VAT Liability for Collective Management of Musical Broadcasting Rights Under Directive 2006/112/CE

Şedinţa publică din data de 13 aprilie 2021

Deliberând, în condiţiile art. 395 C. proc. civ., asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la data de 22.09.2015 sub nr. x/2015, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B., obligarea acesteia:

- la plata către A. a sumei de 63.174,12 RON, inclusiv TVA, reprezentând remuneraţii restante datorate de pârâtă cu titlu de drepturi patrimoniale de autor pentru radiodifuzarea operelor muzicale în trimestrele III şi IV 2014 şi trimestrele I si II 2015, pe posturile sale de radio: x;

- la plata sumei de 9.771,31 RON, reprezentând penalităţi de 0,1%/zi de întârziere, aferente remuneraţiilor neachitate pentru trimestrele III si IV 2014 şi trimestrele I si II2015, penalităţi calculate pana la data de 21.09.2015;

- la plata penalităţilor de întârziere de 0,1%/zi de întârziere începând cu data de 22.09.2015 şi până la plata efectiva a sumei de 63.174,12 RON, reprezentând remuneraţii restante;

- la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu (taxa de timbru, onorariu avocat, onorariu expert, etc.).

2. Sentinţa Tribunalului Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 1272 din 18.10.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B., a obligat pârâta la plata remuneraţiei în cuantum de 60.117,03 RON inclusiv TVA, reprezentând remuneraţia pentru perioada trimestrele III, IV 2014 - trimestrele I, II 2015, la 9.771,31 RON penalităţi de întârziere de 0,1%/zi de întârziere aferente perioadei trimestrele III, IV 2014-trimestrele I, II 2015, calculate până la data de 21.09.2015, precum şi la plata în continuare a penalităţilor de întârziere de 0,1%/zi de întârziere până la plata efectivă şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.100 RON.

3. Decizia Curţii de Apel Bucureşti

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin decizia nr. 159A din 14 februarie 2018, a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. B. şi a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 50.946,87 RON fără TVA, reprezentând remuneraţie pentru radiodifuzarea operelor muzicale pentru trimestrele III şi IV 2014 şi trimestrele I şi II 2015; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a penalităţilor de întârziere aferente de 0,1% pe zi de întârziere; au fost păstrate restul dispoziţiilor sentinţei.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV- a civilă au declarat recurs reclamanta A. şi pârâta S.C. B.

4.1. Recurenta-reclamantă A. a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei la instanţa de apel pentru rejudecarea apelului.

Într-o primă critică, s-a arătat că hotărârea recurată este dată cu încălcarea art. 521 alin. (3) C. proc. civ., reclamanta învederând că nu există o decizie prin care să se fi dezlegat chestiunea de drept privitoare la aplicabilitatea sau nu a art. 126 alin. (1) lit. a) şi a) art. 129 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal pentru colectarea de către organismul de gestiune colectivă a remuneraţiilor datorate de utilizatori pentru dreptul de autor de radiodifuzare a operelor muzicale reglementat de art. 13 lit. g) din Legea 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe.

Contrar hotărârii apelate, Decizia nr. 48/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie nu dezleagă chestiunea de drept a aplicabilităţii normelor referitoare la TVA şi pentru cazul dreptului patrimonial de autor de radiodifuzare a operelor muzicale reglementat de art. 13 lit. g) din Legea 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe.

O doua critică vizează încălcarea prevederilor art. 10 C. civ. referitoare la interzicerea analogiei, susţinându-se că instanţa de apel a interpretat şi a aplicat prin analogie dispoziţiile art. 126 alin. (1) lit. a) şi art. 129 din Legea nr. 571/2013 privind Codul fiscal, astfel cum au fost interpretate prin decizia nr. 48/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deşi privesc altă problemă de drept.

Recurenta a arătat că instanţa a dat o interpretarea prea restrânsă art. 126 alin. (1) lit. a) şi art. 129 din Legea nr. 571/2013 privind Codul fiscal, atunci când a stabilit că acesta nu se aplică în cazul autorizării folosinţei dreptului patrimonial de autor de radiodifuzare a operelor muzicale.

Pentru a restrânge interpretarea textelor de lege anterior menţionate, instanţa de apel şi-a întemeiat hotărârea pe decizia nr. 48/2017 a Înaltei Curţii de Casaţie si Justiţie şi prevederile art. 521 alin. (3) C. proc. civ., însă din coroborarea considerentelor deciziei nr. 48/2017 a Înaltei Curţii de Casaţie si Justiţie cu dispoziţiile art. 98 alin. (1) lit. g)1) si art. 1065 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe rezultă neîndoielnic motivul pentru care s-a reţinut că nu intră în sfera operaţiunilor impozabile în scopuri de TVA colectarea remuneraţiilor pentru cele două categorii de drepturi conexe reglementate, care este cu totul altul decât cel reţinut de instanţa de apel.

În condiţiile în care, în absenta dreptului de autorizare, nu are loc o transmitere a folosinţei drepturilor conexe, sumele datorate în acele situaţii sunt în fapt şi în drept despăgubiri şi nu remuneraţii datorate în schimbul autorizării (transmiterii folosinţei drepturilor). Prin derogare de la prevederile art. 126 si art. 129, prin dispoziţiile exprese ale art. 137 din Legea nr. 571/2013 privind Codul fiscal se statuează că nu există o prestare de servicii şi nu se datorează TVA în cazul despăgubirilor (daunelor interese) stabilite prin hotărâre judecătorească.

Cu totul alta este situaţia litigioasă dedusă judecăţii în prezenta speţă. În cauză există un drept de autorizare în favoarea pârâtei, drept reglementat în mod expres de art. 13 lit. g) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe. În temeiul şi în exercitarea acestui drept a fost emisă autorizaţia de licenţă neexclusivă care a permis intimatei folosinţa neexclusivă a drepturilor patrimoniale de autor, în limitele autorizaţiei acordate.

O altă critică se referă la încălcarea principiului neutralităţii fiscale, care reglementează impozitele indirecte, asa cum este cazul TVA-ului.

Reclamanta a susţinut că hotărârea recurată nu ţine seama de întregul lanţ al activităţii de gestiune colectivă, anume titlular de drepturi patrimoniale de autor, A. şi utilizatorul final. Astfel, utilizatorul plăteşte către A. remuneraţii, iar asociaţia repartizează si plăteşte aceste remuneraţii către titularii de drepturi patrimoniale de autor. În acest lanţ, titularii de drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale editori persoane juridice, persoane fizice autorizate şi organisme similare din străinătate sunt persoane impozabile în scopul perceperii TVA-ului.

În situaţia în care nu se colectează TVA de la utilizatori, A. va trebui sa plătească titularilor de drepturi de autor, din resurse proprii taxa pe valoarea adăugată în procent de 19% aplicat asupra remuneraţiilor. S-a arătat de către recurentă că Legea 8/1996 interzice organismului de gestionare colectivă să obţină venituri din care să poată acoperi nivelul de 19% al TVA-ului. Consecinţa va fi aceea că autorii ar fi obligaţi să factureze TVA şi să şi-l plătească tot ei, ceea ce nu este admisibil conform legislaţiei.

Reclamanta învederează faptul ca reţinerea de 15% reprezintă o contribuţie a autorilor, aplicată sub forma unei cote părţi din remuneraţiile ce le revin, ce este destinată exclusiv acoperirii cheltuielilor comune de funcţionare a asociaţiei non-profit A. pe care au constituit-o sau la care au aderat ulterior.

Recurenta a făcut referire şi la caracteristicile impozitelor indirecte, ce au fost definite în jurisprudenţa CJUE, respectiv în cauza C-475/03-Banca popolare di Cremona la punctul 28, care sunt următoarele: aplicarea generală a TVA-ului în cazul tuturor tranzacţiilor care au ca obiect bunuri şi servicii, stabilirea cuantumului acestuia proporţional cu preţul perceput de către persoana impozabilă în schimbul bunurilor şi serviciilor pe care le furnizează; perceperea acestei taxe în fiecare etapă a procesului de producţie şi de distribuţie, inclusiv în cea a vânzării cu amănuntul, indiferent care ar fi numărul tranzacţiilor intervenite anterior; deducerea TVA-ului datorat de o persoană impozabilă din sumele achitate în cadrul etapelor precedente ale procesului de producţie şi distribuţie, astfel încât taxa să se aplice, într-o etapă determinată, numai valorii adăugate în acea etapă; sarcina finală a taxei menţionate să revină în cele din urmă consumatorului.

A mai susţinut recurenta că, în speţă, este încălcat principiul neutralităţii fiscale, întrucât TVA va fi aplicat numai pe ultima parte a lanţului de efectuare a prestărilor de servicii şi va fi suportat de către A., care nu este consumatorul final, fără a avea dreptul de deducere, dacă prestaţiile pentru care se datorează remuneraţiile nu sunt supuse impozitării.

4.2. Recurenta-pârâtă S.C. B. a invocat motivul de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că decizia instanţei de apel este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a art. 3 lit. d) din Metodologia aprobată prin Decizia ORDA nr. 432/2006.

În dezvoltarea criticilor formulate, pârâta a arătat că instanţa de apel a respins ca nefondată critica întemeiată pe prevederile art. 3.1. din Autorizaţia licenţă 11/R/03.11.2009, care stabilea plata unei remuneraţii trimestriale de 3,5% din baza de calcul reprezentând totalitatea veniturilor trimestriale ale pârâtei obţinute de activităţile de radiodifuziune. Astfel, Curtea de Apel, însuşindu-şi judecata primei instanţe de fond, a reţinut că remuneraţia datorată de pârâtă se calculează prin aplicarea procentului de 4% prevăzut la art. 3 lit. d) din Metodologia aprobată prin Decizia ORDA nr. 432/2006, iar nu de 3,5%, astfel cum s-a prevăzut contractual.

Având în vedere principiile legate de procesul echitabil în faţa unui judecător imparţial, cu referire concretă la art. 6 din Convenţia Europeană, recurenta arată că se impunea pentru instanţa de apel a verifica calculul şi concordanţa sumelor percepute prin acţiunea introductivă cu referire concretă la sumele solicitate de A. pe diferite perioade pentru cinci posturi de radio pentru care s-au calculat remuneraţii şi penalităţi individuale în baza aceleiaşi Autorizaţii de Licenţă neexclusivă de utilizare a operelor muzicale pentru emisiuni radio.

Astfel potrivit art. 3.1. din Autorizaţia licenţă nr. x/03.11.2009 pârâta se obliga să plătească organismului de gestiune colectivă A. o remuneraţie trimestrială de 3,5% din baza de calcul reprezentând totalitatea veniturilor trimestriale obţinute de activităţile de radiodifuziune. Potrivit art. 3.4 din autorizaţia menţionată anterior pârâta se obliga să plătească trimestrial în a 26-a zi a lunii umătoare trimestrului caracteristic remuneraţia prevăzută la art. 3.1. din autorizaţie.

Prin urmare, raporturile juridice dintre părţi erau cârmuite de convenţia din 03.11.2009, când a fost emisă de către reclamanta A. neexclusivă de utilizare a operelor muzicale pentru emisiuni Radio înregistrată sub numărul x l/R/03.11.2009.

Instanţa de fond, fără a analiza această apărare, a stabilit că pârâta avea obligaţia plăţii unei remuneraţii procentuale "reprezentând 4% din veniturile trimestriale, obţinute din activitatea de radiodifuziune, cu titlu de drepturi de autor pentru radiodifuzarea operelor muzicale de către pârâta pe postul C., în perioada trimestrului III 2013-trimestrul 2015" - potrivit Metodologiei publicate prin Decizia ORDA nr. 432/2006.

În afară de faptul că se face trimitere la un alt post de Radio "C." şi la o altă perioadă de timp "trimestrul III 2013 - trimestrul III 2015" decât cea solicitată în cererea introductivă, instanţa nu a analizat pretenţiile reclamantei prin prisma contractului încheiat între părţi, ci a trimis la o bază de calcul dintr-o Metodologie a unei Decizii ORDA.

Instanţa de apel, fiind învestită cu această critică, a reţinut că procentul de 3,5 % stabilit contractual era aplicabil pentru o pondere de 70% a utilizării operelor muzicale în programele pârâtei, însă potrivit rapoartelor comunicate la A., ponderea cumulată de utilizare a operelor muzicale este de 86,5%, fiind compusă din 71% opere muzicale de pe fonograme de comerţ şi 15% opere muzicale de pe fonogramele publicate în scop comercial.

Potrivit dispoziţiilor art. 3 lit. d) din Metodologia aprobată prin Decizia ORDA nr. 432/2006 - remuneraţia procentuală se raportează la procentul de 4% din baza de calcul în cazul în care durata operelor muzicale depăşeşte 75% din durata totală de emisiei. Potrivit art. 3.1. din Autorizaţia de licenţă 1 l/R/03.11.2009, pârâta se obliga să plătească organismului de gestiune colectivă A. o remuneraţie trimestrială de 3,5% din baza de calcul reprezentând totalitatea veniturilor trimestriale obţinute de activităţile de radiodifuziune.

Pârâta a apreciat că în situaţia de faţă, raportat la procentul de 71% opere muzicale de pe fonograme de comerţ, acesta se situează sub procentul de 75% prevăzut de art. 3 lit. d) din Metodologia aprobată prin Decizia ORDA nr. 432/2006, astfel că procentul la care trebuia stabilită remuneraţia era acela de 3,5%.

În cauză, niciuna dintre părţile din litigiu nu a formulat întâmpinare.

6. Procedura de filtru

Prin încheierea din 4 decembrie 2018 au fost admise în principiu recursurile declarate de reclamantă şi de pârâtă şi a fost acordat termen de judecată la data de 22 ianuarie 2019.

Prin încheierea din 26 martie 2019 s-a dispus suspendarea judecăţii recursurilor până la pronunţarea unei hotărâri preliminare de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, sesizată în dosarul nr. x/2015 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Prin încheierea din 16 martie 2021, Înalta Curte a dispus repunerea pe rol a cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 415 alin. (3) C. proc. civ. şi a acordat termen de judecată la 13 aprilie 2021.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi

i) Recursul declarat de reclamanta A.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Motivele de recurs se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., urmând să fie analizate din această perspectivă.

Trebuie subliniat că obiectul acţiunii priveşte, printre altele, şi aspectul referitor taxarea din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată a unor operaţiuni juridice care au ca obiect comunicarea publică a unor opere muzicale prin intermediul unui organism de gestiune colectivă a drepturilor de autor asupra acestor opere.

Reclamanta a susţinut că, spre deosebire de operaţiunile desfăşurate de organismul de gestiune colectivă care gestionează colectiv drepturile conexe ale artiştilor interpreţi sau executanţi pentru radiodifuzarea sau comunicarea publică a înregistrărilor sonore conţinând fixarea prestaţiilor artistice ale acestora, colectarea de către A. a remuneraţiilor cuvenite autorilor de opere muzicale pentru comunicarea publică în spectacole a operelor muzicale reprezintă o operaţiune impozabilă din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată.

Prin decizia recurată, instanţa de apel a făcut aplicarea prin analogie a raţionamentului dezvoltat în Decizia nr. 48/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care, în interpretarea dispoziţiilor art. 126 alin. (1) lit. a) şi art. 129 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, art. 98 alin. (1) lit. g)1) şi art. 1065 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe, s-a statuat că nu reprezintă o operaţiune impozabilă din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată colectarea de către organismul de gestiune colectivă a remuneraţiilor cuvenite artiştilor interpreţi şi executanţi pentru radiodifuzarea sau comunicarea publică a înregistrărilor sonore conţinând fixarea prestaţiilor artistice ale acestora.

Instanţa de apel a considerat că, din perspectiva legislaţiei fiscale, nici organismul de gestiune colectivă din prezenta cauză nu desfăşoară o operaţiune impozabilă din punctul de vedere al taxei pe valoarea adăugată, cu toate că nu este vorba despre aceleaşi drepturi patrimoniale ca cele din cauza în care s-a pronunţat hotărârea prealabilă menţionată.

Drept urmare, invocând drept motiv de ordine publică aplicarea Deciziei nr. 48/2017 a Înaltei Curţi, apelul pârâtei a fost admis, iar sentinţa apelată a fost schimbată în parte, în sensul înlăturării din cuprinsul obligaţiei stabilite de tribunal în sarcina pârâtei, a sumei corespunzătoare TVA, aplicată la remuneraţiile restante datorate şi la a căror plată a fost obligată.

Înalta Curte reţine că motivele invocate de reclamantă sunt fondate deoarece dispoziţiile referitoare la TVA din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal (aplicabilă ratione temporis pretenţiilor reclamantei vizând anul 2012) reflectă în dreptul naţional conţinutul Directivei 2006/112/CE a Consiliului privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/88/UE a Consiliului din 7 decembrie 2010, ca efect al transpunerii în dreptul intern.

Din acest punct de vedere, este relevantă interpretarea dată acestei directive de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, sens în care, într-un alt litigiu aflat pe rolul instanţei supreme s-a adresat instanţei europene o întrebare preliminară în legătură cu caracterul impozabil în scop de TVA al colectării remuneraţiilor pentru comunicarea publică a operelor muzicale şi, în funcţie de răspuns, o întrebare în legătură cu calitatea de persoană impozabilă a reclamantei.

În prezentul litigiu, având în vedere că obiectul cauzei este similar cu cel în care a fost sesizată Curtea de la Luxembourg în dosarul nr. x/2015, aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa a suspendat judecarea recursurilor până la pronunţarea de către de CJUE a unei hotărâri preliminare ce a făcut obiectul cauzei C-501/2019 (ECLI:EU:C:2021:50).

Prin Hotărârea din 21 ianuarie 2021, instanţa europeană a statuat următoarele:

"Articolul 2 alin. (1) litera (c) din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/88/UE a Consiliului din 7 decembrie 2010, trebuie interpretat în sensul că un titular de drepturi de autor asupra unor opere muzicale efectuează o prestare de servicii cu titlu oneros în beneficiul unui organizator de spectacole, consumator final, atunci când acesta este autorizat, printr-o licenţă neexclusivă, să comunice public aceste opere în schimbul plăţii unor remuneraţii percepute de un organism de gestiune colectivă desemnat, care acţionează în nume propriu, dar în contul acestui titular de drepturi de autor.

2) Articolul 28 din Directiva 2006/112/CE, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2010/88, trebuie interpretat în sensul că organismul de gestiune colectivă, care percepe în nume propriu, dar în contul titularilor de drepturi de autor de opere muzicale, remuneraţiile care le sunt datorate în schimbul autorizaţiei de comunicare publică a operelor lor protejate, acţionează în calitate de "persoană impozabilă " în sensul acestui articol şi, prin urmare, se consideră că a primit această prestare de servicii de la aceşti titulari, înainte de a o furniza personal consumatorului final. Într-o asemenea situaţie, acest organism este obligat să emită facturi în nume propriu pentru consumatorul final, în care să figureze remuneraţiile percepute de la acesta, cu taxa pe valoarea adăugată (TVA). Titularii de drepturi de autor sunt la rândul lor obligaţi să emită către organismul de gestiune colectivă facturi cu TVA pentru prestaţia furnizată în temeiul remuneraţiilor primite."

Cu alte cuvinte, prin hotărârea pronunţată în cauza C-501/2019, Curtea a stabilit că un titular de drepturi de autor asupra unor opere muzicale efectuează o prestare de servicii cu titlu oneros în beneficiul unui organizator de spectacole, consumator final, atunci când acesta este autorizat să comunice public aceste opere în schimbul plăţii unor remuneraţii percepute de un organism de gestiune colectivă.

În consecinţă, efectuarea prestării de servicii atrage aplicabilitatea taxei pe valoare adăugată în sensul directivelor europene incidente în această materie. Ca atare, în interpretarea art. 28 din aceeaşi Directivă - transpus în art. 129 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 -, organismul de gestiune colectivă, care percepe în nume propriu, dar în contul titularilor de drepturi de autor de opere muzicale, remuneraţiile care le sunt datorate în schimbul autorizării comunicării publice a operelor lor, acţionează în calitate de "persoană impozabilă" şi, prin urmare, se consideră că a primit această prestare de servicii de la aceşti titulari, înainte de a o furniza consumatorului final.

Faţă de dezlegarea dată de CJUE în cauza C-501/19, care are prioritate faţă de dreptul intern, urmează a fi înlăturat argumentul instanţei de apel privind aplicabilitatea prin analogie a Deciziei nr. 48/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Aşa fiind, modalitatea în care instanţa de apel a soluţionat cererea de obligare a pârâtei la plata TVA nu corespunde interpretării date de instanţa europeană articolului 2 alin. (1) litera (c) şi articolului 28 din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată, astfel cum au fost modificate prin Directiva 2010/88/UE a Consiliului din 7 decembrie 2010.

Înalta Curte constată că motivul de recurs privind aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. apare ca fiind fondat, recursul reclamantei urmând să fie admis, hotărârea recurată să fie casată, cu trimitere cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, urmând ca instanţa de apel să analizeze raportul juridic stabilit între părţi ca pe o prestare de servicii cu titlu oneros supusă impozitării din punctul de vedere al TVA, din perspectiva statuărilor instanţei europene în cauza C-501/2019 anterior citată.

ii) Recursul declarat de pârâta S.C. B. este nefondat

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul S.C. B. este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Motivele de recurs se încadrează parţial în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., urmând să fie analizate din această perspectivă.

Este nefondată critica referitoare la aplicarea dispoziţiilor art. 3 lit. d) din Metodologia aprobată prin Decizia ORDA nr. 432/2006 privind calculul remuneraţiilor datorate de pârâtă. Astfel, în măsura în care instanţa de apel a statuat că din probele administrate în cauză rezultă că durata operelor muzicale depăşeşte 75% din durata totală a emisiei postului de radio, atunci în mod corect s-a constatat că au devenit incidente dispoziţiile art. 3 lit. d) din Metodologia aprobată prin Decizia ORDA nr. 432/2006 în sensul că remuneraţia procentuală se raportează la procentul de 4% din baza de calcul, nu la 3,5%, aşa cum susţine pârâta.

Înalta Curte, în acord cu instanţa de apel, reţine că în conformitate cu dispoziţiile art. 3.1. şi 3.2. din Autorizaţia de licenţă nr. x/03.11.2009 pârâta s-a obligat să plătească o remuneraţie de 3,5% către A., în situaţia în care se constată o pondere de 70% a utilizării operelor muzicale în programele S.C. B.. Totodată, se reţine că potrivit art. 3.3.din autorizaţie, remuneraţia procentuală se raportează la procentul de 4% din baza de calcul în cazul în care durata cumulată a operelor muzicale depăşeşte 75% din durata totală de emisie.

Or, instanţa de apel a reţinut din rapoartele depuse la dosarul cauzei că durata difuzării operelor muzicale depăşeşte durata convenită prin art. 3.1.şi art. 3.2. din autorizaţia de licenţă neexclusivă, ceea ce determină incidenţa dispoziţiilor din Metodologia aprobată prin Decizia ORDA nr. 432/2006.

Înalta Curte constată că este nefondată critica pârâtei în sensul că instanţa de apel nu a analizat criticile din apel referitoare la calculul efectuat pentru stabilirea remuneraţiei.

Examinând actele şi lurările dosarului, precum şi hotărârea atacată, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a analizat susţinerile apelantei S.C. B., a verificat incidenţa dispoziţiilor legale prin raportare la dispoziţiile din Autorizaţia de licenţă neexclusivă nr. 11/03.11.2009 şi a efectuat raţionamentul jurisidicţional care a permis pronunţarea soluţiei în cauză, cu respectarea dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii.

Critica formulată de pârâtă, că procentul utilizării operelor muzicale de pe fonogramele de comerţ se situează sub cel de 75% care determină incidenţa art. 3 lit. d) din metodologia menţionată anterior, se subsumează unor aspecte de netemeinicie, presupunând, în esenţă, ca instanţa de recurs să reevalueze probele administrate în faţa instanţelor anterioare pentru a determina situaţia de fapt, respectiv să stabilească, pe baza înscrisurilor depuse de părţi care este procentul difuzării operelor muzicale de către pârâtă.

Or, o astfel de argumentare nu reprezintă în realitate o critică a greşitei aplicări a legii, ci tinde la schimbarea situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, aspect incompatibil cu structura recursului, aşa cum este reglementat prin Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ. cu menţiunea că dispoziţiile art. 483 din actul normativ menţionat îngăduie ca prin intermediul recursului să fie dedusă analizei numai conformitatea hotărârii cu regulile de drept aplicabile.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ.:

"Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile."

În mod constant, în jurisprudenţa sa, Înalta Curte a statuat că interpretarea greşită a probelor cauzei este o chestiune de netemeinicie care nu se încadrează în motivele de nelegalitate reglementate de art. 488 C. proc. civ.

În cauză, instanţa anterioară a administrat un probatoriu corespunzător, încuviinţând solicitările reclamantului, precum şi pe cele ale pârâtului, care au depus documente menite să dovedească situaţia de fapt dedusă judecăţii.

Reiterăm că scopul dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ. este acela de a reglementa o cale de atac ce poate fi exercitată exclusiv pentru motive de nelegalitate nu şi de netemeinicie. După abrogarea C. proc. civ. din 1865, recursul se poate exercita numai cu privire la nelegalitatea hotărârii atacate, aspect confirmat şi de structura art. 488, care prevede expres şi limitativ motivele de casare, niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea probelor.

Or, criticile formulate în recurs trebuie să aibă aptitudinea de a demonstra aplicarea greşită a legii de către instanţa de apel, nu schimbarea situaţiei de fapt, adică a situaţiei premisă la care se aplică norma de drept.

Aşa fiind, critica referitoare la stabilirea procentului utilizării operelor muzicale de pe fonogramele de comerţ nu poate fi analizată de instanţa de recurs, deoarece priveşte situaţia de fapt şi nu poate fi subsumată niciunuia dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

De asemenea, şi celelalte critici formulate de pârâtă referitoare la numărul posturilor de radio, la denumirea acestora şi la perioada de timp pentru care se calculează remuneraţia reprezintă chestiuni de evaluare a probatoriului şi nu de nelegalitate şi, pe cale de consecinţă, nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă recursul pârâtei S.C. B., ca nefondat.

Trebuie subliniat că instanţa supremă a fost învestită cu judecarea a două cereri de recurs, prima dintre ele, respectiv cea formulată de reclamantă, determinând admiterea recursului casarea deciziei şi trimiterea spre rejudecare a cauzei cu privire la TVA-ul datorat de pârâtă pentru remuneraţiile plătite reclamantei, iar cealaltă, respectiv cererea de recurs a pârâtei a fost respinsă ca nefondată.

În acest context, urmare a respingerii recursului declarat de pârâtul S.C. B., în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., acesta datorează cheltuieli de judecată în sumă de 1500 RON reprezentând jumătate din onorariul de avocat plătit în recurs de reclamanta A., cu menţiunea că onorariul de avocat a fost plătit, atât pentru combaterea recursului formulat de pârât, cât şi pentru susţinerea propriului recurs. Or, dacă soluţia pronunţată în propriul recurs a determinat casarea cu trimitere a deciziei recurate, atunci cheltuielile de judecată vor fi recuperate după încheierea procesului şi tranşarea litigiului dedus judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 159A din data de 14 februarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2015.

Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.

Respinge, ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. B. prin lichidator judiciar - Cabinetul Individual de Insolvenţă D. împotriva aceleiaşi decizii.

Obligă pe pârâta S.C. B. la plata sumei de 1500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamanta A., cheltuieli aferente soluţiei de respingere a recursului declarat de pârât.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 aprilie 2021.