Recourse dismissed: sale contract with forest community null for illicit cause, appeal rejected and appellant ordered to pay costs

Şedinţa publică din data de 13 aprilie 2021

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. solicitând, în principal, obligarea pârâtei la executarea în natură a obligaţiei de a-i vinde 7000 mc buştean de stejar furnir estetic, obligaţie evaluată la suma de 700.000 euro (echivalentul a 3.107.020 RON) şi obligarea pârâtei la plata daunelor interese moratorii pentru perioada 31 decembrie 2008-31 decembrie 2013, în valoare de 6.391.000 euro (echivalentul a 28.367.092 RON).

În subsidiar, reclamantul a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare din 19 mai 2008 şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul obligării pârâtei la restituirea sumei de 700.000 euro (echivalentul a 3.107.020 RON).

Prin cererea depusă la dosar la data de 18.12.2015, reclamantul A. şi-a restrâns pretenţiile privind daunele interese moratorii pentru perioada 31.12.2008-30.04.2009 la suma de 423.500 euro (echivalentul a 1.879.747 RON).

Prin cererea de intervenţie în interes accesoriu, formulată în interesul paratei de intervenienţii C., D., E. şi F., s-a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată.

Prin încheierea de la 07.04.2016, prima instanţă a admis în principiu această cerere de intervenţie formulată în interesul pârâtei.

Pârâta B., reprezentată prin curator special de avocat G., a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind lipsită de temei legal. Pe cale de excepţie, a invocat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 19.05.2008 şi a actului subsecvent: contractul de novaţie prin schimbarea vânzătorului creditor nr. 1/19.12.2011 privind contractul de vânzare-cumpărare din 19.05.2008.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Buzău:

Prin sentinţa civilă nr. 615 din 15 iunie 2016, Tribunalul Buzău a admis excepţia nulităţii invocată prin întâmpinare de pârâta B.; a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienţii C., D., E. şi F.; a respins, ca neîntemeiată, acţiunea restrânsă formulată de reclamantul A., în privinţa tuturor capetelor de cerere şi cererile de acordare a cheltuielilor de judecată către reclamant şi intervenienţii accesorii.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti:

Împotriva sentinţei sus-menţionate a declarat apel reclamantul A..

Prin decizia nr. 441/27.02.2017, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul astfel declarat de apelantul reclamant.

4. Decizia pronunţată de Înalta Curte şi Justiţie:

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs A..

Prin decizia civilă nr. 2722 pronunţată la data de 12 iunie 2018 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II a civilă, a fost admis recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 441/27.02.2017, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă, şi s-a dispus casarea deciziei atacate, cu trimiterea trimis cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.

5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti (în rejudecarea apelului):

Prin decizia nr. 659 din 7 martie 2019, Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 615 din 15 iunie 2016. A fost obligat reclamantul să plătească intimaţilor-intervenienţi suma de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

6. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti a declarat recurs reclamantul A..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 5 august 2019 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 9.

Prin cererea de recurs s-a indicat temeiul juridic al acestei căi de atac, respectiv prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului astfel fundamentat juridic, se susţine în esenţă că:

Instanţa de apel a încălcat prevederile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că nu au fost respectate dezlegările date prin decizia de casare, anume cele referitoare la împrejurarea că, dintre cele două motive de nulitate invocate de parată şi de intervenienţi, respectiv cauza ilicită şi lipsa consimţământului, prima instanţă a reţinut numai cauza ilicită, şi că numai reclamantul a atacat cu apel hotărârea primei instanţe, caz în care instanţa de apel era ţinută, potrivit art. 479 alin. (1) C. proc. civ. să soluţioneze cauza numai în limitele devoluţiunii cu care fusese învestită.

Consideră recurentul că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ. şi prin raportare la chestiunile de drept ce au fost dezlegate prin decizia de casare, faţă de faptul că, în rejudecare, a fost antamată problema lipsei consimţământului Obştii la momentul încheierii contractului de vânzare, deşi aceasta nu forma obiectul apelului declarat. Astfel, au fost încălcate şi prevederile art. 479 alin. (1) C. proc. civ.

Mai afirmă recurentul că cele reţinute de instanţa de apel sunt contrare realităţii şi probelor administrate, deoarece contractul de vânzare a fost încheiat având la baza consimţământul valabil exprimat al Obştii.

În calitate de preşedinte al Obştii, numitul H. avea puteri depline de reprezentare a Obştii în raporturile cu terţii, conform prevederilor art. 19 lit. a) din statutul Obştii.

De asemenea, în calitate de preşedinte al Consiliului Director, H. avea puteri de reprezentare a acestui organ în raporturile cu terţii, conform art. 15 par. 2 din Statutul Obştii.

În aceste condiţii, în mod evident menţionatul reprezentant avea abilitatea de a încheia acte juridice, în numele şi pe seama Consiliului Director, întrucât, noţiunea de reprezentare are la bază existenţa unui contract de mandat, iar de esenţa acestuia este posibilitatea reprezentantului de a încheia acte juridice în numele şi pe seama reprezentatului.

Se mai susţine că, şi în situaţia în care se va considera că fostul preşedinte nu avea dreptul de a încheia contractul de vânzare, în numele şi pe seama Obştii, trebuie constatat că Obştea a ratificat acest contract prin Hotărârea din 07.07.2013 a Adunării Generale a Membrilor B., în care se menţionează:

"Membrii prezenţi iau act de aceste informări şi confirma o data în plus toate hotărârile adoptate de adunarea generală a obştii, toate hotărârile adoptate de consiliul director al obştii, precum şi toate actele încheiate în numele şi pe seama obştii."

O a doua critică susţinută de recurent este în sensul că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 501 alin. (1) C. proc. civ. în ceea ce priveşte natura obligaţiei asumate de Obşte prin contractul de vânzare.

Prin decizia de casare s-a dezlegat: faptul că la data încheierii contractului de vânzare Obştea nu dispunea de suprafeţe suficiente de pădure din exploatarea cărora să poată furniza materialul lemnos ignoră natura bunurilor ce formau obiectul obligaţiilor asumate - bunuri de gen; că de esenţa vânzării bunurilor de gen este faptul că acest tip de obligaţie poate să fie tot timpul executată în natură; că obştea nu şi-a asumat obligaţia de a vinde material lemnos din exploatarea propriilor terenuri forestiere, ci de a vinde material lemnos; că faţă de natura şi tipul obligaţiei asumate Obştea era obligată să procure materialul lemnos prin orice mijloc prevăzut de lege, fără ca în acest fel să se pună problema încălcării principiului specialităţii capacităţii de folosinţă.

Instanţa de apel a reţinut o situaţie contrară acestor dezlegări date de Înalta Curte, reţinând că Obştea nu putea să furnizeze materialul lemnos din exploatarea propriilor păduri, şi că nu putea să dobândească acest material lemnos prin alte mijloace prevăzute de lege deoarece ar fi încălcat principiul specialităţii capacităţii de folosinţa.

Situaţia juridică reţinută de instanţa de apel este - în opinia recurentului - contrară atât realităţii cât şi probelor administrate în cauză. Teza în sensul că Obştea nu putea să-şi execute obligaţiile asumate prin administrarea altor terenuri decât cele aflate în proprietatea acesteia, întrucât această operaţiune ar fi contravenit obiectului de activitate al Obştii nu poate fi primită, întrucât în Statutul Obştii nu există niciun fel de menţiune care să justifice această teza. Din contră, din prevederile art. 4 coroborate cu art. 6 par. 2 din Statut rezultă că Obştea putea şi poate să desfăşoare orice fel de activitate comerciala.

Un alt aspect de nelegalitate invocat, în sensul încălcării prevederilor art. 501 din C. proc. civ., se referă la efectele destinaţiei preţului plătit în baza contractului de vânzare.

În acest context, arată că prin decizia de casare s-au dezlegat următoarele probleme de drept: ilicitatea cauzei poate fi dovedita şi prin elemente de proba ulterioare încheierii contractului, însă aceste probe trebuie să vizeze elemente contemporane încheierii contractului; destinaţia dată în concret preţului primit nu poate să constituie un motiv de ilicitate a cauzei.

Instanţa de apel nu a respectat aceste dezlegări întrucât a reţinut că destinaţia dată în concret preţului primit în baza contractului de vânzare determină concluzia caracterului ilicit al cauzei.

Mai invocă recurentul încălcarea prevederile art. 501 alin. (1) C. proc. civ. afirmând că instanţa de apel şi-a fundamentat întreaga soluţie pe situaţii juridice contrare situaţiilor juridice reţinute de Înalta Curte. În acest sens, arată că s-a reţinut existenţa unei cauze ilicite a contractului de vânzare ce formează obiectul prezentei cauze prin raportare la: lipsa unui consimţământ valabil exprimat al Obştii, determinat de imposibilitatea Preşedintelui Obştii de a încheia contractul în lipsa unei hotărâri a Consiliului Director al Obştii; imposibilitatea executării obligaţiilor asumate, faţă de faptul că Obştea trebuia să furnizeze materialul lemnos din exploatarea propriilor terenuri cu vegetaţie forestieră, iar obţinerea materialului lemnos prin alte mijloace legale încalcă principiul specialităţii capacităţii de folosinţă; întreg preţul vânzării fusese folosit ulterior de H.. Toate elementele astfel reţinute de instanţa de apel, în fundamentarea soluţiei pronunţate, sunt în vădită contradicţie cu cele reţinute de Înalta Curte care prin decizia de casare.

O altă critică pe care recurentul o formulează cu privire la decizia pronunţată în etapa rejudecării apelului este în sensul că, prin această hotărâre, au fost încălcate prevederile art. 948, 967 şi 968 C. civ.

În acest context arată că, din interpretarea coroborată a acestor ultime norme juridice, rezultă că un contract, pentru a fi valabil, trebuie să aibă la baza o cauză licită, iar cauza licită este prezumată până la proba contrară.

Astfel, pentru a fi în prezenta unei cauze ilicite este necesară identificarea şi prezentarea normei juridice încălcate la momentul încheierii contractului în discuţie.

Instanţa de apel, reţinând - ca şi instanţa fondului - existenta unei cauze ilicite, era obligată să identifice şi să precizeze, în considerentele hotărârii pronunţate, care a fost norma juridică încălcată.

Afirmă recurentul că, instanţa de apel a reţinut numai existenţa unei cauze ilicite, reţinând că a fost încălcată o normă juridică, însă nu a fost în măsură să menţioneze care a fost norma juridică încălcată.

In aceste condiţii, consideră că au fost încălcate prevederile art. 968 C. civ.

Neexistând o normă juridică încălcată, prezumţia de liceitate a cauzei - instituită de art. 967 C. civ. - continuă să-şi producă efectele juridice, caz în care, în speţă, nu se poate pune problema unei cauze ilicite.

Se mai precizează că incidenţa nulităţii absolute a unui contract se apreciază exclusiv prin raportare la data încheierii actului, iar nu la elemente anterioare sau ulterioare acestuia.

Prin urmare, în situaţia în care se apreciază incidenţa nulităţii pe motiv de cauza ilicită, liceitatea cauzei trebuie să se aprecieze tot prin raportare la momentul încheierii contractului.

Astfel, scopul pentru care părţile au încheiat contractul trebuie să fie raportat la elementele contemporane încheierii acestuia, iar nu la elemente anterioare, respectiv ulterioare.

Pentru a determina scopul încheierii contractului trebuie apreciată voinţa internă a părţilor la momentul încheierii.

In speţă, manifestarea de voinţa a părţilor a îmbrăcat forma unui înscris sub semnătură privată intitulat contract de vânzare-cumpărare.

Studiind conţinutul acestui înscris, rezultă - în susţinerea recurentului - că I. a dorit să cumpere material lemnos, iar B. a dorit să vândă material lemnos şi să încaseze preţul acestuia. Toate clauzele contractului încheiat sunt clare şi neechivoce şi nu lasă vreo îndoială asupra intenţiei comune a părţilor: încheierea unui contract de vânzare-cumpărare.

În stabilirea voinţei părţilor, o instanţă de judecată trebuie să plece de la materialului probatoriu administrat. Însă, în speţă, nu a fost administrată nicio probă din care să rezulte că voinţa internă a părţilor ar fi fost alta decât cea exteriorizată prin înscrisul constatator al contractului de vânzare-cumpărare încheiat.

Consideră recurentul că toate elementele descrise de instanţa de apel (semnarea chitanţelor de către preşedintele Obştii, retragerea banilor din conturile Obştii, încheierea unui contract de mandat etc.) sunt elemente care nu pot fi luate în considerare în vederea stabilirii voinţei interne a părţilor, deoarece ele sunt ulterioare încheierii contractului - unele chiar la intervale considerabile de timp. Toate referirile la încheierea şi efectele contractului de mandat încheiat între aceleaşi părţi excedează obiectului prezentului dosar şi, pe de altă parte, nu au vreo relevanţă întrucât între cele două acte juridice încheiate nu există niciun fel de legătură.

Se arată că, din contră, o serie dintre elementele luate în calcul de prima instanţă de judecată şi, ulterior, de instanţa de apel, ca reprezentând dovezi ale unei alte voinţe a părţilor decât cea referitoare la perfectarea unei vânzări sunt dovezi în sensul existenţei intenţiei părţilor de a perfecta o vânzare.

Astfel, un prim element care dovedeşte intenţia clară a părţilor de a perfecta o vânzare, este dat de faptul că I., în calitate de cumpărător a plătit către Obşte, atât în numerar, cât şi prin transfer bancar, întregul preţ - acest aspect fiind reţinut şi în cadrul dosarului penal constituit cu privire la numitul H.. Chiar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că întreg procesul penal al numitului H. a fost interpretat într-un mod incorect în cadrul prezentului dosar faţă de faptul că, în speţă, condamnarea pentru infracţiunile de delapidare şi de evaziune fiscală în ceea ce priveşte sumele de bani plătite de recurent cu titlu de preţ, conduce la dovedirea intenţiei părţilor de a încheia o vânzare.

Un al doilea element este dat de faptul că a existat o novaţie prin schimbarea cumpărătorului; un al treilea element este dat de faptul că au existat două prelungiri ale termenului în care Obştea era obligata să-şi îndeplinească obligaţia, iar un al patrulea element care dovedeşte intenţia clară a părţilor de a perfecta o vânzare este dat de faptul că părţile au îndreptat o eroare materială strecurată în cuprinsul actului iniţial.

Astfel, consideră recurentul că rezultă fără putinţă de tăgadă că voinţa internă a părţilor a fost în sensul de a încheia un contract de vânzare-cumpărare care să fie executat, aspect ce rezultă din manifestările de voinţa menţionate anterior. În condiţiile în care, pârâta şi intervenienţii nu au dovedit, prin probele administrate, existenţa unei alte voinţe a părţilor decât cea care rezultă din cuprinsul înscrisului constatator al actului încheiat, devine evident că acest argument reţinut de prima instanţă de judecată, respectiv de instanţa de apel, este neîntemeiat şi nelegal.

7. Apărările formulate în cauză:

Prin întâmpinările formulate de către intimaţi s-a solicitat respingerea recursului formulat de reclamantul A., ca nefondat.

8. Procedura de filtru:

Prin rezoluţia din data de 19 septembrie 2019 s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin încheierea din 6 octombrie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 659 din 7 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă şi a fixat termen de judecată la data de 15 decembrie 2020, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

9. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul în raport de actele şi lucrările dosarului, de criticile formulate şi de limitele stabilite prin art. 488 din C. proc. civ., făcând şi aplicarea prevederilor art. 499 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte apreciază că se impune a fi expus sintetic cadrul procesual şi parcursul litigiului, o atare expunere fiind utilă pentru corecta şi deplina înţelegere a considerentelor care vor reflecta analiza criticilor din motivele de recurs, în contextul în care aceste critici vizează aspecte ale deciziei recurate pe care recurentul le-a abordat prin desprinderea şi izolarea lor de ansamblul în care au fost expuse de instanţa de prim control judiciar.

Abordarea trunchiată pe care recurentul o propune nu poate constitui suportul controlului judiciar specific recursului, pentru că instanţa de recurs are a verifica legalitatea raţionamentului judiciar ce a condus instanţa ierarhic inferioară la soluţia adoptată, iar acest raţionament poate fi observat numai prin raportare la ansamblul considerentelor pe care instanţa de apel le-a avut în vedere, iar nu prin raportarea numai la acele considerente pe care partea recurentă a înţeles să le indice.

Principiul disponibilităţii oferă părţii dreptul de a critica punctual aspecte ale judecăţii din apel, însă nu conferă acesteia dreptul de a selecta pasaje ori argumente din hotărârea recurată care să constituie suportul controlului judiciar.

Raţionamentul juridic ce a condus la adoptarea soluţiei asupra apelului trebuie privit prin prisma tuturor considerentelor care exprimă judecata realizată de instanţa de prim control judiciar, pentru că numai astfel poate fi stabilită - în recurs - legalitatea sau nelegalitatea respectivei soluţii.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul recurent a solicitat ca pârâta B. sa fie obligată, în principal, la executarea în natură a obligaţiei de a-i vinde o cantitate de 7.000 m.c. buştean stejar furnir estetic, precum şi la plata de daune interese moratorii, în cuantum (precizat) de 423.500 euro, pentru neexecutarea menţionatei obligaţii conform condiţiilor stipulate în convenţii care au fost succesiv încheiate între numitul I. şi/sau reclamantul A., pe de o parte, şi B. prin reprezentantul H., pe de altă parte. În subsidiar, a solicitat reclamantul ca instanţa să dispună rezoluţiunea contractului de vânzare cumpărare încheiat de acesta, cu pârâta menţionată, la data de 19.05.2008, precum şi repunerea părţilor în situaţia anterioară prin obligarea Obştei pârâte la restituirea sumei de 700.000 euro care au fost plătiţi în temeiul acestui contract.

Acestor pretenţii ale reclamantului le-a fost opusă excepţia de fond privind nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 19.05.2008, excepţie invocată atât de către pârâtă cât şi de către intervenienţii (în interesul pârâtei) C., D., E. şi F..

Instanţa fondului a reţinut temeinicia excepţiei astfel invocate de pârâtă şi de intervenienţi, cu consecinţa respingerii acţiunii promovate de reclamantul recurent A..

Motivul de nulitate reţinut de prima instanţă l-a constituit lisa unei cauze licite a contractului de vânzare încheiat la data de 19.05.2008, contract la perfectarea căruia numitul H. a participat ca reprezentant al Obştei pârâte (calitatea contractuală a acesteia din urmă fiind de vânzătoare) iar cumpărătorul a fost numitul I. (autorul reclamantului).

Hotărârea primei instanţe a fost atacată cu apel numai de către reclamant.

În primul ciclu procesual, a fost respins apelul astfel exercitat, ca nefondat.

Decizia astfel pronunţată în apel a fost atacată cu recurs, iar soluţia adoptată de instanţa de recurs - prin decizia civilă nr. 2722/12.06.2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II a civilă - a fost aceea de casare hotărârii recurate şi trimitere a cauzei spre rejudecare la instanţa de prin control judiciar.

Aspectele de nelegalitate care au determinat soluţia de casare astfel adoptată în recurs, în primul ciclu procesual, au fost următoarele: i) că instanţa de apel a reţinut incidenţa şi a motivului de nulitate (a contractului de vânzare cumpărare din 19.05.2008) privind lipsa consimţământului, fără a fi fost învestită cu un apel prin care să fi fost criticată soluţia prin care prima instanţă a statuat că nu poate fi reţinut acest motiv de nulitate; ii) că în privinţa motivului de nulitate referitor la cauza aceluiaşi contract, instanţa de apel trebuia să analizeze aspecte contemporane încheierii convenţiei a cărei nulitate a analizat-o, iar nu conduita pe care părţile au adoptat-o ulterior perfectării acesteia; iii) că nu s-a ţinut seama de natura lucrurilor pe care pârâta s-a obligat să le vândă, anume aceea de lucruri "de gen", în privinţa cărora obligaţia poate fi întotdeauna executată în natură; iv) că intimata pârâtă nu şi-a asumat obligaţia de a vinde materialul lemnos provenit din exploatarea propriilor terenuri forestiere, ci doar obligaţia de a vinde material lemnos; v) că hotărârea de condamnare a numitului H. vine să probeze plata preţului de către autorul recurentului, în condiţiile în care suma provenită din această plată a fost delapidată de fostul preşedinte al Obştii.

Hotărârea pronunţată în etapa rejudecării apelului, în cel de-al doilea ciclu procesual, relevă o reevaluare a acestei căi de atac ca urmare a deciziei de casare ce conţine dezlegările menţionate anterior.

În acest punct al analizei, este util a fi amintit că una dintre rigorile legale ce se impun în soluţionarea unei cereri de apel este aceea că judecata devoluează în limitele criticilor care au fost formulate de părţile ce exercită o atare cale de atac, regula primind consacrare legislativă prin dispoziţiile art. 477 alin. (1) din C. proc. civ.

Această din urmă precizare este necesară pentru a evidenţia faptul că instanţa de apel nu a avut a realiza o nouă judecată a cererii de chemare în judecată, ci era ţinută să realizeze un control relativ la legalitatea şi temeinicia judecăţii ce s-a realizat în primă instanţă, control limitat la aspectele care erau vizate de criticile părţii apelante.

Ţinând seama de reperele litigioase relevate anterior, şi de limitele menţionate ce trebuie avute în vedere în cadrul examenului de legalitate a deciziei instanţei de apel - corespunzător limitelor ce se impun în recurs, conform art. 488 din C. proc. civ. - Înalta Curte reţine următoarele:

Prin primul motiv de recurs (2.1 în numerotarea recurentului) se reproşează instanţei de apel că a încălcat prevederile art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., prin aceea că nu a respectat statuarea instanţei de casare în sensul că nu trebuie analizat consimţământul ca şi cauză de nulitate a contractului de vânzare cumpărare încheiat la data de 19.05.2008. Critica astfel adusă deciziei atacate este susceptibilă de analiză în coordonatele motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Consideră recurentul că, în rejudecarea apelului, a fost antamată problema lipsei consimţământului Obştii la momentul încheierii contractului pentru că instanţa de prim control judiciar a avut în vedere următoarele aspecte: că "inculpatul H." nu a convocat organele de conducere ale Obştii în conformitate cu prevederile art. 9, 11 şi 19 din Statut, pentru încheierea contractului de vânzare cumpărare; că acelaşi "inculpat" a angajat Obştea într-o relaţie împovărătoare, încheiată cu o persoană despre care membrii Obştii nu aveau cunoştinţă şi în legătură cu aspecte nedezbătute în Adunarea Generală, contrar prevederilor statutului; că din hotărârea penală şi din hotărârea primei instanţe (din prezenta speţă) reiese că numitul H. nu putea să încheie un astfel de act în numele şi pe seama Obştii pentru că era contrar statutului acestei forme de organizare asociativă şi prevederilor Legii 1/2000; că era necesară o împuternicire specială dată de Consiliul Director pentru a se încheia acte juridice în numele şi pe seama Obştii.

Înalta Curte apreciază că este nefondată critica astfel susţinută de recurent prin prisma următoarelor considerente:

Aşa cum s-a arătat, justeţea unei hotărâri judecătoreşti trebuie evaluată prin prisma raţionamentului logic pe care îl exprimă considerentele acesteia, respectiv a tuturor acelor considerente care se referă la aceeaşi chestiune litigioasă tranşată.

În speţă, încă din debutul analizei ce reflectă judecata realizată subsecvent soluţiei de casare ce a fost adoptată prin decizia civilă nr. 2722/2018 pronunţată de ÎCCJ, secţia a II-a, instanţa de apel a inserat precizarea că rejudecarea se realizează "pe linia îndrumărilor deciziei de casare" în sensul că are de analizat cauza ca şi condiţie de validitate a contractului de vânzare cumpărare încheiat la data de 19.05.2008.

Subsecvent circumstanţierii în acest mod a cadrului procesual obiectiv, a reţinut că "împrejurările referitoare la încheierea acestui contract, la voinţa reală a părţilor, la succesiunea actelor intervenite între aceştia sunt menţionate în sentinţa penală nr. 61/30.05.2017 pronunţată de Tribunalul Buzău(definitivă prin decizia penală nr. 1032/29.09.2017 a Curţii de apel Ploieşti) fiind evidenţiate scopurile ilicite urmărite şi formând, în ceea ce-l priveşte pe vânzător, elementele constitutive ale infracţiunilor de evaziune fiscală şi delapidare, pentru care acesta a şi fost condamnat la pedeapsa închisorii".

Considerentele astfel expuse relevă cu îndestulătoare claritate conţinutul şi sensul demersului analitic al instanţei de apel, anume acelea de verificare a existenţei viciului ilicităţii cauzei actului juridic (contractul de vânzare-cumpărare) - astfel cum se reţinuse prin hotărârea primei instanţe - prin deturnarea acesteia de la finalitatea ce este specifică operaţiunii juridice de vânzare-cumpărare.

În acest context analitic, s-a procedat la identificarea aspectelor de fapt care au fost dezlegate cu putere de lucru judecat (efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat) prin menţionata hotărâre penală şi care au fost apreciate ca fiind în legătură nemijlocită atât cu contextul încheierii contractului de vânzare cumpărare a cărui nulitate s-a reţinut în prezentul litigiu civil cât şi cu aspectele vizate de criticile pe care era fundamentat apelul. Valoarea de mijloc de probă apt a fi valorificat în litigiul pendinte, ce a fost astfel acordată hotărârii penale, este în acord cu prevederile art. 28 alin. (1) din C.pr.penală, conform cărora "Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o."

Se cuvine a fi amintit, în acest punct al analizei, că prevederile art. 488 din C. proc. civ. - normă care stabileşte imperativ limitele controlului judiciar posibil a se realiza de instanţa de recurs - nu permit a se efectua, în recurs, o reevaluare a probelor şi nici a situaţiei de fapt ce a fost stabilită în baza acestora.

Prin urmare, nu pot forma obiect de reevaluare, în această etapă procesuală, aspectele de fapt pe care instanţa de apel le-a dedus din coroborarea cu alte probe a hotărârii penale definitive, anume aprecierea în sensul că şi respectivul mijloc de probă (alături de celelalte probe analizate) concură la configurarea realităţii că: a) voinţa a părţilor contractante a nu a fost aceea de a încheia o vânzare-cumpărare în termenii ce rezultă din înscrisul constatator al convenţiei şi b) că persoanele care au participat la încheierea contractului au urmărit un scop ilicit.

Elementele de referinţă pe care recurentul le-a expus în formularea acestui motiv de recurs reprezintă idei extrase în mod artificial din raţionamentul complex care relevă modelul de gândire (judecata) ce a condus la concluzia lipsei de temeinicie a diferitelor critici care erau formulate prin cererea de apel.

Ca atare, cele patru argumente evocate de recurent nu pot fi analizate modalitatea trunchiată în care partea le-a redat în cuprinsul cererii de recurs, ci este necesar a fi observate şi analizate din - perspectiva legalităţii - în contextul în care au fost expuse de instanţă, pentru că numai astfel au aptitudinea de a releva reala şi efectiva argumentare a soluţiei respective.

Respectând aceste rigori de evaluare, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat şi a confirmat calificarea dată de prima instanţă - ca fiind ilicit - elementului cauză al contractului de vânzare cumpărare. În acest demers, instanţa de prim control judiciar a analizat criticile părţii apelante şi a apreciat că acestea sunt lipsite de temeinicie pentru că situaţia de fapt trebuie privită în toată complexitatea ei, anume aceea că: între semnatarii contractului de vânzare, precum şi între cumpărătorul din respectivul contract - I. -, pe de o parte, şi terţe persoane (între care şi reclamantul recurent), pe de altă parte, au fost succesiv încheiate mai multe acte juridice prin care s-au făcut acte de dispoziţie atât cu privire la materialul lemnos rezultat din exploatarea terenului pentru care Obştea pârâtă a beneficiat de reconstituirea dreptului de proprietate, precum şi cu privire la dreptul şi la condiţiile de a executare a prestaţiei cuvenite cumpărătorului (adică furnizarea materialului lemnos buştean stejar furnir); că reprezentantul vânzătorului a încheiat contractul de vânzare fără a fi fost autorizat în acest sens conform cu condiţiile impuse de Statutul Obştii vânzătoare şi de Legea 1/2000 (act normativ care impune funcţionarea structurilor asociative de acest gen în acord cu statutul lor şi cu scopul pentru care au fost constituite); că între respectivul reprezentant al vânzătorului şi cumpărătorul I. a existat o relaţie de colaborare de lungă durată şi semnificativă intensitate, legată nu numai de obţinerea de către Obştea pârâtă a măsurilor reparatorii de reconstituire a dreptului de proprietate asupra mai multor terenuri, ci şi de exploatarea terenului care a fost fizic atribuit Obştii în anul 2011; că actele concrete în care se reflectă această colaborare demonstrează că cei doi au cunoscut permanent că este imposibil a se executa obligaţia ce revenea vânzătorului, în condiţiile ce au fost stipulate în convenţia iniţial încheiată şi în actele modificatoare ce i-au succedat; că atât reprezentantul vânzătorului cât şi cumpărătorul cunoşteau, la data convenţiei de vânzare, că Obştea nu deţinea fizic vreo suprafaţă de teren (spre a fi exploatată în acord cu scopul înfiinţării Obştii, cu Statutul acesteia şi cu exigenţele Legii 1/2000); că cei doi au conlucrat în scopul de a asigura finanţarea demersurilor de obţinere de măsuri reparatorii dar şi a unor activităţi străine de interesele obştii (precum efectuarea unor îmbunătăţiri la imobilul personal al numitului H.) din suma de bani ce a fost plătită cu titlu de preţ al aceluiaşi contract de vânzare cumpărare; că în strânsă legătură cu contractul de vânzare la care se referă litigiul pendinte, şi intr-un interval scurt de timp, aceleaşi două persoane semnatare ale convenţiei de vânzare au încheiat şi un contract de mandat care avea particularitatea de a stabili pentru mandatar beneficii ce sunt atipice acestui tip de act juridic, respectiv o remuneraţie de o valoare exorbitantă precum şi o clauză penală excesiv de oneroasă menită să sancţioneze Obştea în situaţia în care ar fi revocat mandatul respectiv; că Statutul Obştii interzice comercializarea produsului ce a format obiectul contractului în litigiu iar modificarea acestui obiect (din "furnir estetic stejar" în "buştean stejar furnir") printr-o anexă a contractului de novaţie încheiat după un interval de timp de peste trei ani şi jumătate reprezintă o încercare a părţilor de a da contractului o aparenţă de legalitate.

Prin prisma acestor elemente de fapt, instanţa de apel a apreciat - în analiza relativă la primul motiv de apel, care evoca existenţa voinţei interne de a încheia un act de vânzare cumpărare - că reiese, din ansamblul probelor administrate, faptul că întreaga conduită manifestată de numitul H. şi de cumpărătorul I. reflectă voinţa lor internă de la momentul perfectării convenţiei, anume de a încheia contractului de vânzare cumpărare din data de 19.05.2008 cu scopul de a obţine, în nume personal, importante beneficii patrimoniale de pe urma patrimoniului Obştii.

Or, un asemenea scop este, în mod incontestabil, contrar finalităţii ce este specifică unui asemenea tip de act juridic, dat fiind că vânzarea-cumpărarea este un contract sinalagmatic ce are drept trăsătură caracteristică aceea că obligaţia vânzătorului de a transmite bunul vândut trebuie să se afle în directă şi necesară corelare cu asumarea şi îndeplinirea de către cumpărător a obligaţiei de a transmite preţul în patrimoniul şi în beneficiul vânzătorului. O asemenea corelare decurge din faptul că, de principiu, în contractele sinalagmatice, obligaţia uneia dintre părţile unui asemenea contract îşi are cauza juridică în obligaţia celeilalte părţi.

Nu în ultimul rând, trebuie subliniat că, în speţă, cauza actului juridic analizat a fost evaluată prin prisma exigenţelor (limitărilor) pe care legea specială - Legea 1/2000 - le impune de o manieră derogatorie şi imperativă entităţii care a fost angajată contractual în calitate de vânzător, asemenea limitări rezultând cu evidenţă din prevederile art. 27 din Legea 1/2000 (forma în vigoare la data de 19.05.2008) - conform căruia "Administrarea şi exploatarea terenurilor forestiere prevăzute la art. 26 din prezenta lege se face în conformitate cu statutele formelor asociative admise de legislaţia statului român în perioada anilor 1921 - 1946, în măsura în care nu contravin legislaţiei în vigoare" - corelat cu prevederile Statutului Obştii şi cu principiul specializării capacităţii de folosinţă ce rezidă din prevederile art. 26 din Legea 1/2000.

Totodată, trebuie observat că instanţa de apel - în cadrul analizei motivului de apel distinct prin care reclamantul susţinea că preşedintele Obştii avea puteri depline de reprezentare a acestei entităţi în raporturile cu terţii - a şi subliniat că aspectele legate de lipsa unei împuterniciri care să fi fost acordate numitului H. de către organul executiv al Obştii au fost valorificate în speţă ca element circumstanţial în demersul de a se evalua caracterul ilicit al elementului cauză (în formarea contractului), iar nu ca motiv de natură să atragă prin el însuşi nulitatea actului juridic pentru lipsa unui consimţământ valabil exprimat de entitatea vânzătoare.

Înalta Curte notează că nu pot forma obiect de analiză argumentele recurentului în sensul că "cele reţinute de instanţa de apel sunt contrare realităţii şi probelor administrate deoarece contractul de vânzare a fost încheiat având la bază consimţământul valabil exprimat al Obştii", pentru că acestea se referă la modalitatea de evaluare a probelor, iar recursul este incompatibil cu demersul unei reevaluări a probatoriului şi a situaţiei de fapt reţinute în precedentele etape procedurale.

În ce priveşte argumentele dezvoltate în motivele de recurs privitor la existenţa unui drept de reprezentare a Obştii de către fostul preşedinte H., se constată că ele reprezintă reiterarea aceloraşi susţineri ce s-au regăsit conţinutul celui de-al doilea motiv de apel. În condiţiile în care ele au fost analizate de instanţa de apel, iar recurentul nu evidenţiază vreun aspect de nelegalitate a analizei realizate în acest context, se constată că lipseşte suportul necesar unei analize de nelegalitate aptă a fi circumscrisă vreunuia dintre motivele de recurs reglementate prin art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Referitor la evocata ratificare a contractului de vânzare, prin Hotărârea din data de 07.07.2013 a Adunării Generale a membrilor B., Înalta Curte constată că această chestiune reprezintă un aspect ce nu a fost invocat ca motiv de apel. Prin urmare, nu exista premisa necesară - din perspectiva art. 477 alin. (1) din C. proc. civ. - pentru a se realiza o judecată devolutivă relativă la intervenirea unei atari modalităţi de validare a respectivului actului juridic. În acest context, legalitatea hotărârii prin care s-a soluţionat apelul nu poate fi afectată din perspectiva efectelor pe care recurentul le atribuie menţionatei Hotărâri din data de 07.07.2013.

Cum prevederile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ. interzic analiza chestiunilor care nu au fost invocate la judecata în apel, Înalta Curte nu poate proceda la o evaluare direct în recurs a pretinsei ratificări, de către Adunarea Generală, a contractului la a cărui încheiere a participat prin reprezentarea sa de către numitul H..

Având în vedere considerentele expuse, se constată caracterul nefondat al primului motiv de recurs, în cadrul căruia s-a susţinut că instanţa de apel ar fi înfrânt exigenţele art. 501 alin. (1) din C. proc. civ. prin aceea că ar fi stabilit că este lovit de nulitate contractul de vânzare cumpărare pentru lipsa elementului consimţământ (din partea entităţii vânzătoare).

Se susţine, prin cel de-al doilea motiv de recurs (2.2 în numerotarea cererii de recurs), că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 501 alin. (1) C. proc. civ. în ceea ce priveşte natura obligaţiei asumate de Obşte, respectiv că nu a ţinut seama de dezlegarea dată de instanţa de recurs în sensul că parata s-a obligat la vânzarea unor bunuri "de gen", iar acest tip de obligaţie putea fi executată în natură de către pârâtă chiar prin procurarea de material lemnos din alte surse decât exploatarea propriilor terenuri. Şi această critică este susceptibilă de analiză în raport de motivul de casare înscris în art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Critica astfel susţinută este apreciată ca nefondată în raport de următoarele considerente:

Şi în cazul acestui motiv de recurs, se constată că recurentul a evocat elemente ale considerentelor deciziei recurate care au fost extrase din contextul în care instanţa de apel le-a dat eficienţă (context care a fost acela al preocupării instanţei de prim control judiciar de a răspunde mai multor critici ce erau formulate de parte prin motive de apel diferite)

Aşa cum s-a arătat, controlul judiciar trebuie să aibă ca reper ansamblul considerentelor care susţin soluţia adoptată de instanţa de prim control judiciar precum şi limitele învestirii respectivei instanţe prin motivele de apel.

De aceea, elementele trunchiate evocate de recurent, şi reinterpretarea pe care partea o dă acestora nu pot constitui suportul controlului de legalitate specific recursului, ci acest control va fi realizat prin raportare la ansamblul considerentelor ce exprimă judecata asupra criticilor care au constituit motivele de apel.

Înalta Curte constată că situaţia de imposibilitate de executare a obligaţiei ce revenea pârâtei (anume aceea de a preda materialul lemnos), în calitate de vânzător, a fost stabilită în speţă atât prin prisma modului în care participanţii-semnatari s-au raportat la finalitatea actului juridic încheiat, respectiv prin prisma scopului pe care aceştia l-au urmărit prin încheierea respectivei convenţii dar şi a altora ce priveau exploatarea aceluiaşi unic bun (teren) din patrimoniul Obştii, cât şi prin prisma limitelor pe care legea le impune activităţii persoanelor juridice cu statut de "obşte de moşneni". În acest sens, s-a reţinut că cei doi semnatari au întreprins demersuri succesive şi aflate în legătură directă, care relevă că scopul contractului de vânzare pe care l-au încheiat nu a fost de a asigura intrarea în patrimoniul Obştii a preţului echivalent bunurilor vizate de obligaţia ce i-ar fi revenit în calitate de vânzătoare şi de a respecta regimul juridic special conferit acestor bunuri prin dispoziţiile art. 27 raportat la art. 26 din Legea 1/2000, ci s-a urmărit în realitate ca suma de bani ce s-a plătit cu titlu de preţ al bunurilor respective să fie folosită doar în interesul personal al celor doi semnatari, care au ignorat limitările stabilite prin reglementările normative speciale şi imperative menţionate anterior.

În alţi termeni, ceea ce a reţinut instanţa de apel a fost că a existat un scop ilicit urmărit prin încheierea contractului, că rezultă caracterul ilicit al acestui scop din multiple împrejurări, printre care şi aceea legea specială şi Statutul se opun încheierii de către Obşte (ca formă asociativă constituită exclusiv în scopul de a administra bunurile din patrimoniul propriu în favoarea membrilor săi şi în conformitate cu Statutul pe temeiul căruia funcţionează) a unor acte de înstrăinare către terţi a bunurilor proprii precum şi desfăşurării de activităţi comerciale care să permită procurarea, de la terţi, a materialului lemnos, spre a-şi asuma în mod valid obligaţii precum cea din contractul de care reclamantul se prevalează în speţă.

Semnificaţia pe care recurentul o afirmă/atribuie art. 4 coroborat cu art. 6 alin. (2) din Statutul Obştii - în sensul că "Obştea poate să desfăşoare orice fel de activitate comercială" - este lipsită de orice corespondent cu conţinutul respectivelor reglementări statutare, conţinutul real al acestora fiind următorul:

Art. 4. "B. este o formă asociativă non guvernamentală. Obştea poate în condiţiile legii să desfăşoare orice activitate economică directă care are caracter accesoriu activităţii curente şi este în strânsă legătură cu scopul principal al persoanei juridice".

Art. 6 alin. (2) "Poate înfiinţa societăţi comerciale. Dividendele obţinute din aceste societăţi se vor folosi pentru realizarea scopului Obştei, cu excepţia cazului în care se reinvestesc în cadrul aceleaşi societăţi comerciale" .

Reiese cu evidenţă că posibilitatea recunoscută prin menţionatele reglementări statutare, ca Obştea să desfăşoare activităţi economice, este subordonată cerinţei de a se respecta dispoziţiile/limitele impuse prin lege precum şi că această entitate poate înfiinţa societăţi comerciale ale căror dividende trebuie să fie folosite numai "pentru realizarea scopului Obştei" ori pentru a fi reinvestite în cadrul aceleaşi societăţi comerciale.

Or, situaţia de fapt stabilită în prezentul litigiu nu se circumscrie vreunei activităţi de natura celor la care se referă art. 4 şi 6 din Statut, aşa încât nu poate fi reţinută nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva acestor reglementări care, prin efectul trimiterii ce se regăseşte în art. 27 al Legii 1/2000, au dobândit caracter normativ.

Al treilea motiv de recurs (numerotat de recurent 2.3) evocă încălcarea prevederilor art. 501 alin. (1) din C. proc. civ. din perspectiva evaluării făcute referitor la destinaţia preţului ce s-a plătit în baza contractului de vânzare cumpărare, susţineri care sunt susceptibile de analiză în coordonatele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În acest context, susţine recurentul că, în rejudecarea apelului, nu au fost respectată dezlegarea dată instanţei de casare în sensul că destinaţia dată în concret preţului plătit nu poate să constituie un motiv de ilicitate a cauzei, respectiv dezlegarea potrivit căreia ilicitatea cauzei poate fi dovedită şi prin elemente de probă ulterioare încheierii contractului, însă aceste probe trebuie să vizeze elemente contemporane încheierii actului.

Înalta Curte constată caracterul vădit nefondat al criticii astfel susţinute de recurent, în raport de faptul că şi aceasta are premise eronate, prefigurate prin ignorarea ansamblului de argumente - coerente logic şi juridic - care au fundamentat concluzia instanţei de apel referitoare la existenţa caracterului ilicit al cauzei contractului de vânzare cumpărare, argumente care au avut ca premisă situaţia rezultată din analiza coroborată a unui probatoriu complex administrat în cursul procesului (iar nu numai modalitatea în care a fost făcută încasarea preţului de către fostul preşedinte al Obştii).

În acest punct al analizei este relevant a fi observat că instanţa de apel chiar a subliniat - în alineatul anterior celui pe care recurentul îl evocă drept reper al critici sale - că "plata integrală a preţului contractului de 700.000 euro nu poate fi apreciată ca un fapt singular şi nu demonstrează automat buna credinţă a cumpărătorului, dacă se analizează voinţa reală a părţilor, toate elementele contractului iniţial, dar şi relevanţa actelor subsecvente".

În ce priveşte cel de-al patrulea motiv de recurs (numerotat 2.4 în cererea de recurs) - prin care se susţine că au fost încălcate prevederile art. 501 alin. (1) din C. proc. civ. prin aceea că instanţa de apel şi-a fundamentat hotărârea pe situaţii juridice contrare celor reţinute de instanţa de casare -, se constată că în cadrul acestuia sunt reiterate în mod cumulat argumentele expuse în cadrul primelor trei motive de recurs (adică argumentele privind o abatere de la dezlegările referitoare la: necesitatea de a se analiza numai elementul cauză al contractului de vânzare iar nu şi cel referitor la lipsa consimţământului; necesitatea de a se ţine seama că bunurile "de gen" sunt o categorie în privinţa căreia obligaţia poate fi întotdeauna executată în natură, iar materialul lemnos pe care Obştea s-a obligat să îl vândă ar fi putut să fie obţinut prin alte mijloace legale, fără a se încălca principiul specialităţii capacităţii de folosinţă; că destinaţia dată preţului ulterior plăţii lui nu poate avea determina ilicitatea cauzei). Şi aceste critici sunt susceptibile de evaluare în coordonatele cazului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Este de observat că, în debutul argumentării acestui motiv de recurs, recurentul însuşi evidenţiază că aspectele privind "lipsa unui consimţământ valabil exprimat al Obştii, determinat de imposibilitatea Preşedintelui Obştii de a de a încheia contractul în lipsa unei hotărâri a Consiliului Director al Obştii" au fost valorificate de instanţa de apel alături de altele, spre a reţine existenţa unei cauze ilicite a contractului. Or, perspectiva astfel expusă - asupra modalităţii de valorificare a aspectelor ce ţin de puterea de reprezentare pe care fostul Preşedintele al Obştii a avut-o în momentul încheierii contractului de vânzare la care se referă litigiul - este contrară celei susţinute de aceeaşi parte în cadrul primului motiv de recurs (unde se afirma că instanţa a analizat problematica consimţământului ca element de valabilitate a actului juridic de sine stătător).

Susţinerea făcută de recurent subsecvent evocării a 3 elemente concluzive ce s-ar desprinde din hotărârea instanţei de apel, anume susţinerea în sensul că "fiecare şi toate elementele reţinute de instanţa de apel în fundamentarea soluţiei pronunţate sunt în vădită contradicţie cu cele reţinute de Înalta Curte care prin decizia de casare a reţinut (…)" este, de asemenea, fundamentată pe extragerea din context şi reinterpretarea unor considerente din decizia recurată şi, respectiv, din decizia de casare. Or, astfel cum s-a arătat în considerentele care preced, asemenea repere nu pot constitui suportul analizei în recurs pentru că această cale de atac reprezintă cadrul procesual apt a permite controlul judiciar al judecăţii realizate prin hotărârea atacată - hotărâre ce constituie un tot unitar -, neputând astfel să se ignore elemente de conţinut care se află în relaţie de convergenţă şi coerenţă cu argumentele la recurentul face referire.

Se cere a fi amintit că, prin art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., legiuitorul a instituit obligativitatea, pentru instanţa de rejudecare a fondului, de a respecta "hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate". Totodată, este necesar a fi subliniat faptul că, potrivit art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., recursul reprezintă o cale de atac extraordinară în cadrul căreia se analizează exclusiv aspecte de nelegalitate, fiind incompatibilă cu recursul o (re)evaluare a situaţiei de fapt ori a probelor ce au fost administrate în precedentele etape procesuale.

Prin prisma acestor trăsături juridice ce sunt specifice hotărârii de casare ce a fost pronunţată în speţă, în primul ciclu procesual, trebuie constatat că instanţa de rejudecare a apelului era ţinută exclusiv de dezlegări relative la probleme de drept, aprecierile ce ţin de situaţia de fapt nefiind unele care să intre în sfera obligativităţii impuse de art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, trebuie reţinut că problemele de drept dezlegate de instanţa de casare au fost cele privind: învestirea instanţei de apel de a efectua controlul judiciar numai relativ la motivul de nulitate privind lipsa ori la caracterul ilicit al cauzei contractului; necesitatea de a se verifica asemenea vicii ale cauzei doar prin prisma unor împrejurări de fapt contemporane încheierii actului juridic; că lipsa cauzei poate fi dovedită şi prin elemente de probă care au fost întocmite ulterior întrunirii acordului de voinţă dar care trebuie să vizeze aspecte contemporane încheierii contractului; că trebuie să se ţină seama de împrejurarea că pârâta şi-a asumat obligaţia de a vinde "bunuri de gen" (material lemnos), aşa încât îi revenea sarcina de a-l procura prin orice mijloc prevăzut de lege; că hotărârea de condamnare a numitului H. probează mai degrabă îndeplinirea obligaţiei autorului reclamantului de a plăti Obştii preţul, decât neîncheierea vânzării.

Prin urmare, instanţa de casare nu a stabilit o anumită situaţie juridică (în sensul de efecte/consecinţe juridice ale unei situaţii de fapt ce nu ar putea fi reevaluată) ci a dat dezlegări privind repere legale necesar a fi avute în vedere, de instanţa de rejudecare, în analiza relativă la criticile ce s-au dedus judecăţii prin cererea de apel. Această concluzie rezidă chiar din precizarea ce se regăseşte în finalul deciziei de casare, anume că:

"…va trimite cauza, în vederea unei noi judecăţi, curţii de apel, care urmează să reevalueze, prin prisma celor statuate în prezenta decizie, luând în considerare numai aspectele care sunt concomitente vânzării, doar condiţiile cauzei, nu şi ale consimţământului şi, dacă va aprecia că sunt întrunite cerinţele sale, va trece la examinarea pe fond a cererii".

Or, hotărârea pronunţată în rejudecarea apelului respectă întocmai aceste îndrumări ale instanţei de casare, ansamblul considerentelor care susţin soluţia adoptată prin decizia supusă controlului judiciar relevând: că a fost analizat numai elementul cauză al actului juridic; că s-a constatat caracterul ilicit al cauzei prin raportare la voinţa internă şi la scopul urmărit de semnatarii convenţiei, astfel cum aceste elemente au fost deduse din analiza atât a hotărârii penale definitive prin care a fost condamnat numitul H. cât şi a multiplelor convenţii succesive care au o conexiune directă cu vânzarea la care se referă litigiul, prin aceea că la încheierea lor au participat fie ambii semnatari ai convenţiei de vânzare în litigiu, fie numai cumpărătorul, şi au ca obiect transmiterea/cedarea dreptului de exploatare a materialului lemnos de pe terenul (singurul) deţinut în proprietate de Obştea pârâtă fără un beneficiu real pentru aceasta din urmă; că prevederile art. 26 şi 27 din Legea 1/2000 şi cele din Statutul Obştii impuneau ca actele juridice încheiate de Obşte să fie încheiate numai în folosul membrilor acestei forme asociative şi asumate/decise de organul executiv care este Consiliul Director, iar acest organ executiv nu a emis o împuternicire în favoarea preşedintelui spre a încheia contractul în litigiu; că modalitatea de încasare a preţului - de fostul preşedinte - şi de utilizare a acestuia în interesul comun al ambilor semnatari întăreşte concluzia că şi cumpărătorul I. a încheiat contractul cu scopul de a realiza importante beneficii personale pe seama şi în detrimentul patrimoniului Obştii.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor formulate în cadrul celui de-al patrulea motiv de recurs.

Prin motivele de recurs numerotate 2.5 şi 2.6 - care vor fi analizate împreună pentru că ele se referă la aceeaşi chestiune privind modalitatea în care instanţa s-a raportat la prezumţia legală privind existenţa elementului cauză al unui act juridic în fiinţă şi la necesitatea răsturnării acestei prezumţii spre a se constata că respectivul act juridic ar avea o cauză ilicită - se susţine că hotărârea instanţei de apel este dată cu încălcarea prevederilor art. 948, 967 şi 968 din C. civ. adoptat în anul 1865 (act normativ sub imperiul căruia a fost încheiat contractul de vânzare analizat).

Aceste critici sunt susceptibile de analiză în coordonatele motivului de recurs reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurentul reproşează instanţei de apel că nu a identificat şi evidenţiat care a fost norma juridică încălcată prin încheierea convenţiei de vânzare, deşi a reţinut caracterul ilicit al cauzei ca efect al încălcării unei norme juridice.

Această susţinere este nu numai nefondată, dar are şi o premisă eronată prin aceea că atribuie dispoziţiei înscrise în art. 968 un conţinut mai sărac decât cel pe care această normă îl are în realitate.

Astfel, trebuie constatat că menţionata normă prevede "Cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri şi ordinii publice".

În lumina acestei dispoziţii legale, nu numai contrarietatea faţă de o dispoziţie legală poate constitui suportul stabilirii caracterului ilicit al cauzei actului juridic, ci o atare concluzie poate fi dedusă şi în ipotezele în care se constată că elementul cauză al actului juridic intră în conflict cu bunele moravuri şi ordinea publică.

În speţă, considerentele deciziei recurate conţin - la fila x a hotărârii - argumente explicite privind încălcarea unor dispoziţii legale imperative, anume cele care se referă la nerespectarea exigenţelor impuse prin art. 26 şi 27 din Legea 1/2000 şi prin Statutul Obştii. Se cuvine a fi observat că acest Statut reprezintă actul constitutiv al Obştii şi, astfel, are rolul de a permite identificarea scopului pentru care a fost înfiinţată entitatea juridică (aspect ce este relevant în speţă din perspectiva verificării relative la corespondenţa între cauza contractului de vânzare şi principiului specializării capacităţii de folosinţă), iar legiuitorul - a stabilit exigenţa ca administrarea şi exploatarea terenurilor forestiere deţinute de obştile de moşneni să se realizeze în conformitate cu statutele şi cu legislaţia în vigoare.

Pe de altă parte, construcţia argumentativă care reflectă considerentele avute în vedere de instanţa de apel relevă şi o contrarietate a conduitei semnatarilor actului faţă de reperul bunelor moravuri (norme acceptabile de conduită) şi faţă de regula cu valoare de principiu potrivit căreia drepturile trebuie exercitate cu onestitate şi dreptate, astfel încât să concorde cu scopul recunoaşterii lor şi (concomitent) să nu aducă atingere drepturilor altor persoane.

Înalta Curte notează că art. 948 C. civ. evocă cerinţele/condiţiile esenţiale cerute pentru validitatea unei convenţii - una dintre acestea fiind şi cauza licită -, iar art. 967 C. civ. prevede astfel:

"Convenţia este valabilă, cu toate că cauza nu este expresă.

Cauza este prezumată până la dovada contrarie".

Deşi recurentul a afirmat că decizia recurată a fost dată cu încălcarea acestor ultime norme, nu a evidenţiat aspecte de nelegalitate de natură a fundamenta această afirmaţie. Prin urmare, se constată că nu există suportul critic necesar unui control judiciar relativ la modul de aplicare în speţă acestor norme. Este de observat, în acest context, că instanţa de apel - ca şi cea de fond - au analizat cauza contractului de vânzare fără a porni de la o premisă a caracterului ilicit al acesteia. Un asemenea caracter a fost stabilit în urma analizei apărărilor invocate de pârâtă şi de intervenienţi în corelare cu ansamblul de probe pe care aceştia din urmă le-au administrat spre a-şi susţine respectiva apărare. Or, un asemenea demers judiciar este unul care se circumscrie prevederilor art. 967 alin. (2) C. civ. - normă care permite persoanelor care se consideră prejudiciate demersul de a răsturna prezumţia legală relativă de liceitate a cauzei, prin proba contrară spre a face, astfel, să înceteze vătămarea invocată.

În ce priveşte susţinerea recurentului în sensul că liceitatea cauzei rezultă din clauzele contractului şi din alte probe administrate în cauză, şi aceea că nu a fost administrată nicio probă relevantă care să permită a se constata că voinţa părţilor ar fi fost diferită de cea exteriorizată prin înscrisul constatator al contractului, Înalta Curte constată că nu pot forma suport al analizei specifice recursului pentru că această cale de atac limitează controlul judiciar la aspecte de nelegalitate şi, implicit, se opune unui control referitor la modalitatea în care instanţa de apel a evaluat conţinutul fiecăruia dintre mijloacele de probă pe care le-a analizat în mod coroborat (prerogativa de evaluare fiind conferită instanţelor de fond, prin art. 264 din C. proc. civ.).

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte constată caracterul nefundat şi al criticilor pe care recurentul a susţinut greşita aplicare a prevederilor art. 948, 967 şi 968 din C. civ.

Faţă de ansamblul considerentelor ce au fost anterior expuse, se va constata caracterul nefondat al recursului - astfel cum a fost susţinut prin motivele de recurs analizate -, urmând a se dispune, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., respingerea acestei căi extraordinare de atac.

Constând că, în raport de soluţia de respingere a recursului, partea recurentă se află în situaţia de parte care a pierdut procesul, iar intimaţii intervenienţi D., C. şi F. au solicitat acordarea cheltuielilor de judecată aferente recursului, urmează a fi făcută aplicarea prevederilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., cu consecinţa obligării recurentului la plata către aceşti intimaţi a sumei de 5.000 RON care reprezintă onorariul de avocat achitat conform facturii nr. x/04.12.2020 (pg. 256-257).

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 659 din 7 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia I civilă.

Obligă pe recurentul-reclamant A. la plata sumei de 5000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimaţii D., C. şi F..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 aprilie 2021.