Judicial recusal: Ex officio examination of appeal timeliness does not constitute pre-judgment bias

Şedinţa publică din data de 14 aprilie 2021

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

La data de 13 martie 2020, respectiv 16 martie 2020, în dosarul nr. x/2017, aflat pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, recurenţii-pârâţi A., B. şi C. au formulat cereri de recuzare împotriva doamnelor judecător D., E. şi F., care au făcut parte din completul de judecată 2R, al acestei instanţe, solicitând admiterea cererilor de recuzare şi, în consecinţă, desfiinţarea, în parte, a încheierii de şedinţă din 12 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2017, cu privire la soluţia de respingere a cererii de suspendare a judecăţii recursului în vederea repunerii în discuţie a acestui incident procedural în faţa unui judecător imparţial, conform prevederilor art. 51 alin. (6) teza a II-a C. proc. civ.

În drept, recurenţii şi-au întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 42 alin. (1) pct. 1, art. 42 alin. (1) pct. 13, art. 44 C. proc. civ., art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 14 din Pactul drepturilor civile şi politice şi art. 20 din Constituţia României.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin încheierea din data de 26 mai 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2017, instanţa a respins cererile de recuzare a judecătorilor care intră în compunerea completului de judecată 2R, respectiv: doamna judecător D., doamna judecător E. şi doamna judecător F..

3. Calea de atac formulată în cauză.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 53 alin. (1) teza a II-a raportat la art. 43 şi urm. C. proc. civ., recurenţii au solicitat admiterea recursului, casarea în tot a încheierii atacate şi, pe cale de consecinţă, admiterea cererilor de recuzare formulate şi depuse la data de 16 martie 2020 împotriva membrilor completului de judecată 2 R.

La 16 iunie 2020, recurenţii au transmis, prin poştă, motivele de recurs, învederând că, potrivit art. 53 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., încheierea atacată este supusă recursului, iar instanţa superioară competentă să judece este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

În motivarea recursului, aceştia au susţinut că motivele de recurs se subsumează dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 1 şi pct. 5 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că, la termenul din 12 martie 2020, când instanţa de recurs a repus în discuţie excepţia tardivităţii recursului, nu era alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, întrucât membrii completului de judecată, la termenul de judecată anterior, respectiv la 30 ianuarie 2020, şi-au spus părerea cu privire la tardivitatea recursului şi au apreciat că a fost formulat peste termen, cu o zi.

În opinia recurenţilor, reiterarea la următorul termen de judecată a aceleiaşi excepţii echivalează cu o antepronunţare, ceea ce atrage incompatibilitatea absolută a magistraţilor respectivi, din perspectiva art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Au mai arătat că potrivit art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, iar potrivit art. 14 din Pactul drepturilor civile şi politice, tribunalul nu este apt să soluţioneze o contestaţie decât în măsura în care este independent si imparţial.

În speţă, recurenţii au opinat că, prin măsurile dispuse de magistraţii recuzaţi, li s-a îngrădit accesul la justiţie, iar măsurile dispuse la termenul de judecată din 12 martie 2020 sunt strâns legate de cele stabilite la termenul din 30 ianuarie 2020, termen la care, contrar reţinerilor din încheierea de şedinţă din 26 mai 2020, nu s-au pus concluzii pe excepţia tardivităţii, deoarece instanţa de recurs a acordat termen pentru întocmirea procesului-verbal de înscriere în fals, iar nu ca urmare a formulării cererilor de recuzare.

În opinia recurenţilor, aprecierea instanţei din încheierea recurată în sensul că judecătorii recuzaţi nu şi-au spus părerea cu privire la excepţia tardivităţii nu pot fi primite, câtă vreme, aceeaşi instanţă, la termenul din 30 ianuarie 2020, a apreciat că recursul este formulat peste termen cu o zi, iar la termenul din 12 martie 2020, după respingerea cererii de suspendare, a repus în discuţie aceeaşi excepţie, lăsând recurenţii fără posibilitatea de a demonstra că recursul a fost formulat în termen. Fiind în calea de atac a recursului, instanţa nu putea să facă o probaţiune extinsă asupra unei verificări de fapt şi nu putea să administreze proba testimonială (audierea agenţilor procedurali), în condiţiile în care la dosar s-au depus cele trei plicuri, în original, care conţineau ştampila poştei.

S-a mai arătat că la data de 11 iunie 2020, aceeaşi instanţă a dat cuvântul, a treia oară, pe excepţia tardivităţii şi a rămas în pronunţare pe această excepţie, fiind evident încălcată imparţialitatea subiectivă, întrucât aprecierile instanţei denotă că a considerat recursul ca fiind tardiv formulat; în ceea ce priveşte imparţialitatea obiectivă, elementele concrete ale pricinii conduc la existenţa unei aparenţe în sensul arătat de recurenţi.

În continuare, recurenţii au prezentat aspecte cu privire la teoria aparenţei, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, făcând referire la Hotărârea Piersack c.Belgiei, Hotărârea Procola vs. Luxembourg şi Hotărârea Ferrantelli şi Santangelo c. Italia.

Cu privire la motivul de recurs circumscris dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că, prin reţinerea, de către instanţă, că recursul este formulat peste termen cu o zi şi acordarea unui termen pentru întocmirea procesului-verbal de înscriere în fals, dar cu respingerea cererii de suspendare solicitată de recurenţi, instanţa a respins orice posibilitate a părţilor de a mai face probe pe excepţia tardivităţii.

Întrucât există o contradicţie evidentă între data de pe dovezile de comunicare şi data ştampilelor aplicate pe cele trei plicuri, în opinia recurenţilor, remediul îl reprezenta suspendarea judecăţii recursului, în condiţiile în care instanţa de recurs a înţeles să invoce excepţia tardivităţii, după ce partea adversă a arătat că renunţă la excepţia invocată.

S-a mai susţinut că, în ipoteza respingerii cererii de suspendare şi a constatării falsului, vor deveni incidente prevederile art. 509 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., care prevăd expres ca motiv de revizuire "(...) dacă hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul ori în urma judecăţii, când aceste împrejurări au influenţat soluţia pronunţată în cauza", deşi rolul actului eficient de justiţie nu este acela de a deschide calea unei căi extraordinare de atac, prin respingerea unei cereri de suspendare a judecăţii unei pricini aflate în recurs.

Recurenţii au mai învederat că este greşită raţiunea instanţei de recurs în sensul că procesul este pe rol din anul 2017 şi că trebuie soluţionat într-un termen rezonabil, conform art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Concluzionând, recurenţii au solicitat admiterea cererii de recuzare şi desfiinţarea încheierii de şedinţă din 12 martie 2020 cu privire la soluţia dată asupra cererii de suspendare a recursului.

Cererea de recurs a fost comunicată intimaţilor G. şi H. S.A. la data de 9 iulie 2020 şi intimaţilor I. şi J. la 13 iulie 2020.

4. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 17 februarie, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de petenţii A., B. şi C. împotriva încheierii de şedinţă din 26 mai 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, pronunţată în dosarul nr. x/2017 şi a fixat termen de judecată în şedinţă publică, la data de 14 aprilie 2021, cu citarea părţilor.

5. Apărările formulate în cauză

Intimaţii nu au depus întâmpinare.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Critica întemeiată pe motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 1 din C. proc. civ. prin care recurenţii susţin că la termenul de judecată din data de 12.03.2020 - termen la care instanţa alcătuită din judecătorii recuzaţi a pus în dezbaterea părţilor excepţia tardivităţii recursului, invocată din oficiu - această instanţă nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, deoarece membrii completului îşi spuseseră deja părerea cu privire la problema tardivităţii recursului, la un termen de judecată anterior, respectiv cel din 30.01.2020, prin aprecierea că această cale de atac fusese formulată peste termen cu o zi, este nefondată.

Înalta Curte constată că, prin intermediul acestui motiv de recurs, fără a aduce argumente noi faţă de susţinerile iniţiale formulate în cadrul cererii de recuzare, recurenţii-reclamanţi critică aprecierea instanţei investită cu soluţionarea acestei cereri, apreciere potrivit căreia verificarea legalei învestiri a completului C2R al Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă cu soluţionarea cererii de recurs, din perspectiva respectării termenului imperativ de 30 de zile instituit prin art. 485 alin. (1) din C. proc. civ., nu reprezintă un caz de antepronunţare.

Se reţine sub acest aspect că, în conformitate cu prevederile art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., judecătorul este incompatibil de a judeca când şi-a exprimat anterior părerea cu privire la soluţie în cauza pe care a fost desemnat să o judece. Aşadar, acest motiv de incompatibilitate vizează ipoteza în care judecătorul şi-a exprimat opinia în legătură cu pricina concretă pe care o judecă, înainte de a se ajunge la deliberare şi pronunţare.

Potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ.:

"Instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei". Aceste dispoziţii se aplică, prin analogie, şi în cazul judecării recursului, potrivit art. 494 C. proc. civ.

Totodată, art. 14 alin. (5) şi (6) din C. proc. civ. dispun:

"Instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate. Instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii".

În speţă, făcând aplicarea acestor norme legale, judecătorii recuzaţi au analizat cu prioritate chestiunea litigioasă vizând declararea recursului înăuntrul termenului imperativ stabilit de lege, aspectul fiind supus dezbaterii, aşa cum rezultă din actele dosarului curţii de apel şi, cum, de altfel, arată chiar recurenţii, şi anterior termenului la care a fost formulată cererea de recuzare, mai exact încă din şedinţa publică din data de 12 decembrie 2019, de către părţile adverse şi fiind justificată de conţinutul proceselor-verbale de comunicare a hotărârii ce a constituit obiect al recursului cu a cărei analiză a fost învestită Curtea de Apel Cluj.

Este real că, la termenul de judecată din 30.01.2020, termen la care s-au purtat discuţii asupra aceluiaşi aspect litigios, judecătorii recuzaţi au expus considerentele care au justificat invocarea din oficiu a excepţiei tardivităţii recursului, însă o atare conduită nu echivalează cu exprimarea opiniei în legătură cu soluţia asupra recursului declarat de recurenţi, ci, aşa cum corect s-a reţinut prin încheierea recurată, are valenţa îndeplinirii obligaţiei impusă în sarcina instanţei prin art. 14 alin. (5) şi (6) coroborat cu art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. - aceea de a motiva măsurile dispuse în cauză şi de a supune dezbaterii contradictorii a părţilor orice chestiune litigioasă, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinicie şi legale.

În egală măsură, în condiţiile în care aspectul formulării unei căi de atac, în condiţii conforme normelor legale imperative care reglementează regimul acestora, se circumscrie ordinii publice, instanţei de judecată îi revine obligaţia de a verifica legala sa învestire cu soluţionarea respectivei căi de atac, fiind evident, aşadar că, renunţarea unei părţi la invocarea unei excepţii de ordine publică, cum este excepţia tardivităţii declarării recursului- excepţie invocată în condiţiile stabilite de art. 485,alin. (2) din C. proc. civ., nu produce consecinţe asupra îndreptăţirii instanţei sesizate cu soluţionarea respectivei căi de atac de a proceda, din oficiu, la verificarea acestei chestiuni litigioase.

În acest context, invocarea din oficiu şi rezolvarea unei excepţii de procedură, absolute, în condiţii de contradictorialitate, nu poate constitui motiv de a crede că judecătorul şi-a format deja o opinie asupra modului în care va soluţiona în final cauza sau că există elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea sa.

De altfel, în speţă, se constată că discuţiile purtate şi consemnate în încheierile de şedinţă de la data de 30.01.2020 şi respectiv, 16.03.2020, în urma cărora recurenţii au formulat cererea de recuzare, s-au desfăşurat potrivit legii, iar judecătorii recuzaţi nu au făcut vreo afirmaţie cu referire la soluţia asupra excepţiei de ordine publică sau asupra fondului recursului, în sensul că vor admite, vor respinge sau vor pronunţa o anumită soluţie asupra acestora.

Dimpotrivă, exercitând rol activ şi îndeplinind obligaţia de a adopta măsurile necesare pentru respectarea dreptului la apărare al tuturor părţilor şi a principiului contradictorialităţii, judecătorii recuzaţi au acordat termen recurenţilor pentru a-şi exprima poziţia procesuală relativă la dovezile de comunicare a hotărârii recurate către recurenţi, respectiv pentru a formula cerere de înscriere în fals împotriva proceselor-verbale de comunicare a hotărârii atacate cu recurs la curtea de apel, sens în care s-a pus în vedere reprezentantului recurenţilor să depună în scris motivele pentru care a înţeles să se înscrie în fals cu privire la data comunicării hotărârii recurate, menţionată în cuprinsul acestora.

Tot astfel, excepţia tardivităţii formulării recursului a fost invocată, din oficiu, doar ulterior momentului la care s-au realizat demersuri pentru verificarea conformităţii datelor menţionate în cuprinsul proceselor-verbale de comunicare prin solicitarea de informaţii de la Tribunalul Sălaj şi Poşta Română.

Ca atare, argumentele din recurs, potrivit cărora recurenţii nu au avut posibilitatea de a demonstra că recursul a fost formulat în termen, nu pot fi validate, în realitate, raportat la circumstanţele particulare ale cauzei, în mod judicios reţinându-se prin încheierea recurată că măsurile dispuse de judecătorii recuzaţi, în speţă, au urmărit respectarea dreptului recurenţilor de a formula apărări, sub acest aspect, nefiind de natură a genera îndoieli în privinţa obiectivităţii magistraţilor recuzaţi.

Faţă de această situaţie, justificarea invocării din oficiu a excepţiei de tardivitate prin trimitere la probele relevante, nu are semnificaţia unei antepronunţări şi nu justifică incidenţa motivului de recuzare prevăzut de art. 42 pct. 1 din C. proc. civ., ci reprezintă îndeplinirea obligaţiilor instituite în sarcina instanţei prin art. 22 alin. (2) coroborat cu art. 14 alin. (5) şi (6) din C. proc. civ., de a pune în dezbaterea contradictorie a acestora orice împrejurări de fapt şi drept apreciate necesare justei soluţionări a unei pricini, respectiv de art. 6 din CEDO care garantează tuturor părţilor dreptul la un proces echitabil.

Aşa cum, de altfel, chiar recurenţii susţin, fundamentul instituţiilor prevăzute de dispoziţiile art. 41 - 42 din C. proc. civ., respectiv incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea, este acela al respectării dreptului la judecata cauzei de către o instanţă independentă şi imparţială, pentru a se asigura părţilor obiectivitate în soluţionarea pricinii.

De asemenea, potrivit prevederilor art. 6 pct. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale, în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil.

Imparţialitatea instanţei este una dintre garanţiile fundamentale ale dreptului la un proces echitabil garantat atât de art. 21 din Constituţia României, de art. 6 C. proc. civ., cât şi de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Examinată în contextul dreptului la un proces echitabil, aşa cum este reglementat de dispoziţiile art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, analiza imparţialităţii se realizează prin raportare la principiile consacrate prin cazuistica convenţională, conform cărora Curtea Europeană a Drepturilor Omului examinează noţiunea de imparţialitate enunţată de Curte în cauzele Kyprianou v. Cyprus şi Piersack contra Belgiei prin referire la cele două faţete ale acestui concept: aspectul subiectiv, care se referă la convingerea personală a judecătorului, din perspectiva căruia imparţialitatea magistratului se prezumă până la proba contrară, dar şi, cel obiectiv, care vizează modul în care imparţialitatea judecătorului este văzută din exterior de un observator rezonabil şi avizat, precum şi la cele consacrate prin alte documente internaţionale aplicabile în materie: cum ar fi Carta Judecătorilor în Europa, Principiile de la Bangalore şi Carta Universală Judecătorului.

Curtea Europeană a susţinut, în mod regulat, că imparţialitatea personală a unui judecător trebuie să fie presupusă până la dovedirea contrariului (cauza Hauschildt vs. Danemarca). În ceea ce priveşte tipul de dovadă cerut, Curtea a căutat, de exemplu, să constate dacă un judecător a afişat ostilitate sau rea-voinţă sau a aranjat să aibă un caz desemnat numai lui din motive personale (cauza De Cubber vs. Belgia). Astfel, Curtea a recunoscut dificultatea de stabilire a încălcării unei dispoziţii din articolul 6 din cauza parţialităţii subiective şi din acest motiv, în marea majoritate a cazurilor, a ridicat probleme a imparţialităţii accentuate pe testul obiectiv.

Văzând toate aceste aspecte de ordin teoretic şi raportându-se la semnificaţia juridică a instituţiei recuzării, la limitele în care instanţa investită cu soluţionarea recuzării examinează cererea dedusă judecăţii, urmărind deopotrivă paradigma deja menţionată, Înalta Curte constată că, este corectă concluzia instanţei învestite cu analiza cererii de recuzare formulată de recurenţi în sensul că aspectele invocate prin cererea de recuzare nu se încadrează în ipotezele cazurilor de recuzare reglementate de prevederile procedurale.

Astfel, potrivit CEDO, abordarea care priveşte primul element al imparţialităţii constă într-o apreciere in concreto: trebuie analizată atât gândirea, cât şi conduita judecătorului vizat, pentru a vedea dacă judecătorul şi-a exprimat mai înainte de a pronunţa hotărârea o opinie în legătură cu modul de desfăşurare şi soluţionare a cazului. Imparţialitatea se prezumă până la proba contrară.

Or, procedând la o analiză de ansamblu a conduitei judecătorilor recuzaţi, raportat la circumstanţele factuale ale cauzei, în speţa de faţă, în mod legal a fost respinsă cererea de recuzare, completul învestit cu soluţionarea acesteia reţinând că nu este incident nici unul din motivele de recuzare prevăzute de art. 44 C. proc. civ., text care face trimitere la cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 41 şi art. 42 din acelaşi cod.

Astfel, justificarea măsurilor dispuse la termenele de judecată din 30.01.2020, şi respectiv, 16.03.2020 de către judecătorii recuzaţi prin prezentarea situaţiei de fapt rezultate din cuprinsul actelor procedurale îndeplinite în cauză, în condiţii conforme cu cele impuse de C. proc. civ., nu poate constitui motiv de a crede, în mod rezonabil, că respectivii judecătorii şi-au exprimat deja o opinie asupra modului în care vor soluţiona în final cauza, fiind astfel încălcată imparţialitatea subiectivă.

În realitate, validarea construcţiei juridice a recurenţilor, ar însemna lipsirea de conţinut a rolului activ al instanţei şi a obligaţiei acesteia de a invoca şi a supune, motivat, dezbaterii părţilor excepţii de ordine publică şi eludarea dispoziţiilor procedurale anterior menţionate în favoarea anumitor părţi, ceea ce nu este permis.

Tot astfel, luând în considerare succesiunea măsurilor care au precedat reţinerea spre soluţionare a excepţiei de tardivitate, respectiv, modalitatea în care judecătorii recuzaţi au procedat la expunerea situaţiei de fapt relevate de actele de procedură constând în procesele-verbale de comunicare a hotărârii criticate în recurs, a modalităţii în care a fost pusă în discuţia contradictorie a părţilor, excepţia tardivităţii şi probatoriul relevant sub acest aspect, respectiv măsurile dispuse în ceea ce priveşte verificarea aspectelor vizând tardivitatea recursului, la termenele de judecată din 12 decembrie 2019, 30 ianuarie 2020 şi 12 martie 2020 nu pot fi identificate indicii care să permită o suspiciune rezonabilă de antepronunţare sau de subiectivitate, care să poată contura chiar aparenţa de parţialitate a judecătorilor recuzaţi.

Aceasta raportat şi la reglementarea din art. 42 alin. (1) pct. 1 în care se prevede în mod expres faptul că punerea în discuţia părţilor, din oficiu, a unor chestiuni de fapt sau de drept, potrivit art. 14 alin. (4) şi (5) nu îl face pe judecător incompatibil.

Cum, în speţă, instanţa care a pronunţat încheierea recurată, printr-o integrală şi completă analiză a menţiunilor din încheierile de şedinţă de la termenele de judecată din 30 ianuarie 2020 şi 12 martie 2020 cu privire la modul în care judecătorii recuzaţi au avut în vedere şi au respectat drepturile procedurale ale părţilor în proces, a apreciat în mod corect că acestea infirmă suspiciunile arătate de titularii cererii de recuzare şi că nu rezultă niciun element care să nască în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea completului de judecată C2R al Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă şi nici care să justifice pretinse temeri legate de garanţiile suficiente pentru a exclude orice bănuială legitimă, critica recurenţilor se priveşte ca nefondată.

În ceea ce priveşte celelalte argumente subsumate celui de-al doilea motiv de recurs invocat, Înalta Curte, reţine că soluţionarea unei cereri de suspendare a cauzei formulate în baza art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., (care reprezintă o cerere incidentală), nu poate echivala cu o antepronunţare asupra fondului recursului. Aceasta întrucât, rezolvarea unei cereri incidentale în condiţiile conforme cu cele impuse în C. proc. civ. nu poate constitui motiv de a crede că există elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la corectitudinea judecătorilor învestiţi cu soluţionarea unei cauze şi că nu ar fi asigurate toate garanţiile procesuale privind dreptul la un proces echitabil.

În contextul în care suspendarea prevăzută de art. 244 din C. proc. civ. are caracter facultativ iar, în speţă, prin încheierea recurată s-a constatat că judecătorii împotriva cărora a fost formulată cererea de recuzare au apreciat motivat asupra oportunităţii adoptării acestei măsuri, reproducerea, prin prezenta cerere de recurs, a parcursului litigiului şi a nemulţumirilor recurenţilor cu privire la soluţia adoptată de instanţa din care au făcut parte judecătorii recuzaţi, în privinţa cererii de suspendare pe care au formulat-o, nu se constituie într-o critică de nelegalitate a încheierii recurate în sensul art. 488 C. proc. civ.

Totodată, contrar opiniei recurenţilor, legalitatea soluţiei dispuse asupra suspendării sau oportunitatea adoptării acestei măsuri care are drept consecinţă inerentă temporizarea judecăţii, nu poate fi cenzurată prin intermediul cererii de recuzare şi nici al căii de atac exercitate împotriva încheierii prin care se soluţionează această cerere ci, exclusiv prin intermediul căilor de atac permise de lege, care fac obiect al unei reglementări distincte de cea cuprinsă în art. 53 din C. proc. civ., pe care a fost întemeiată prezenta cale de atac.

Or, exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât cu respectarea cadrului legal stabilit de legiuitor, care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, are legitimarea constituţională de a stabili procedurile de judecată.

Având în vedere aspectele anterior reliefate, Înalta Curte reţine că, în realitate, susţinerile recurenţilor aduse în sprijinul motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. se circumscriu unei atitudini subiective generate de măsurile dispuse de instanţa alcătuită din judecătorii recuzaţi, care, în speţă, nu coincid cu aşteptările acestor părţi; or, simpla nemulţumire cu privire la aspectele care au format convingerea instanţei care a pronunţat încheierea recurată în sensul că, în speţă, nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, la a cărui respectare şi efectivitate trebuie să vegheze instanţa de judecată, nu poate justifica admiterea căii extraordinare de atac a recursului din perspectiva evocatului motiv de casare.

Altfel spus, dezacordul recurenţilor relativ la considerentele care au justificat respingerea cererii de recuzare nu echivalează cu o critică de nelegalitate aptă să determine reformarea încheierii supuse controlului, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., poziţionarea subiectivă a acestor părţi în raport cu o hotărâre care îi nemulţumeşte, neavând aptitudinea de a releva un viciu de legalitate a încheierii recurate care să intre sub spectrul acestui motiv de recurs şi să atragă casarea hotărârii din această perspectivă.

Subsumat aceluiaşi motiv de casare, recurenţii au invocat în speţă că, s-ar fi ignorat existenţa limitărilor impuse acestora de C. proc. civ. din punct de vedere probatoriu, în recurs, în exercitarea dreptului de a administra dovezi pentru a demonstra respectarea termenului de declarare a recursului, ceea ce ar avea drept consecinţă lipsirea de efectivitate a dreptului lor de acces la instanţă.

Este de necontestat că art. 6 paragraf 1 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, la care şi recurenţii fac referire, consacră, într-o largă accepţie, asigurarea şi recunoaşterea, aplicarea universală şi efectivă a obligaţiei de a fi respectate drepturile omului, prin aceea că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege care va hotărî, într-un termen rezonabil, asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil.

În acest context, este judicioasă analiza realizată de către instanţa care a pronunţat încheierea recurată în cauza de faţă, care s-a raportat nu numai la conduita şi afirmaţiile judecătorilor recuzaţi ci, şi la considerentele expuse în încheierile de sedinţă de la termenele de judecată stabilite în cauză, prin care această instanţă a justificat măsurile dispuse şi a procedat la verificarea remediilor procesuale avute la dispoziţie de către recurenţi în ipoteza constatării falsului în privinţa datei comunicării hotărârilor ce au facut obiectul recursului cu a cărei solutionare a fost învestită curtea de apel şi a caracterului efectiv al acestora.

Sub acest aspect, Înalta Curte subliniază, deopotrivă, că îndoiala părţilor cu privire la imparţialitatea judecătorilor desemnaţi să soluţioneze cauza trebuie să rezulte fie din fapte concrete care au drept consecinţă ruperea echilibrului impus de principiul egalităţii armelor, fie din existenţa unor circumstanţe care să justifice în mod rezonabil temerea cu privire la o prejudecată din partea magistratului, şi, deci, să nu fie dedusă dintr-o interpretare pur subiectivă a părţilor. Or, o atare situaţie premisă nu este incidentă în speţă, raportat la circumstanţele factuale anterior evaluate.

Înalta Curte constată, aşadar, că în soluţionarea cererii de recuzare, instanţa care a pronunţat încheierea ce constituie obiect al prezentului recurs, înlăturând motivat argumentele titularilor cererii de recuzare şi reţinând că, în speţă, au fost respectate garanţiile instituite prin art. 6 din CEDO privitoare atât la exercitarea dreptului la apărare, contradictorialitate, cât şi al egalităţii armelor în procesul civil, a realizat o interpretare şi aplicare corectă a normelor procesuale interne şi convenţionale incidente, anterior menţionate.

Tot astfel, deşi în recurs, au fost invocate hotărârile pronunţate de CEDO în cauzele Piersack c.Belgiei, Procola vs. Luxemburg şi Ferrantelli şi Santangelo vs. Italia, se impune a fi observat că o atare jurisprudenţă nu relevă o ipoteză de parţialitate care să fi fost constatată de către instanţa europeană în considerarea unei imposibilităţi a instanţei de a invoca din oficiu excepţii de ordine publică (cum este cazul excepţiei tardivităţii recursului), respectiv de a aprecia asupra măsurilor care sunt de natură a afecta dreptul părţilor de a le fi soluţionată cauza într-un termen rezonabil (cum este cazul cererii de suspendare facultativă prevăzută de art. 244 pct. 2 din C. proc. civ.) şi de a expune considerentele de fapt şi de drept care justifică intervenţia instanţei.

În consecinţă, Înalta Curte constată că din perspectiva cerinţelor impuse de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. care vizează neregularităţi de ordin procedural ce sunt sancţionate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., respectiv încălcarea formelor de procedură, argumentele recurenţilor nu relevă niciun viciu de nelegalitate a încheierii recurate, care să atragă casarea acesteia.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâţii C., A. şi B. împotriva încheierii din 26 mai 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă în dosarul nr. x/2017.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâţii C., A. şi B. împotriva încheierii din 26 mai 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă în dosarul nr. x/2017, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 aprilie 2021.