Prescription of enforcement right does not extinguish debt; declaratory action to void mortgages rejected

Şedinţa publică din data de 13 aprilie 2021

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Piteşti la data de 17.10.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.A. şi C. S.R.L., a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa:

- să constate inexistenţa dreptului de creanţă în patrimoniul pârâtelor pentru sumele de 52.000 euro (238.440 RON la data formulării cererii de chemare în judecată) şi 95.625 euro (438.478,8 RON la data formulării cererii de chemare în judecată), ca efect al prescripţiei dreptului material la acţiune;

- să dispună radierea dreptului de ipotecă înscris în cărţile funciare nr. x a localităţii Braşov, asupra imobilului reprezentat de 2427 mp teren arabil intravilan şi nr. 513 a localităţii Moşoaia, asupra imobilului teren intravilan cu suprafaţa de 1700 mp, ca efect al stingerii dreptului de creanţă;

- să dispună obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Sentinţa pronunţată de Judecătoria Piteşti

Prin sentinţa civilă nr. 3083/20.04.2018, Judecătoria Piteşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, unde a fost înregistrată sub nr. dosar x/2018

3. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 2587 din 13.12.2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B. S.A., pe capătul de cerere având ca obiect constatarea inexistenţei dreptului de creanţă şi a respins acest capăt de cerere formulat în contradictoriu cu această pârâtă, ca fiind introdus împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei B. S.A. pe cel de-al doilea capăt de cerere, având ca obiect radiere ipotecă.

A admis, în parte, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.R.L., în sensul că a constatat inexistenţa dreptului de creanţă în cuantum de 52.000 euro şi, respectiv de 92.500 euro în patrimoniul acestei pârâte, ca urmare a prescripţiei dreptului de a cere executarea silită.

A respins capătul de cerere având ca obiect radiere ipotecă, ca nefondat.

4. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 1490A din 15 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 2587 din 13.12.2018 a Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

A admis apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. C. S.R.L. împotriva aceleiaşi sentinţe.

A schimbat în parte sentinţa civilă atacată, în sensul că a respins cererea având ca obiect constatarea inexistenţei dreptului de creanţă, ca neîntemeiată.

5. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs reclamanta A., criticând soluţia pentru nelegalitate.

În cuprinsul cererii de recurs, reclamanta a susţinut că în mod greşit a reţinut curtea de apel că se poate analiza situaţia de fapt doar din perspectiva incidenţei prescripţiei executării silite şi că aceasta, în raport de prevederile art. 35 alin. (2) C. proc. civ., trebuia analizată în raport de momentul învestirii instanţei.

Se arată că prin cererea de chemare în judecată a făcut referire la obiectul dosarelor de executare silită nr. x/2010 şi nr. y/2010, susţinând că aceste executări au încetat în conformitate cu prevederile art. 3715 vechiul C. proc. civ., nefiind reluate în termenul de prescripţie de a cere executarea silită, deci prescripţia nu a fost întreruptă. Or, această situaţie de fapt atrăgea incidenţa art. 1091 C. civ., ce se referă la stingerea obligaţiei prin prescripţie.

De asemenea, recurenţa - reclamantă arată că potrivit dispoziţiilor art. 1091 din C. civ. de la 1864, obligaţia de plată se stinge prin prescripţie, situaţie în care şi dreptul subiectiv se stinge, contrar celor reţinute de instanţa de apel.

Astfel, în opinia recurentei, încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 1091 C. civ. a atras şi încălcarea prevederilor art. 1800 din acelaşi cod, care prevăd că ipotecile se sting prin stingerea obligaţiei principale.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

1. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă S.C. C. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii cererii de recurs pentru neîncadrarea criticilor din recurs în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

8. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 16 martie 2021 a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1490A din 15 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2018.

A fost fixat termen de judecată la data de 13 aprilie 2021, ora 900, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

I. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Invocând incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. procedură civilă, recurenta a susţinut nelegalitatea deciziei pronunţate de instanţa de apel, din perspectiva aplicării greşite a dispoziţiilor art. 1091 C. civ., care reglementează modalităţile de stingere a obligaţiilor, printre acestea fiind enumerată şi cea a prescripţiei.

Prevalându-se de această normă legală, recurenta a afirmat că, în situaţia în care obligaţia se stinge prin prescripţie, atunci şi dreptul subiectiv se stinge în lipsa stingerii obligaţiei.

În raport de configuraţia art. 1091 C. civ., recurenta a menţionat că în mod greşit Curtea a reţinut că nu se poate analiza situaţia de fapt numai prin prisma incidenţei prescripţiei executării silite şi că această prescripţie, raportată la art. 35 alin. (2) C. proc. civ., trebuia examinată în raport de momentul învestirii instanţei.

Recurenta a făcut referire la dosarele nr. x/2010 şi nr. y/2010 având ca obiect executare silită, susţinând că aceste executări au încetat în baza art. 3715 C. proc. civ. de la 1865, nefiind reluate în termenul de prescripţie. În acest fel, a apreciat că prescripţia nu a fost întreruptă, fiind incidente dispoziţiile art. 1091 C. civ., obligaţia fiind stinsă prin prescripţie.

Faţă de această împrejurare, recurenta a afirmat că în mod greşit instanţa de apel a respins cererea accesorie, încălcând astfel dispoziţiile art. 1800 C. civ.

Criticile, încadrate în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate.

Înalta Curte reţine că, prin cererea introductivă de instanţă, invocând dispoziţiile art. 1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958 şi art. 35 C. proc. civ., recurenta a solicitat constatarea inexistenţei dreptului de creanţă în patrimoniul pârâtelor pentru sumele de 52.000 euro (238.440 RON, la data formulării cererii de chemare în judecată) şi 95.625 euro (438.478,8 RON, la aceeaşi dată), ca efect al prescripţiei dreptului la acţiune. De asemenea, în baza art. 34 pct. 3 din Legea nr. 7/1996, a solicitat radierea dreptului de ipotecă înscris în cărţile funciare nr. x a localităţii Bascov, asupra imobilului de 2427 mp teren arabil intravilan şi nr. 513 a localităţii Moşoaia, asupra terenului intravilan în suprafaţă de 1700 mp, ca efect al stingerii respectivului drept de creanţă.

Instanţa de fond a admis în parte cererea de chemare în judecată, constatând inexistenţa dreptului de creanţă în cuantum de 52.000 euro şi 95.625 euro în patrimoniul pârâtei S.C. C. S.R.L. lor, urmare prescripţiei dreptului de a cere executarea silită. A respins capătul de cerere având ca obiect radierea ipotecii, ca nefondat.

Pentru a dispune astfel, Tribunalul a reţinut că în cauză a operat o întrerupere a termenului de prescripţie, prin cererile de continuare a executării silite formulate de pârâta S.C. C. S.R.L. la 20 mai 2014, înregistrate la organul de executare. Coroborând dispoziţiile art. 3716 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. cu cele ale art. 405 2 alin. (1) din acelaşi act normativ, instanţa de fond a reţinut că de la data anterior menţionată a început să curgă un nou termen de prescripţie, care s-a încheiat la 20 mai 2017. Cum cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul primei instanţe învestite (Judecătoria Piteşti) la 17 octombrie 2017, Tribunalul a apreciat că termenul de prescripţie a executării silite nu era stins, acesta împlinindu-se 7 zile mai târziu, în cursul judecăţii.

Exercitând controlul judiciar al sentinţei, Curtea de Apel a infirmat soluţia Tribunalului, reţinând următoarele:

Prin raportare la obiectul cererii dedusă judecăţii şi la modul în care a fost soluţionată de tribunal, a constatat că, potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul prevăzut de lege.

Prin prescripţia extinctivă se stinge dreptul material la acţiune, dreptul subiectiv civil şi, implicit, obligaţia corelativă supravieţuind, dar devenind imperfecte, neputând fi ocrotite decât pe cale de excepţie.

Totodată, instanţa de apel a notat că acestea nu se confundă cu dreptul de a cere executarea silită, respectiv, posibilitatea de a obţine prin constrângere, executarea obligaţiei cuprinse în titlul executoriu - drept ce se stinge, de regulă, la momentul realizării executării silite.

Astfel, conform art. 405 alin. (1) teza I din C. proc. civ. de la 1865, dreptul de a cere executarea silită se prescrie în termen de 3 ani, dacă legea nu prevede altfel, iar alin. (3) prevede că prin împlinirea termenului de prescripţie orice titlu executoriu îşi pierde puterea executorie.

Prescripţia dreptului de a cere executarea silită stinge dreptul de a cere executarea silită, nu însă şi dreptul subiectiv material a cărui realizare putea fi solicitată prin punerea în executare a titlului executoriu - acest ultim drept putând fi realizat prin executarea obligaţiei de bunăvoie de către debitor, nefiind permisă întoarcerea executării.

De asemenea, creditorul poate obţine un nou titlu executoriu, dacă termenul de prescripţie extinctivă a dreptului material la acţiune nu s-a împlinit. Prin urmare, chiar şi dreptul material la acţiune poate supravieţui dacă este imprescriptibil sau este prescriptibil într-un termen mai lung de prescripţie.

S-a reţinut că în prezenta cauză, în condiţiile în care contractele de credit au fost puse în executare, fiind considerate titluri executorii, instanţa nu putea examina în cadrul procesual stabilit de reclamant decât incidentul prescripţiei executării silite, la care se face trimitere în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Instanţa de apel a reţinut că tribunalul nu se putea transforma, respectând limitele învestirii sale, într-o instanţă de executare care să exercite un control judecătoresc asupra legalităţii procedurii de executare silită şi, după caz, să se pronunţe asupra valabilităţii actelor de executare întocmite în cadrul respectivei proceduri execuţionale în curs la momentul învestiri sale, întrucât un atare control nu se poate realiza decât pe calea unei contestaţii la executare introdusă în condiţiile şi termenele prevăzute de art. 399 şi urm. din C. proc. civ. de la 1865.

Astfel, instanţa de apel a constatat, în condiţiile în care tribunalul a reţinut în cauză că la data înregistrării prezentului litigiu termenul de prescripţie extinctivă nu era împlinit, fiind iniţiată şi continuată o procedură de executare silită, pe baza contractelor de credit, că în mod eronat s-a admis capătul de cerere cu privire la constarea inexistenţei dreptului de creanţă pentru a cărui realizare se derulează o atare procedură de executare.

Înalta Curte reţine că aceste constatări ale instanţei de apel sunt corecte.

Astfel, instanţa de apel a analizat demersul judiciar în coordonatele date de cererea de chemare în judecată, în sensul în care s-a solicitat să se constate inexistenţa dreptului de creanţă ca urmare a intervenirii prescripţiei dreptului la acţiune.

Prevederile art. 1091 C. civ., referitoare la modalitatea de stingere a obligaţiei prin prescripţie, nu au fost reţinute ca incidente, raportat la situaţia de fapt constatată. Împrejurarea existenţei înscrierilor din Cartea Funciară privind dreptul de ipotecă al pârâtei (prin prisma cărora s-a justificat şi s-a reţinut interesul reclamantei de a formula acţiunea pendinte) nu conduce, în mod necesar, la concluzia existenţei unei situaţii de prescripţie a dreptului material la acţiune, ci un asemenea efect extinctiv se impune a fi determinat în raport de situaţia de fapt ce rezultă din probatoriul analizat de instanţă.

Instanţa de apel a mai reţinut că prescripţia dreptului la acţiune trebuie analizată din perspectiva prevederilor art. 1 şi 3 din Decretul nr. 167/1958 şi nu se confundă cu prescripţia dreptului de a cere executarea silită (reglementată prin art. 405 alin. (1) teza I C. proc. civ. de la 1865) astfel că partea creditoare poate obţine un nou titlu executoriu în ipoteza în care termenul de prescripţie extinctivă a dreptului material la acţiune nu s-a împlinit, dat fiind că poate fi vorba de un drept imprescriptibil sau de un drept prescriptibil într-un termen mai lung.

Aprecierea instanţei că prescripţia executării silite trebuia analizată prin raportare la momentul învestirii instanţei este corectă, ţinând seama de argumentele expuse în fundamentarea acestei concluzii, anume că "tribunalul nu se putea transforma, respectând limitele învestirii sale, într-o instanţă de executare care să exercite un control judecătoresc asupra legalităţii procedurii de executare silită şi, după caz, să se pronunţe asupra valabilităţii actelor de executare întocmite în cadrul respectivei proceduri execuţionale în curs la momentul învestiri sale, întrucât un atare control nu se poate realiza decât pe calea unei contestaţii la executare introdusă în condiţiile şi termenele prevăzute de art. 399 şi urm. din C. proc. civ. de la 1865", respectiv că " o cerere în constatarea unui drept are ca finalitate recunoaşterea sau confirmarea unui drept subiectiv existent, printr-o hotărâre cu caracter declarativ".

Argumentele astfel expuse relevă şi o judicioasă aplicare a principiului specialia generalibus derogant, fiind evidenţiată de instanţa de apel relaţia dintre procedura specială a contestaţiei la executare (în cadrul căreia se pot analiza incidentele privind valabilitatea actelor de executare silită) şi procedura de drept comun a unei acţiuni în constatare precum cea de faţă.

Înalta Curte observă că recurenta - reclamantă nu aduce vreo critică menţionatelor argumnene, ci se limitează la a afirma că este greşită concluzia instanţei de apel referitoare la limitele în care poate fi analizată situaţia litigioasă în prezentul cadru procesual.

Referirile din motivarea cererii de chemare în judecată privitoare la parcursul procedurii de executare silită au fost analizate în demersul de stabilire a situaţiei de fapt, ca premise relevante ale pretenţiei de a se constata intervenită prescripţia dreptului la acţiune.

Aşadar, Înlta Curte reţine că limitele învestirii instanţei au fost corect determinate în funcţie de petitul cererii de chemare în judecată, al cărui sens era lipsit de echivoc, anune acela că s-a solicitat instanţei să constate stingerea dreptului de creanţă al pârâtei ca efect al intervenirii prescripţiei dreptului material la acţiune.

Petru considerentele expuse, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor aduse de recurentă deciziei pronunţate de instanţa de apel.

Prin urmare, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursul astfel cum a fost susţinut prin criticile prin criticile anterior analizate.

Ţinând seama de soluţia de respingere a recursului, se constată că este întemeiată solicitarea intimatei pârâta S.C. C. S.R.L. de a fi obligată recurenta-reclamantă la plata chetuielilor de judecată aferente acestei etape procesuale, recurenta având calitatea de parte care a pierdut procesul în sensul prevederilor art. 453 din C. proc. civ. Pe cale de consecinţă, se va dispune obligarea recurentei-reclamante reclamanta A. la plata sumei de 1460,13 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâta S.C. C. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1490A din 15 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2018.

Obligă pe reclamanta A. la plata sumei de 1460,13 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâta S.C. C. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 aprilie 2021.