culpei, aşa cum sunt definite prin dispoziţiile art. 16 alin. (2) şi (3) din C. civ., şi nu caracterul licit sau ilicit al faptei victimei, atât timp cât se reţine existenţa unei fapte culpabile concurente care se înscrie în lanţul cauzal generator al prejudiciului şi care constituie o circumstanţă legală de diminuare a obligaţiei de despăgubire aflate în sarcina făptuitorului. (...). Aşadar, dacă există o vinovăţie comună a autorului infracţiunii şi a victimei, întinderea despăgubirilor la a căror plată va fi obligat autorul va fi direct proporţională cu ponderea contribuţiei sale la producerea prejudiciului."

Prin urmare, în aplicarea deciziei nr. 12/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte reţine că, în mod corect, instanţa de apel, constatând o contribuţie a victimei în producerea prejudiciului, a dispus adaptarea cuantumului despăgubirilor morale acordate în funcţie de această împrejurare, în sensul stabilirii întinderii despăgubirilor cu luarea în considerare a contribuţiei victimei la provocarea riscului asigurat.

O altă critică subsumată acestui motiv de nelegalitate vizează stabilirea cuantumului despăgubirilor morale cu nesocotirea dispoziţiilor art. 50 pct. 2 lit. d) din Norma ASF nr. 23/2014 şi a jurisprudenţei în materie.

Sub acest aspect, se reţine că temeiul despăgubirilor morale solicitate de reclamanţi izvorăşte din fapta delictuală a conducătorului auto asigurat F., materializată în producerea evenimentului rutier din data de 18 august 2016, soldat cu decesul lui G., respectiv tatăl, fiul şi fratele reclamanţilor C., D., B. şi A., împrejurare care atrage incidenţa dispoziţiilor art. 50 alin. (2) din Legea nr. 136/1995, precum şi celor ale Normei ASF nr. 23/2014.

Daunele morale constituie consecinţe dăunătoare care nu pot fi evaluate în bani, deci cu un conţinut neeconomic şi care rezultă din atingerile şi încălcările drepturilor personale nepatrimoniale şi se stabilesc prin apreciere, ca urmare a aplicării criteriilor referitoare la consecinţele negative suferite de cei în cauză, în plan fizic, psihic şi afectiv, importanţa valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, etc.

În legătură cu natura daunelor morale, aşa cum se desprinde din literatura juridică şi din practica judiciară, acestea, în principiu, nu se concretizează într-o stare de fapt, ci se menţin la nivelul trăirilor psihice, iar evaluarea acestora, chiar atunci când existenţa lor este evidentă, de regulă nu se poate face prin folosirea unor criterii obiective, dauna morală fiind extranee realităţilor materiale şi întinderea ei nu poate fi determinată decât prin aprecieri, desigur nu arbitrar şi nu prin operare cu criterii precise, ci doar pe baza unor aprecieri subiective în care rolul hotărâtor îl are posibilitatea de orientare a instanţei în cunoaşterea sufletului uman şi a reacţiilor sale.

Din perspectivă jurisprudenţială, se reţine că atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului atunci când au avut de soluţionat cauze similare celei de faţă, s-au raportat nu numai la criteriile de evaluare prestabilite de legislaţia naţională, ci au avut în vedere şi o judecată în echitate prin raportare şi la consecinţele negative suferite de reclamant, ca victimă a evenimentului rutier asigurat. Toate aceste aspecte, circumstanţiate situaţiei particulare deduse judecăţii, au fost expuse în raţionamentul logico - juridic al soluţiei pronunţate în ce priveşte determinarea despăgubirilor, menite să asigure o reparaţie justă şi echitabilă a prejudiciului suferit de reclamanţi.

În materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară şi literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale, ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanţelor de judecată.

Deşi stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanţa trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială. Totodată, instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru intre prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.

Principiul ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanţele naţionale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiaşi jurisprudenţe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.

Suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogăţire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i uşura ori compensa, în măsura posibilă, suferinţele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

Despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăşi destinaţia ei - aceea de a uşura situaţia persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacţie - o categorie juridică cu caracter special, ea trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea şi durata suferinţelor psihice încercate de terţa persoană păgubită, determinate de gravitatea pierderii suferite în contextul situaţiei sale concrete - legătura de rudenie cu victima accidentului, relaţiile afective cu aceasta, suportul material asigurat în timpul vieţii de victima accidentului şi altele asemenea), deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogăţire a victimei.

Pentru a-şi păstra caracterul de "satisfacţie echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul şi finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit şi consecinţele acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensaţii a suferinţelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure terţele persoane păgubite.

În speţă, la stabilirea întinderii despăgubirii acordate, instanţa de apel s-a raportat la consecinţele suportate de reclamanţi ca urmare a decesului tatălui, respectiv a fiului şi fratelui acestora, pentru care s-a solicitat angajarea răspunderii civile obligatorii a asigurătorului, precum şi la criteriul echităţii şi principiul proporţionalităţii cu dauna suferită, a căror aplicare era de natură să asigure înlăturarea unei posibile îmbogăţiri fără justă cauză a terţelor persoane păgubite, dar şi la contribuţia victimei la producerea prejudiciului,

În acest context, în privinţa criticilor referitoare la cuantificarea efectivă a despăgubirilor acordate, Înalta Curte reţine că acestea nu pot forma obiectul controlului judiciar în recurs întrucât reprezintă aspecte care implică evaluarea probatoriului şi a situaţiei de fapt, constituind motive de netemeinicie a hotărârii atacate care exced cazurilor de nelegalitate prevăzute strict şi limitativ în art. 488 C. proc. civ., în limita cărora să poată fi exercitat controlul judiciar.

În acelaşi timp, deşi recurenţii-reclamanţi au susţinut că a fost nesocotit criteriul jurisprudenţial, cât şi dispoziţiile art. 50 pct. 2 lit. d) din Normas ASF nr. 23/2014, Înalta Curte are în vedere că, pentru situaţia despăgubirilor solicitate în cazul vătămării corporale sau a decesului unei persoane, cu titlu de daune morale, norma juridică enunţată anterior face trimitere generic la legislaţia şi jurisprudenţa din România.

Or, de lege lata, la nivel legislativ nu există criterii obiective de cuantificare a daunelor morale solicitate pentru repararea prejudiciului nepatrimonial, instanţele judecătoreşti statuând în fiecare caz în parte, în funcţie de circumstanţele concrete ale cazului, în echitate.

În acest sens, în jurisprudenţa instanţei de contencios european al drepturilor omului, în materia daunelor morale, s-a statuat în sensul păstrării unui raport de proporţionalitate între dauna suferită şi despăgubirea acordată. În ceea ce priveşte jurisprudenţa naţională, Înalta Curte reţine că instanţele de judecată au obligaţia de a se raporta la acele hotărâri judecătoreşti care, în concret, ar putea reprezenta jurisprudenţă relevantă pentru cauza dedusă judecăţii.

Or, curtea de apel a particularizat, pentru cazul concret dedus judecăţii, existenţa unui prejudiciu de afecţiune şi a realizat, printr-o apreciere globală, ce dă expresie principilor echităţii şi proporţionalităţii, cuantificarea prejudiciului moral produs reclamanţilor în privinţa cărora s-a stabilit existenţa unei legături puternice de afecţiune cu victima.

Drept urmare, contrar susţinerilor recurenţilor, câtimea despăgubirilor acordate nu poate fi considerată nicidecum ca având un caracter nelegal, fiind de principiu admis în doctrină şi jurisprudenţă că sumele acordate cu acest titlu nu trebuie să se transforme în amenzi excesive pentru persoanele răspunzătoare şi nici să se constituie în venituri nejustificate pentru victime.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 37 şi 38 din Norma ASF 23/2014, prin respingerea cererii de acordare a penalităţilor de întârziere, apreciind că neacordarea de către pârâta societatea de asigurare E. S.A. a despăgubirilor în cuantumul solicitat, poate fi asimilată unei îndepliniri defectuoase a obligaţiei.

Critica este nefondată.

Înalta Curte reţine că prevederile normative invocate, reglementează, pe de o parte, obligaţiile ce incumbă societăţilor de asigurare în situaţia în care sunt notificate de către persoanele asigurate în legătură cu producerea riscului asigurat, iar pe de altă parte, sancţiunea ce intervine în cazul în care societatea de asigurare nu îşi îndeplineşte obligaţiile astfel stabilite.

Astfel, normele de drept supuse analizei instituie în sarcina asigurătorului obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere pentru situaţia în care acesta nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau le îndeplineşte în mod defectuos. Este real că o atare sancţiune ar putea interveni inclusiv în situaţia diminuării nejustificate a despăgubirii, însă, o atare ipoteză nu poate fi asimilată celei în care asigurătorul, care realizează propria sa analiză a prejudiciului pretins, raportat la probele de care dispune, nu oferă un cuantum al despăgubirilor la nivelul solicitat de către persoanele asigurate, astfel cum eronat pretind recurenţii-reclamanţi.

Or, în speţă, aspectul vizând cuantificarea prejudiciului a constituit, din perspectiva determinării contribuţiei victimei la producerea riscului asigurat, o chestiune în privinţa căreia părţile au adoptat poziţii divergente. În acest context nu s-ar putea imputa instanţei de apel că, în analiza culpei în îndeplinirea obligaţiilor ce îi reveneau în calitate de asigurător, s-a raportat atât la sumele menţionate în oferta de despăgbire, cât şi la conduita intimatei pârâte ulterioară formulării ofertei de despăgubire, care relevă faptul că la data de 05 aprilie 2017, asigurătorul a majorat cuantumul despăgubirilor pentru fiecare dintre reclamanţi.

Ca atare, raportat la circumstanţele factuale particulare ale cauzei, împrejurarea că reclamanţii au fost nemulţumiţi de oferta de despăgubiri acordată de asigurător, nu putea fundamenta, prin ea însăşi şi în contra conţinutului explicit al acestor norme de drept, interpretarea propusă de recurenţi în ceea ce priveşte sfera de aplicarea normelor menţionate, în sensul în care ar reprezenta o îndeplinire defectuoasă a obligaţiilor de acordare a unui anumit cuantum al despăgubirilor (pe care aceştia îl apreciază ca fiind nesatisfăcător).

În referire la celelalte argumente subsumate acestui motiv de recurs, Înalta Curte reţine că despăgubirile datorate de către asigurator în temeiul Normei nr. 23/2014, conform art. 37, se plătesc de către asigurător în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Textul evocat distinge două momente în raport de care asigurătorul are obligaţia să plăteasă despăgubirea. Primul moment vizează ipoteza reglementată, de altfel, prin art. 54 din Legea nr. 136/1995 care consacră principiul stabilirii şi acordării despăgubirilor pe cale amiabilă, în baza înţelegerii dintre persoanele implicate în raportul juridic de asigurare, situaţie în care asigurătorul RCA are obligaţia să plătească deaspăgubirea în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii şi cuantificării daunei, iar cel de-al doilea moment se referă la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale judiciară, situaţie în care obligaţia de plată a asigurătorului începe să curgă de la data la care a primit hotărârea judecătorească definitivă.

Or, în speţă, nu s-a ajuns la un consens între reclamanţi şi societatea de asigurare, neexistând o înţelegere cu privire la cuantumul despăgubirii, astfel încât să fie aplicabile dispoziţiile art. 37 alin. (4) din Norma nr. 23/2014 astfel cum susţin recurenţii, respectiv plata pe cale amiabilă în termen de 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar soluţionării cererii de despăgubire, dat fiind că reclamanţii şi societatea de asigurare au cuantificat în mod fundamental diferit acest prejudiciu.

Rezultă că până la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive care să stabilească un anumit cuantum al daunelor morale, acestea nu au caracter cert, lichid şi exigibil pentru a fi purtătoare de penalităţi.

Cum în cauza de faţă, despăgubirea cuvenită reclamanţilor, ca efect al producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, a fost stabilită în cadrul procesului pendinte în sarcina pârâtei în calitate de asigurator RCA, penalităţile de întârziere nu pot fi acordate decât de la data la care pârâta, în calitate de asigurător, a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubiri pe care este obligat să o plătească, în acord cu normele legale incidente.

Aserţiunea recurenţilor-reclamanţi conform căreia faţă de jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (decizia civilă nr. 1910 din 24 noiembrie 2017) şi de dispoziţiile art. 1381 alin. (2) şi (3), coroborate cu art. 1535 alin. (1) C. civ., în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că penalităţile de întârziere se aplică doar după rămânerea definitivă a sentinţei prin care s-au stabilit daunele, este nefondată, în contextul în care dispoziţiile art. 37 alin. (5) din Norma ASF nr. 23/2014 prevăd că scadenţa pentru plata despăgubirii de către asigurătorul RCA, în ipoteza stabilirii acesteia prin hotârâre judecătorească este de maximum 10 zile de la data la care asigurătorul a primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.

Critica este nefondată, şi din perspectiva în care, prin formularea acesteia, recurenţii-reclamanţi ignoră caracterul special al prevederilor legale ale art. 37 din cuprinsul Normei ASF nr. 23/2014 care se aplică în mod prioritar faţă de normele de drept comun invocate, respectiv art. 1381 alin. (1) şi (2) şi art. 1535 din C. civ., în virtutea principiului general de drept specialia generalibus derogant.

Cu privire la trimiterile la deciziile de speţă (decizia civilă nr. 1910 din 24 noiembrie 2017) pronunţate de instanţa supremă, Înalta Curte reţine că, în lipsa unei dispoziţii legale exprese în acest sens, aceste hotărâri nu reprezintă izvor de drept, determinarea momentului începerii curgerii penalităţilor de întârziere reprezentând o chestiune litigioasă care trebuie să primească o rezolvare în considerarea circumstanţelor particulare, specifice ale cauzei.

Pentru considerentele anterior arătate, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanţii C., D., B. şi A., prin reprezentant legal H., împotriva deciziei civile nr. 39/A/2020 din 04 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, ca nefondat

Cu privire la cererea formulată de pârâta E. S.A. de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat în cuantum de 2975 RON, potrivit înscrisurilor aflate la filele x ale dosarului de recurs, Înalta Curte constată că este fondată, astfel că, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., o va admite şi va obliga pe recurenţii-reclamanţi C., D., B. şi A., prin reprezentant legal H., la plata către pârâta E. S.A. a sumei de 2975 RON, reprezentând onorariu de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii C., D., B. şi A., prin reprezentant legal H., împotriva deciziei civile nr. 39/A/2020 din 04 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, ca nefondat.

Obligă pe recurenţii-reclamanţi C., D., B. şi A., prin reprezentant legal H., la plata către pârâta E. S.A. a sumei de 2975 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 aprilie 2021.